Câinii străzilor - ce facem cu ei?

Revin la problema maidanezilor, despre care scriu în ultimul timp pe FB. 

Soluţionarea ei depinde foarte mult de disponibilitatea autorităţilor de a nu mai sabota Regulamentul adoptat de municipalitate care revede un mecanism foarte bun de reglementare spre a elibera spaţiile urbane de haitele de câini: Capturare prin mijloace condescendente – Vaccinare – Sterilizare – Repunerea în mediul cu care s-au obişnuit a câinilor sănătoşi, deja incapabili să se reproducă. Aceste acţiuni conectate la politici legislative dure îndreptate spre protecţiea animalelor, luarea la evidenţă prin mecanisme bine puse la punct a tuturor patrupezilor, plus campanii naţionale emergente de stimulare a adopţiei, desigur, ar da un rezultat palpabil în timp. Metode civilizate, mature, empatice. 

Dar chiar dacă, printr-o minune, toate acestea s-ar întâmpla printr-o trezire bruscă şi fericită a factorilor de decizie, mă îndoiesc că problema ar dispare. De ce? Vă dau trei argumente.

     Pentru că la noi încă persistă mentalitatea defensivă, sloganul conştiinţei colective fiind "las-că!": vreau să fie soluţionată problema, scriu despre asta pe FB, merg chiar la un protest, două, dar... ar fi bine s-o soluţioneze realmente altcineva: eu nu am timp, sunt obosit după serviciu, am problemele mele, las-că mâine, mi-e jenă să-l dau pe mâna poliţiei pe vecinul care-şi maltratează câinele (totuşi mai beau un pahar de vin cu el), tac când altul îşi aruncă câinele în stradă (că-i bătrân şi nu mai latră ca lumea, că s-a săturat pur şi simplu de el, că e căţea pe cale de a făta, nefiind sterilizată la timp sau, şi mai grav, cu tot cu pui, după ce i-a adus pe lume) etc. Una dintre justificările curente: Ei, da ce să-i fac, că doar n-oi lua toţi câinii abandonaţi la mine acasă!

     Nu există educaţia timpurie a atitudinii corecte faţă de animalele domestice de companie, care trebuie să fie o atitudine extrem de responsabilă, onestă, tolerantă. Trăim într-o societate patriarhală, înapoiată în acest sens. Această educaţie ar trebui să fie făcută şi în cadrul şcolii, dar şi în familie. Manifestul sadic, abandonul şi torturarea animalului prin lipsirea lui de necesităţi elementare (hrană, apă, protecţie de vreme rea) trebuie să devină motiv de reacţie promptă, intolerantă, a oricăui cetăţean şi aceast lucru se obţine prin educaţie corectă, de mic copil.

     Snobismul. Dau mii de lei pe un câine de rasă, dar detest maidanezul, care e semn de sărăcie. Or, fiecare maidanez, spre deosebire de câinii de rasă (pe care îi înmulţim cu dăruire şi inconştienţă socială) este unic în felul său, irepetabil în frumuseţea sa şi este mult mai imun la boli, la infecţii. Şi, da, este mult mai recunoscător pentru dragostea pe care i-o oferim. Într-o societate civilizată adopţia unui câine al străzii trebuie să fie tratată ca un act de caritate şi responsabilitate socială pozitiv, firesc, normal. Şi, da, acesta trebuie făcut doar dacă eşti sigur că te descurci, că-l vei vaccina la timp, îl vei steriliza şi-i vei oferi măcar minimul necesar. Un patruped nu este o jucărie pe care o cumperi pentru distracţie sie sau copilului, el este un membru al familiei care are nevoie de grijă şi tratament responsabil. 

     Câinii străzilor nu poartă nicio vină pentru că există. Absolut toată responsabilitatea cade pe umerii noştri, ai oamenilor. E timpul să ne-o asumăm şi să reacţionăm conform dimensiunii noastre umane.  

Genomul marcat de abandon

Oare cine nu s-a întrebat vreodată de ce Republica Moldova, în cei aproape 25 de ani de independență, nu a reușit să evolueze, ci dimpotrivă, a regresat sistematic, înfruntând o criză după alta? De ce nu s-au construit decât palate ale oficialilor de rang înalt și ale apropiaților lor, în rest totul rămânând în paragină, într-o degradare continuă? De ce, deși listele electorale indică o creștere substanțială a numărului de alegători, mii de cetățeni ai acestul stat îl părăsesc anual, iar satele ”îmbătrânesc” cu o viteză ieșită din comun? De ce, deși partenerii de dezvoltare au investit milioane în Republica Moldova, nu există, practic, dovezi concludente că acești bani au contribuit la prosperarea cetățenilor simpli? Altfel spus, de ce RM e mai degrabă o RâMă, zvârcolindu-se în noroiul pestilențial al neputinței, decât o țară în care cetățenii proprii se simt cât de cât confortabil?

Probabil răspunsul la aceste întrebări chinuitoare vine și din începuturile vitrege ale devenirii noastre istorice. Mă refer la acel groaznic an 1940, când, oricât de eufemisitic am încerca să definim momentul, tot un abandon rămâne – am fost părăsiți, rupți de ”acasă”, pomenindu-ne peste  noapte orfani fără drepturi, cu demnitatea îngenunchiată, cu proverbul despre sabia ce nu taie capetele aplecate, spus pe jumătate. Oamenii care au îndrăznit, totuși ”să vadă soarele”, au fost șterși din registrele vieții, deportați, măcelăriți, masacrați aidoma celor circa 3000 de români, mitraliați fără milă la Fântâna Albă. Doar pentru faptul că și-au dorit să meargă acasă, în România. Odată cu venirea sovieticilor, această palmă de pământ a fost decapitată prin decimarea intelectualității și a gospodarilor și tot ce a mai crescut ulterior a fost cumva alterat, strâmb, firav și cu vorba deschisă doar pe jumătate, ca și proverbul amintit mai sus. Iar genomul național a fost marcat pentru cine știe cât tmp înainte de o degenerescență psihică extrem de nocivă – frica de abandon.

Apoi să nu uităm de anii de foamete, acel genocid cumplit, în timpul căruia au fost cazuri când mamele își sacrificau nou-născuții pentru a-și hrăni copiii mai mărișori. Tatăl meu mi-a povestit despre un unchi de-al lui, care s-a smintit pe atunci și nu și-a mai revenit până la moarte: dacă vedea vreo oală ce fierbe pe foc, băga mâna în apa clocotită ca să scoată bucata de carne (sau ce-o mai fi fost pe-acolo), îndesând-o imediat în gură. Mâinile îi erau mereu infectate, supurânde, căci rănile nu reușeau să se tămăduiască... Și iarăși genomul nostru a fost vătămat, însemnat cu fierul roșu al fricii de foamete, de sărăcie. Foametea, sărăcia sunt egale cu moartea!

Din păcate particularitățile noastre ereditare ca entitate statală nu au avut norocul să fie completate cu caracteristici pozitive: nu am obținut victorii prea mari, nu am câștigat războaie, nu am evoluat înspre bunăstare, nu am reușit deloc să scoatem robul din noi. Renașterea anilor 90 ai secolului trecut nu a determinat un salt ireversibil spre bine, chiar dacă a fost extrem de importantă ca fenomen istoric. Frica de abandon și frica de sărăcie au rămas incrustate ca un stigmat pe caracterul nostru național și au  creat  generații de oameni mai mult sau mai puțin frustrați, cu o identitate artificială, plutind în iluzii false (ca niște plăntuțe aeriene) din cauza lipsei rădăcinilor, lași, fără curajul de a lupta (căci, sabia...), cu o mentalitate hoțomană indusă de teama acerbă de a nu suferi din nou. Și astea toate pe fondul pesimismului general prin care se caracterizează balcanicii... O moștenire grea, vitregă... de jele... 

După renașterea națională, am fi avut șansa unei propulsări palpabile pe o cale europeană de dezvoltare, dacă nu am fi revenit aproape imediat la inerția deznaționalizării. Președinții noștri au dat mereu înapoi, ca niște antene de melci speriați. Mircea Snegur a blagoslovit Constituția cu ”limba-i moldovenească” și s-a pupat cu Smirnov la Moscova, eructând timid din cauza bulelor din șampania împăciuitoare. Petru Lucinschi a interzis în general glotonimul ”limba română”, poreclită de atunci ”limbă de stat” și ”limba noastră”. Vladimir Voronin, deși a avut o limpezire de viziune și a cuprins-o tandru pe madame Durieux, a revenit într-un timp scurt la politicile sale românofobe, hostropățul interimatului a fost un total dezastru, iar Nicolae Timofti a fost și este o marionetă, care s-a distins serios doar prin atribuirea criminală a Ordinului Republicii lui Plahotniuc, Filat și Ghimpu. 

Dar continuarea deznaționalizării, a negării identității veridice a moldovenilor la nivel oficial, nu a fost de departe singura cutumă nefastă (inițiată de sovietici și perpetuată de noi înșine mai târziu cu mândria și prostia ex-imperialistului) la care am revenit după proclamarea independenței. Ba mai rău, i s-a adăugat și acea permanentă confruntare interetnică, care ne-a ținut departe de orice tentativă de a contura o idee națională, care ne-ar fi făcut mai puternici. 

Sovieticii, prin Rusia lui Putin și prin mentalitatea noastră zăpăcită de manipulare, au continuat să fie stăpânii noștri. Frica acerbă de sărăcie și obiceiurile deprinse de pe timpul URSS (penuria produselor de calitate a născut perversiunile numite ”a face rost” și  ”a șuti” tot ce nu stă bine) a definit și noua clasă de afaceriști, care a crescut ca pe drojdii și chiar a dat peste marginea ligheanului. Sacourile roșii, vineții și de culoarea vișinei putrede au invadat culoarele instituțiilor de stat, amestecându-se cu sacourile negre, maro și gri ale funcționarilor mai mari și mai mici. Oh, ce s-a mai bucurat de libertate tot moldoveanul! Poduri de flori, escapade prin evropa, șuste barosane pe un du-te-vino halucinant cu televizoare, polonice, roți de biciclete, jeanși și multe alte ”difițâturi”, ”strelci” și jafuri la drumul mare, bani vânturați pe meleagurile euro-asiatice în pungi, saci și alte transporturi, prihvatizări ca la drumul mare, beții aproape letale prin hotelurile bucureștene ale scriitorilor basarabeni fericiți că sunt și ei luați în seamă de marea literatură, cumetrii și șașlâci la greu cu cei care ”trebu”... Timpurile s-au schimbat, dar oare am evoluat noi?

Acum avem o țară capturată  de un oligarh, care are o armată de trepăduși infiltrați metodic în instituțiile statului, care și-a cumpărat cu ușurință o majoritate parlamentară, și-a tras un guvern și o președenție, care a devalizat băncile și ne scuipă printre dinți din turnul său de fildeș. Am ajuns aici pentru că suntem aceiași frustrați, dispuși să votăm în funcții de stat hoți redutabili gen Shor (ei și, dacă a furat, toți fură, dar e bogat și o să ne dea și nouă ceva!), ne vindem pentru o brumă de bani și te miri ce funcție, ascundem capul în nisip atâta timp cât crimele nu ne privesc direct, iar apoi ne plângem că nimeni nu ne susține și toți sunt dobitoci, căutăm purici celor care îndrăznesc să fie activi din punct de vedere civic și nu ne clintim din loc, căci ”lasă, că-i bine și așa!”

Ce-i de făcut? Mentalitatea populară ne se schimbă peste noapte, evident. Dar trebuie să începem de undeva. Conștientizarea moștenirii noastre genetice, acceptarea ei așa cum este (cu bune și cu rele), ar fi un prim pas. Asumarea responsabilității pentru tot ce se întâmplă nu doar în familia noastră, ci și în țara noastră, ar fi al doilea pas. Politicienii cocoțați în fruntea statului nu au picat acolo din cer – noi i-am ales! Și trebuie să fim mereu cu ochii pe ei ca să-i putem admonesta la fiecare abatere, să le cerem demisia, să punem presiune pe ei, ca să nu uite pentru ce stau acolo. Nu o va face nimeni în locul nostru – nici alți politicieni, nici partenerii de dezvoltare, nici România sau Rusia. Nici Dumnezeu.

Nu există eliberatori în altă parte, decât în noi înșine. O clasă politică nouă nu se poate naște din cetățeni frustrați, lași, invidioși, leneși etc., ci numai din cetățeni integri, curajoși, activi, compasionali și implicați în treburile cetății. Cetățeni, care se pot solidariza (indiferent de etnie, religie, simpatii politice sau de alt gen) pentru binele țării și, deci, al lor înșiși.

Notă: Articol publicat în săptămânalul CRONICA, nr.1, 21 aprilie 2016 

Ce se întâmplă cu noi sau experimentele de obediență ale lui Stanley Milgram.

Depresia socială s-a instaurat demult în Republica Moldova și s-a manifestat în diverse moduri: plecări masive peste, apatie civică și, de mai bine de un an de zile, proteste masive în capitală, țară și diaspora. Și dacă primele două reacții la dezamăgire au satisfăcut pe deplin guvernanții, pentru a contracara ”pofta” de proteste aceștia au activizat toată artileria grea împotriva organizatorilor, încercând să deturneze atenția de la esența revendicărilor și imediata lor îndeplinire la povești cu zmei despre ”interesele obscure” ale celor care au creat Platforma Civică DA, despre ”ura” lor față de proiectul reunirii cu România, despre ”orientarea spre Rusia” etc. etc. etc. Admit, că au reușit în mare parte, să inducă suspiciuni reprobabile, căci au la dispoziție un arsenal impresionant:  mass-media (cu televiziuni, posturi de radio, ziare), mercenari lipsiți de scrupule, ”troli” infiltrați en-gros pe site-uri de socilalizare, bloggeri vânduți etc. Despre lucrurile acestea s-a discutat destul. Dar cel mai mare aliat al guvernanților în tot acest război, a fost și contiună a fi...  mentalitatea moldoveanului, pe care ei au manipulat-o extrem de profesionist și... simplu. Despre această mentalitate merită să vorbim un pic, căci de ea depind multe în țara aceasta. Deci, s-o luăm pe rând, poate avem curajul să ne recunoaștem și să conștientizăm niște aspecte, care merită schimbate.

Haideți să ne amintim că Shor a fost ales cu multă euforie (din prima și cu brio) în funcția de primar al orașului Orhei. Înainte de alegerile locale vorbisem cu niște orheieni, care mi-au spus senin că îl va vota tot orașul pentru că e bogat și le va da și lor ceva. Acesta a fost mobilul alegerii. A-l susține în asemenea circumstanțe pe cel bogat (în ideea că îți va arunca o coajă de pâine gratuit!) înseamnă să ai mentalitate de cerșetor. Genomul, constituit istoric, vine din multiplele situații de acaparare a acestui teritoriu de către diverși agresori (în special, Rusia și URSS) și frica de a pierde tot ce ai agonisit. Această frică, fiind refulată, este transformată de subconștient  în umilință în fața celui bogat, avut. Obediența în fața bogăției (obținute fie și prin fraudă la scară largă), ne frânge coloana vertebrală ori de câte ori aceasta ne flutură pe sub nas promisiunea unui dar, cât de mic. Afirmația că oamenii  votează în schimbul macaroanelor pentru că sunt  săraci sau cred în promisiuni, este falsă. Oamenii votează (cântă, dansează, se dau peste cap, pupă mâna și alte părți ale corpului) pentru pomană, din cauză că obediența în fața boss-ului și mentalitatea de cerșetor umil îi împinge să procedeze astfel.

Alegându-l pe Shor în calitate de edil al Orheiului, mulți spuneau: ei și ce dacă a furat, toți fură! S-ar părea că e un fel de a spune, dar această resemnare (practic, națională!) relevează încă o trăsătură generală. Avem mentalitate de hoț. În această ordine de idei m-aș referi, în special, la perioadele de foamete indusă, când salata de păpădie era un festin, iar mamele ajungeau să-și fiarbă nou-născuții în oală pentru a-i hrăni pe ceilalți... Adaptându-ne coșmarului, am supraviețuit ca populație, dar s-a format paternul exprimat prin frica acerbă de sărăcie (foametea e egală cu moartea!). Însă frica nu este un sfetnic bun.  Frica nu este constructivă, ea naște monștri. Și în loc să fie o sursă de inspirație pentru a crea bunăstare, ea ne transformă în... hoți! Adică, soluționăm problema sărăciei, dar cumva... altfel decât cei care o fac conduși de alte paterne sociale. ”Furăm, căci... toți fură!” e sloganul format în mintea noastră de teama de a fi săraci. Și alegem hoți (nu neapărat declarați, dar neapărat potențiali), care să ne conducă, căci subconștientul național (colectiv) justifică această opțiune.

În legătură cu cele expuse mai sus e și conformismul, inactivitatea, inacțiunea confortabilă. Probabil, la această trăsătură, formată în timp,  a contribuit și teama de țeapă (nu numai Vlad Țepeș s-a făcut vestit prin această ”sancțiune” – nici lui Ștefan cel Mare nu i-a fost scârbă de ea).  Religia și-a spus și ea cuvântul, ”unșii” lui Dumnezeu fiind intangibili, Biblia prezumând a ne ruga pentru conducătorii noștri. Lucrurile fiind luate ad-literam (adică șeful e egal cu autoritatea supremă), închinatul în fața mai marilor zilei (fie acesta șef de țară, fie acesta șef de șantier) a luat o turnură perversă.

Vestitul psiholog Stanley Milgram a făcut în anii 60 ai secolului trecut o serie de experiențe de obediență în fața autorității, care i-au adus faimă, dar și defăimarea, fiind considerate de unii prea dure. Fiind evreu român de origine, l-a interesat enorm cum de s-a ajuns la masacrarea în masă a unor oameni de către alți oameni în timpul celui de al doilea război mondial. Cum de genocidul a putut fi aplicat atât de sistemic și eficient? Cum de au reușit călăii să trăiască mai apoi liniștiți? Din păcate aceste întrebări continuă să fie actuale în istoria lumii și, implicit, poate chiar mai mult decât în altă parte, în Republica Moldova. 

Experimentul consta în aplicarea progresivă a unor șocuri electrice ”elevului”, dacă acesta greșea răspunsul la întrebarea ”profesorului”. Cobaiul era cel care pedepsea și el nu știa că rolul de elev îl juca un asistent al psihologului, care doar se prefăcea că îl doare, că vrea să întrerupă experimentul, că i s-a făcut rău și a leșinat. ”Profesorul” nu avea de unde să știe că ”elevului” nu i se întâmplă nimic, căci acesta se afla în altă cameră și comunicarea era realizată prin microfon. Rolul de ”autoritate” îl juca un alt asistent, care explica meticulos regulile experimentului, plătea participanții, iar atunci când ”profesorul”, speriat de strigătele disperate ale ”elevului”, dorea să înceteze experimentul, îi spunea cu voce glacială: ”Nu puteți întrerupe, trebuie să continuați!” Și el continua, oftând, plângând, răsuflând din greu... La fiercare greșeală, aplica un șoc electric mai mare... 100 de volți, 125, 135... 200, 300... Majoritatea ”profesorilor” au mers până la capăt! Foarte puțini nu s-au lăsat înfrânți în fața ”autorității”, s-au revoltat sau au părăsit furioși încăperea.

Milgram a numit starea omului obedient în fața autorității – stare agentică. E starea celui care nu-și asumă responsabilitatea și face rău semenilor săi cu scuzele gen: ”nu eu fac regulile”, ”asta nu e treaba mea”, ”eu doar îmi fac munca”, ”doar urmez ordinele șefilor” etc. În starea agentică individul se definește pe sine ca pe un instrument și se consolează cu asta. În Republica Moldova starea agentică îi (ne) caracterizează pe o mulțime de funcționari publici, judecători, intelectuali, jurnaliști – este imposibil să enumăr aici toate categoriile de activitate. Iar prin instituțiile centrale de stat mișună parlamentari, miniștri, asistenți, purtători de cuvânt, sugalterni, pardon, subalterni, care își etalează obediența în fața celui, care, deocamdată, le permite să îi înnoade șireturile de la pantofii făcuți din piele de moldoveni morți de foame...

Ne-ar place, probabil, să facem uz de metafora următoare: ”Republica Moldova acum e un experiment de obediență: ”autoritatea” e Plahotniuc, ”profesorul” e orice șefuleț de la Filip la Vrabie, iar ”elevii” suntem noi. Doar că șocurile electrice sunt veritabile.” Dar victimizarea aceasta nu ne va ajuta deloc să depășim mentalitatea de cerșetor, de hoț și starea agentică. Ceea ce uităm și nu cultivăm ca valoare este faptul că întotdeauna dispunem de opțiunea de A ALEGE!  Alegem starea agentică sau responsabilitatea? Alegem să fim cerșetori sau să fim noi înșine capabili să oferim bunăstare? Alegem să furăm sau îi băgăm la pușcărie pe cei care fură?

”Hai, măi, și, tu avei să zici nu?!”

Parcurgând zilnic agenda socio-politică din RM, nu ai cum să nu observi că prăpastia căscată între guvernare și populație continuă să se mărească și la vederea ei, de frică, chiar și speranța îngheață în vene... După mai mult de un an de proteste masive, ea, măria sa, guvernarea, continuă să se comporte ca țoapa din piață, care își ridică fusta florată, arătând fundul smochinit lumii întregi și hohotește nonșalant: ”Și nică nu mă doaaaariiii!” Probabil, s-a spus deja de sute de ori (mai ales pentru a-i convinge pe partenerii externi, extrem de toleranți până nu demult) că actuala conducere a RM s-a compromis iremediabil, că ea nu dorește categoric să se reformeze, că ea nu s-a împotmolit din prostie, ci a distrus intenționat, metodic toate instituțiile statale, că ea este coruptă de la hipofiză până în glandele suprarenale și mai jos, că ea niciodată nu se va băga singură în pușcării, decât în cazuri speciale (ca cel al lui Filat) rezultate din lupta clanurilor mafiote... Că Plahotniuc, personajul care face istoria groazei în RM, le râde în față, tuturor celor care i-au dat un deget azi sau altcândva, pomenindu-se ciuntiți nu numai de toată mâna, ci și de capul, care nu le mai folosește la nimic... Că zeci de politicieni din RM, România și chiar din alte părți, sunt ostatecii materialelor compromițătoare stocate în arhivele de aur ale oligarhului proxenet... 

De fapt deja toți știu totul, e o suprasaturație de informație publicată (terifiantă, despre crime economice și nu numai), scoasă la suprafață în toate domeniile de activitate, în toate instituțiile statale, unde hoția mucegăiește ca șampinionul pe gunoiște, iar rubedeniile și pionii cleptocrați ai împăratului de la Grozești, tremură într-un continuu gudurat pe lângă ”șefu” și adunat averi pe seama sărmanilor alegători... Să continui? Cred ca e superfluu, mai ales că m-am împiedicat de noțiunea de alegători și mi-am amintit de o înțelepciune legată de victimizare și de asumarea responsabilității pentru ceea ce ți se întâmplă... 

Alegătorii sunt de mai multe categorii: cei care merg la un vot conștient, iar apoi le cer socoteală celor aleși prin activism civic și proteste nonviolente; cei care intră șovâind în cabina electorală, iar apoi se plâng că degeaba au făcut efortul; cei care își bagă piciorul în procesul electoral și habar nu au cine-i președintele țării (bine, la noi e mai greu să-l identifici), dar pun o ștampilă ”unde trebu”, daca li se dă un sac de cartofi... Și mai există o categorie de alegători, care împrumută câte puțin de la toate celelalte categorii: merg la vot și au suficiente cunoștințe în materie de faună politică, dar sunt șovăitori, nu merg la proteste și... iau sacul cu cartofi de fiecare dată. De fapt, datorită lor, prosperitatea plahotniucilor este asigurată pe termen lung la noi în RM. 

Acum câteva zile mi-a scris cineva că multe cunoștințe de-ale lui s-au lăudat că trăiesc bine nefăcând nimic. Adică, mă rog, făcând ceva insignifiant - comentarii pe FB și alte site-uri de socializare. Pe bani frumoși – fix o mie de euro pe lună. Neimpozabili, evident. E vorba de postaci, persoane racolate și corupte de agenții lui Plahotniuc pentru a distorsiona discuțiile, pentru a arunca cu gunoaie pestilențiale în cei care, cumva, aparțin primei categorii de alegători, pentru a manipula mințile credule, pentru a transforma orice polemică în obstrucție și atac la persoană, pentru a lăuda guvernarea, a duce ministrele în brațe și a călca la dungă pantalonii parlamentarilor, care au funcția de a da din deget protestatarilor și a-și ridica salarii și osanale extaziate. 

Ceea ce vreau să spun, este că postacii, această categorie de alegători mai nou apărută, nu sunt persoane din cosmos sau din Guineea Bissau, ci sunt niște colegi, prieteni, cunoștințe de-ale noastre, care, parcă tot ar vrea să trăiască într-o țară prosperă, parcă tot ar vrea să fim în Europa, parcă tot se plâng de corupția nemaivăzută, care strangulează cu mâinile lui Plahotniuc acest stătuleț, care parcă ar fi mai bine să se unească cu România... Dar... se vând, chiar dacă banii, cu care sunt plătiți provin din miliardul furat tot de la ei, de la părinții și copiii lor... 

Cel care mi-a scris cu mare tristețe despre aceste lucruri, era uimit în special, de faptul că prietenii lui postaci erau siguri că nimeni nu ar fi fost capabil să refuze o asemenea ofertă! ”Hai, măi, și, tu avei să zici nu?!” Iată... asta-i întrebarea... 

Demonii

Există în viaţă perioade când taci. Nu scrii, nu vorbeşti, nu te manifeşti în public. Taci... Nu e vorba că nu ai avea ce spune sau că ai uitat alfabetul. Dar nu simţi necesitatea să te exprimi, să te agiţi, să creezi sau să te dai deştept. Probabil, acestea sunt perioade de acumulare. Nu, nu neapărat a cunoştinţelor. Acumulezi nori, spaţii cosmice (micro şi macro), emoţii, maci roşii într-un câmp de rapiţă, săruturi, zâmbete, lacrimi, evenimente, ploi, vise, priviri, respiraţii, îmbrăţişări, dealuri acoperite de păduri seculare... Fără a conştientiza neapărat procesul, în acele perioade de tăcere concomitent... scapi de demoni. Demonii, care întotdeauna trăiesc în tine, niciodată în afară. 

Un demon nu-ţi poate fi vecin, prieten, duşman sau iubit. Demonul nu poate fi luat de mână, nu poate fi aruncat în pubelă, nu poate fi sărutat ori scuipat. Demonii sunt în noi. Şi, orice am face, ei fac totul împreună cu noi. Se spală pe dinţi, se uită în oglindă, urlă de durere, tremură de frică, urăsc pe cel care ne-a nedreptăţit, beau vin, fumează, o îmbrăţişează pe mama şi râd la glumele neinspirate ale şefului. 

Ei ne reprezintă, chiar dacă noi negăm asta cu vehemenţă. Ei păzesc o parte importantă din tezaurul moştenit sau dobândit al personalităţii noastre. Ne conving cu argumente mieroase, pline de grijă maternă, că trebuie să-l păstrăm... cu sfinţenie! Să nu-l dăm nimănui, să nu-l deteriorăm, să nu-l transformăm în altceva, să nu ne eliberăm de el. Ei, demonii, trăiesc alimentându-se din acest tezaur şi îl glorifică în vecii vecilor, amin. Paradoxal, dar tezaurul acesta, deşi ne aparţine nouă, este mai mult al lor, al demonilor. Adică, ei îl păstrează în noi, pentru că doar în noi există acel unic loc sigur, de unde nimic nu poate fi extras fie şi cu aplicarea celor mai sofisticate tehnici de jefuire. 

Acest tezaur demonic este la adăpostul... subconştientului nostru. Subconştient, la care nu avem acces decât dacă depunem un efort conştient, metodic, dedicat. Doar noi ştim formula de deschidere al acestui Sezam. Problema e că şi aceasta se află tot în subconştient... Adică e ca şi cum ştim, dar nu ştim... formula. Demonii au grijă să nu o aflăm niciodată. De fapt, ei au grijă să nu avem nici energie, nici dorinţă, nici cea mai mică tentaţie de a o căuta. Pentru că dacă ne ambiţionăm să găsim formula de deschidere a subconştientului, tezaurul demonic ar putea ieşi de acolo. Nu, nu tot odată, dar în mici porţiuni - una după alta. Aşa este orânduit acest tezaur - comorile pot fi accesate doar pe rând, în funcţie de ceea ce este prescris de biletul de drum. Biletul de drum pe calea cunoaşterii de sine. Pe calea eliberării de complexe, anxietăţi, paternuri - comorile nepreţuite ale demonilor noştri, abundenţa din care aceştia îşi trag respiraţia şi seva. 

Evident, comorile demonilor ocupă spaţiu. La unii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât mai bogaţi sunt demonii noştri, cu atât mai grei suntem noi (picioarele ni se adâncesc în pământ şi nu mai simţim nevoia de a merge). Cu atât mai puţin loc avem pentru aripile, care la început cresc în interior. Ele se desfac în lăuntrul nostru ca bobocii de crini şi îşi fac loc doar pe măsură ce ne hotărâm să sacrificăm câte ceva din tezaurul demonilor. Aceştia se supără, fac ravagii, ne conving că nu vom fi capabili să îngrijim crinii, că valorile lor sunt mult mai sesizabile, mai utile pentru noi, că orice aripă-petală este susceptibilă deteriorării într-o lume mizerabilă ca a noastră... şi nu are nici un rost! 

Asta se întâmplă în perioadele când taci. Acumulezi. Dar nu înainte de a face loc pentru asta... Cel mai curios lucru este că atunci când tu adormi, epuizat de lupte interioare, demonii dau mâna cu îngerii şi împreună petrec până la ziuă, ridicând cupe cu şampanie în cinstea ta...

             

CAST AWAY: un film ca o rugăciune

Acum câteva am clipe am revăzut (a câta oară???) filmul CAST AWAY. Îmi și vine greu să mă concentrez pentru a scrie ceva concludent și logic despre el, atât de impresionată sunt. Plâng, râd, stau cu sufletul la gură de fiecare dată, ori de câte ori l-aș vedea. Motivul e simplu: e un film excepțional prin puterea adevărului pe care ți-o inspiră. Și nu e vorba de adevăruri mici despre politică, societate, cercuri elitare, mondene etc. E vorba despre adevărul cel mai pur, cel mai important - viața în relația cu Dumnezeu. Probabil, cei care au urmărit filmul, mă vor apostrofa: nu se zice nimic despre Dumnezeu în acest film! Nici măcar nu este pomenit! De parcă existența Lui omniprezentă ar depinde de rostirea noastră...

Eroul central al filmului, Chuck Noland, un angajat de succes al firmei de curierat și logistică FedEx, supraviețuiește unei catastrofe aviatice și ajunge pe o insulă nepopulată din mijlocul oceanului. Acolo el (o interpretare fascinantă a actorului meu preferat Tom Hanks) nu mai poate beneficia de nici un avantaj, atât de firesc alta dată, oferit de civilizația contemporană. Patru ani! Timp de patru ani el a trăit experiența supraviețuirii în singurătate, într-un mediu sălbatic, lipsit de lucrurile cele mai elementare, cum ar fi... un chibrit! Până aici s-ar părea că filmul lui Robert Zemeckis este o versiune modernă a istoriei lui Robinson Crusoe. Dar există o mare diferență între cele două povești. Cea a eroului lui Defoe se axează pe capacitatea omului de a se adapta și a se descurca într-un mediu ostil. Crusoe e un soi de boy scout, cu alte cuvinte, iertată fie-mi expresia! CAST AWAY, însă, e istoria fiecăruia dintre noi, atunci când suntem la răspântie: să mori sau să continui să respiri în ideea că ”mâine va răsări din nou soarele și... cine știe ce-ți va aduce fluxul?” E calea celui care își asumă viața, așa cum este ea - cu provocările care te sufocă, tocmai pentru ca să evoluezi și să te cunoști. Să ai revelația de a te vedea exact așa cum ești, dincolo de imaginea fizică din oglindă: cu Dumnezeul din tine. 

Logica (alterată de șabloane inculcate, experiența trecutului social, învățăminte general acceptate)  îi spunea lui Chuck că nu va mai părăsi insula niciodată, că nu are cum să fie găsit acolo, că nu există nici o cale de scăpare. Așa e și în viața de fiecare zi: mintea noastră - partea diavolului din noi, în esență - este cea care ne chinuie prin îndoială și suspiciune, ne blochează energia, ne ține în robia anxietății. O contrabalansează, însă, intuiția, căldura aceea inexplicabilă, care ne învăluie subtil inima și ne împinge să respirăm orice ar fi, ne dă speranță și putere de a mai avea răbdare. Măcar până mâine. Iar mâine măcar până poimâine. Așa se manifestă Dumnezeu în noi - prin intuiție și dragoste. El ne propune discret salvarea. Inexplicabilă! Salvarea, care vine neapărat. Peste o lună, peste un an, peste patru ani... Și chiar dacă, revenind la viața ”normală” te pomenești din nou la răspântie, aceasta e cu totul de alt gen: e o roză a vânturilor eliberatoare, în care toate orizonturile îți sunt deschise și orice ai alege, vei fi fericit.

AIE a desemnat candidatul la funcţia de preşedinte. E vorba de un bărbat. Deci, încă nu e vremea femeilor preşedinţi în Republica Moldova....

Pe 8 martie vorbisem la Publika despre poziţia femeii în societatea moldovenească. În special m-am feferit la femeia în politică. Dincolo de micile dueluri cu A.Braşoveanu (care simplifica lucrurile, susţinând că problema discriminării este inventată şi totul depinde doar de hatârul doamnelor), am încercat să analizez circumstanţele. M-am condus de tradiţia formării elitelor care dintotdeauna a fost pro-masculină şi de întârzierea noastră într-o istorie lipsită de victorii remarcabile (cu grave sincope în dezvoltarea firească), de structura patriarhală a conştiinţei noastre naţionale şi de nenorocul femeilor noastre de a se fi născut păcătoase "din oficiul" creştinismului ortodox. Precum şi de argumente axate pe caracteristicile psihologice ale bărbatului şi ale femeii. 

Compasiunea (atribut preponderent feminin) poate fi utilă în politică doar într-o democraţie foarte dezvoltată, într-o societate cu mentalitate deschisă, progresistă şi descătuşată. Ceea ce prezintă mediul politic actual din RM este mai degrabă o junglă primitivă în care animalele luptă acerb şi egoist pentru o halcă mai mare.

O femeie are întotdeauna o moralitate mai pronunţată - ea este mamă şi are respectivele instincte. Pe când bărbatul luptă orbeşte pentru puterea în sine, femeia nu va uita de copiii săi, cărora le serveşte (conştient şi mai ales subconştient!) drept exemplu. 

Deocamdată, deci, la noi femeia va supravieţui mai greu în politica mare, dacă nu are un grad sporit (masculin!) de duritate, nesimţire şi "pofighism". Altfel ea va fi folosită în eşaloanele inferioare  (mai ales la munca din teritoriu) şi nicodată nu va fi propulsată în calitate de lider cu drept de decizie politică. Nu sunt feministă şi iubesc bărbaţii, dar asta nu înseamnă că le iert misoginismul şi sunt gata să accept fără rezerve "egalitatea de gender" a la Republica Moldova.

Deşi, evident, femeile au şi ele vina lor. Unde aţi văzut un bărbat care urzeşte împotriva altui bărbat, invidiindu-l pentru supleţea corpului? Doar o femeie e în stare de aşa ceva! Evident, ea îşi ascunde antipatia sub masca unei prietenii exagerate şi a solidarităţii zâmbitoare. După divorţ majoritatea "prietenelor" mele au fost suflate de lângă mine de un vânt năpraznic. Una l-a ajutat pe fostul meu să vândă casa, să-şi găsească avocat (împotirva mea) pentru a nu-mi da mai nimic în urma partajării, să-şi crească câinele etc. Alta a dat (degeaba) din coate să se facă şi ea deputat, bârfindu-mă pe la colţuri glamuroase şi retezându-mi accesul în grădina primitoare de VIP-uri a casei sale etajate. A treia i-a fost nănaşă la nunta jucată de ex cu o fătucă de 25 de ani la nici două luni după divorţ... Oh, prietenele  mele, prietene...

Dar, pe de altă parte, o femeie politician este taxată mult mai dur şi mai mârşav decât un bărbat şi de aşa zişii "formatori de opinie". Am cunoscut procesul pe pielea proprie. Femeile invidiază o femeie pentru că e frumoasă şi are soţ, bărbaţii o hulesc poentru că e deşteaptă şi îndrăzneşte să aibă ambiţie. Aşa reiese?

Oricum, dinolo de toate astea, în primul şi în primul rând contează calitatea stofei din care e cusută haina şi mai puţin culoarea sau anturajul care îşi dă cu părerea. Aici îi dau dreptate A. Braşoveanu - dacă o femeie îşi doreşte, ea perseverează şi îşi atinge scopul. Exact ca şi bărbatul! Doar că trebuie să fie ceva mai puternică pentru că are mai multe de înfruntat.

Meaaaau!

Pisicile au invadat oraşul Chişinău. Ba chiar întreaga republică! Motani graşi cu colacii furaţi din cozile câinilor (jigăriţi din cauza crizei politice şi economice) umblă pe străzi şi se gudură pe lângă politicienii noştri. Luaţi-mă pe mine! Uitaţi-vă la mine! Nu-i aşa că sunt gras şi frumos, cel mai frumos? Daaa, de-a mai mare dragul! 

Deci, chiar dacă zvonul că motanii şi mâţele nu vor mai ieşi din ascunzişuri ne-a speriat puţin, acesta s-a dovedit a fi fals. Problemă e doar incompatibilitatea viziunilor estetice ale politicienilor noştri. Unii consideră că un motan frumos e acel care are multe pete, altul - că e cel in dungi, al treilea - că roşcaţii au ieşit din modă, al patrulea crede că un motan valoros trebuie să fie gras, al cincilea zice că are dreptate primul...

Există şi din acei care tac deocamdată. Şi aşteaptă să fie dezlegaţi la gură toţi sacii. Căci, am uitat să vă spun, felinele noastre sosesc la oamenii politici în saci de lux. Ca să nu-i vadă nimeni! Ca să fie mai surprinzătoare apariţia în public....Ta-ta-taaaam!

Ninge peste Republica Moldova

Ninge. Nu mai ştiu dacă e tocmai ninsoarea pe care şi-au dorit-o agricultorii. S-ar putea să fie deja inoportună. Sau prea insistentă. Totuşi, ninge. Cred că azi nu mai merg la şcoală cu maşina - e un troian de zăpadă peste ea. Abia de mai pot deschide uşa de afară. Ştiu asta pentru că Iris, pisicul meu, şi-a meunat partitura de "lasă-mă să ies"! Am împins uşa cu putere şi abia de am întredeschis-o, aşa de multă zăpadă s-a aşternut în pridvor. Iris a sărit ca o veveriţă peste nămete şi am avut impresia că răceala covorului alb îi frige pernuţele labelor.

Daaaa... Ninge!!! E aşa de alb totul! Curat, imaculat... Zăpada acoperă gropile viclene de pe carosabile, gunoaiele inestetice dosite prin colţurile neaierisite ale curţilor, ne-zâmbetul ostentativ al concetăţenilor mei... Albul e culoarea iernii. De fapt, abia acum realizez că e iarnă adevărată!

Stau la geam şi mă gândesc...S-ar putea ca această ninsoare să fie mai mult decât o simplă precipitaţie atmosferică? Hai să fiu poet pe-un sfert de ceas! S-ar putea ca ea să şteargă nişte regrete şi decepţii? Să însemne o pagină nouă ce aşteaptă a fi scrisă? Sunt un om optimist, aşa că vreau să cred asta. Mă refer, oricât de patetic şi preţios ar părea, la istoria RM. Care mă discriminează iarăşi, mă face să mă simt stânjenită din nou. 

Trăiesc într-o ţară în care clasa politică întârzie să înţeleagă ce înseamnă să-ţi asumi plenar responsabilitatea guvernării. O face doar atât cât această responsabilitate nu-i afectează interesele de moment. Luaţi pe rând toţi liderii noştri politici sunt extrem de simpatici, joviali, bine îmbrăcaţi şi deştepţi. Adunaţi grămadă....hai să zic, sunt altfel...Şi totuşi, ne reprezintă! Sunt şi ei nişte vecini care îşi strigă socotelile peste gard, supăraţi că găinile cumătrei au făcut ravagii în via cumătrului, iar cânele cumătrului s-a...vorba ceea...drept în covata cu rufe spălate ale cumătrei...Eeh!

Acum că ninge, poate se vor mai schimba lucrurile - e cam frig să stai la gard cu ocara în vârful mustăţii îngheţate. La focul sobei moldovenii se domolesc...Ei hai, noroc, vecine, să dea Dumnezeu să avem şi noi preşedinte, că restul...Vom mai vedea la primăvară!

Una posomorâtă, dar nu despre alegeri

Cerul e greu. Îl simt fizic. Nu că m-ar apăsa, dar cu certitudine îl duc pe umeri. La fel cum o face toată lumea. Chiar dacă nu conştientizează asta. În această lumină gri toate culorile pălesc. Absorb o nuanţă rece şi pierd ascuţimea, stridenţa. Şi portocalele par patinate, ca nişte obiecte de anticariat vândute de-a valma pe tarabele de pe Ştefan cel Mare. Parcă ar transpare prin coaja lor substanţa chimică cu care sunt stropite pentru export. Formalină? Hm... 

Totuşi, e o zi frumoasă. Pentru că e unică. Aşa posomorâtă cum este. Mă gândesc să las fumatul. Nu, nu vă bucuraţi, prieteni, doar mă gândesc...Păi da, şi fumul de ţigară contribuie la grizonarea peisajului...

Una dadaistă...

Chişinău e oraşul contrastelor. Chiar şi verdele abundent, atât de lăudat în Europa (mă refer la vegetaţie) are reversul său, dezavuat în zilele golaşe de toamnă-iarnă. Trotuare cu pavajul spart, carosabil peticit şi kitch-ul faţadelor "euro"-reparate... Nu mai zic de paradoxul nostru identitar...

De exemplu, la 1 decembrie tinerii scandau slogane proromâneşti şi defilau fericiţi pe lângă vitrinele pline de calcuri ruseşti cum ar fi "Reduceri absolut LA TOT!"...Mă rog,aceştia suntem noi, chişinăuenii, românii Basarabiei moldave, vorba contrariată a cântecului. Avem şi noi farmecul nostru! Ceva-ceva tot avem! Chiar dacă lipsa preşedintelui în stat ne frustrează cumva demnitatea naţională. În schimb suntem mândri de bradul din PMAN! Să zică cineva că nu e frumos! 

Şi dacă se spune despre un om voinic că e ca bradul, de ce să nu zicem şi invers, că bradul nostru e ca un ditamai om, adică preşedinte! Măcar până la 16 decembrie. După asta găsim o metaforă nouă. Că preşedinte nu cred să avem nici atunci.

Apropo, nu s-a gândit nimeni să-i ceară lui moş Nicolae o soluţie politică? De fapt, avem deja una de un roz bombon, dar nu cred că ne e de mare ajutor. Hm...Totuşi plouă şi asta e bine - potoleşte necugetul şi setea pământului. Doar că iarăşi (instantaneu!) am probleme cu Focusatul - n-am semnal decât la Animal planet! O fi acesta un semn?

De moartea mea rog să fie învinuit Vladimir A.!

M-a mirat foarte mult faptul că pentru prima dată printre sursele de trafic ale blogului meu am descoperit ieri și site-ul prime.md... Nu i-aș fi acordat prea multă importanță, dacă tot ieri nu aș fi primit următorul comentariu la postarea precedentă: 

„Stimata doamna, totusi nu inteleg cu ce te-a suparat pe dumneata Plahotniuc?!... si de unde esti atat de sigura ca el este balaurul iar Filat este fat frumos ca doar nici unul ditre cei ce scrieti asa frumos, cu epitete si metafore nu aduceti nici macar un argument in srijinul afirmatiilor ca Plahotniuc este vinovatul in tot dezastrul din tara? V-ati vandut si dvs pe 30 de arginti, imi pare rau, o sa va tin minte”. 

Așa deci... Cineva o să mă țină minte...Cred că e clar pentru ce...că doar nu pentru a mă ferici cu niște bani în plus la cei 30 de arginți pe care pretinde că i-am luat de la Filat! Oh, mamă dragă, ce sensibilitate exacerbată la critică! De data aceasta cred că am încurcat-o rău de tot! Povestea cu gogoașa, care a tot scăpat de devoratori, se apropie de sfârșit?! 

Măi, ce talent am de a-i stârni pe toți împotriva mea! Roșca nu vorbește cu mine pentru că am plecat din partid, Filat nu mă ia în seamă pentru că nu l-am huiduit pe Roșca atunci când am plecat din partid, Ghimpu nu mă mai recunoaște pentru că l-am votat pe Voronin în 2005, Voronin nu mă iubește pentru că i-am dat bătăi de cap cu grevele și „voobșce” sunt româncă... Acum și Plohotniuc se pare că mă amenință cu nemurirea din cauză că l-am lăudat pe Filat și nu pe procurorul general... 

 Apropo de balauri și feți frumoși - nu cred că vreunul dintre politicienii autohtoni merită să deţină exclusivitate în privinţa acestor supranume. Nu obișnuiesc să operez cu dihotomii, etichetările îmi repugnă. Și nu cred că există oameni prin excelență buni sau răi. Îngerul și demonul își dau mâna în fiecare dintre noi... 

Da, și mai e ceva! Oamenii politici sunt în primul rând expresia noastră, a celor care îi votăm și nu ne mai săturăm să consumăm la greu mitul Eliberatorului. Și-i facem de zor acestuia din urmă statui. Și le văruim cu alb-dalb de sărbători, și le lustruim cu mâneca de la unicul costum de haine, scuipându-le drăgăstos, și ne facem a nu vedea că au greșit, că au cedat, că s-au împotmolit, că s-au lăsat şantajaţi şi mituiţi... 

Exact invers procedăm cu cei „răi”, adică Ne-eliberatorii - îi înjurăm și-i blestemăm de mama focului, chiar dacă enunţă şi lucruri logice...ca să avem pe cine să învinuim de absolut toate relele. Asta durează până în momentul când realizăm că nu am fost eliberați ca lumea! Atunci spargem statuile și alegem alți Eliberatori...Și iar scuipăm și lustruim, scuipăm și lustruim... 

Pe scurt, cui îi trebuie toată filosofia asta?..De fapt am vrut să declar la modul cel mai serios (aşa cum a făcut eroul unui film rusesc tare faimos prin anii 1979-80) că dacă mi se întâmplă ceva rău sau, Doamne fereşte, ireversibil, de acest fapt rog să fie considerat culpabil autorul comentariului cu pricina, Vladimir A.! Adică... Anonimus. 

Şi mai propun să interzicem acest nume pe teritoriul Republicii Moldova, că taaaare ne-a mai zăpăcit începând cu Vladimir Lenin...

Filosofia ca unitate convențională...

Există, totuşi, dincolo de logica şi raţiunea omenească, lucruri pe care nu le putem controla, nu le putem stăpâni. In pofida sistemelor şi construcţiilor masive de înţelepciune cu care ne baricadăm, crezând că iată, am descoperit formula non-suferinţei. E destul să se întâmple o boare de vânt cu o amintire vagă şi gata, buf! - toate scuturile se prăbuşesc, chiar dacă au fost ridicate cu multă motivaţie. Ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, să înţelegem ce vrem de fapt...

Hm, și iarăşi formulăm greşit - să înţelegem?! Mintea nu e în stare să cuprindă tot universul subconstientului nostru. Viața noastră e o pistă cu obstacole. După fiecare victorie petrecem ceva timp într-un salon SPA și pornim din nou la drum. Sau...viața noastră este un coridor luuuung, cu multe uși. Uneori se întâmplă să zăbovim ani și ani într-un modul al coridorului, lărgindu-l, construind castele. Uneori rămânem acolo până la moarte, alteori hotărâm să plecăm mai departe, să explorăm... 

Succesul depinde în mare măsură de modul în care închidem ușa modulului după ce am plecat. Dacă o lăsăm întredeschisă, nu reușim să ne desprindem de trecut. Facem un pas înainte și ne oprim sau ne întoarcem și apucăm de clanță. Frica, obișnuința și confortul care l-am avut ne împiedică să fim temerari până la capăt. 

Uneori nu avem puteri să închidem ușa etanș. Lumina amăgitoare care răzbate în urma noastră, ne amestecă gândurile și pașii. Mergem ca niște rătăciți în pădure. În momentul când ni se pare că am zărit luminișul, ne dăm seama că am mers în cerc...

A venit, a venit toamna...

Da, a venit...Chiar dacă mai este cald afară, mai sunt deschise terasele şi berea consumată acolo nu-ţi îngheaţă încă de-a lungul tractului digestiv, chiar dacă premierul Filat îşi mai plimbă estivalii-pectoralii peste valurile Nistrului şi prin televizoarele noastre, chiar dacă e tocmai timpul potrivit să mergem la mare prin străinătăţi la jumătate de preţ, chiar dacă încă e foarte greu să-ţi trezeşti copilul dimineaţa: hai, că s-a terminat vacanţa! A venit! Toamna, adică. 

Ei şi? O toamnă în plus, una în minus...Nişte alegeri în plus, nişte alegeri în minus...Hm, oare va fi toamna asta tocmai acea toamnă care contează? Adică să determine ea nişte schimbări esenţiale în structura socio-politică a Republicii Moldova?.. Eh, mai are oare rost să ne istovim neuronii cu grijile statului? Preşedintele interimar zice că mai există o speranţă - Curtea Constituţională urmează să răspundă acum, în septembrie, la o interpelare care ar putea permite depăşirea impasului prin modificarea Constituţiei, în aşa fel încât preşedintele să poată fi ales prin votul majorităţii simple a deputaţilor. 

Şi Premierul zice că există speranţe, dar nu e vorba de cele legate de decizia Curţii Constituţionale, care ar putea permite modificarea Constituţiei prin lege organică...Să se gândească oare la o înţelegere cu opoziţia comunistă? S-ar putea...Dar...a îmbătrînit parcă şi Voronin, deşi o mai face pe politicianul zglobiu.

Hahaha! Nu mai e tânăr nici Pulbere...Chiar să fie tot ei speranţa noastră naţională? Păi, la aşa popor - aşa speranţă! Daaaaa, a venit, a venit toamna...acoperă-mi inima cu ceva...Cu umbra unui copac sau mai bine... Numai nu cu o factură de la Moldova-Gaz!

Banii aduc fericirea? Ah, această libertate de a consuma în voie!

Criză...Cuvântul acesta devine atât de uzual, încât nici nu ne mai deranjează. Criza încet încet îşi desfăşoară forţele distructive în toate domeniile vieţii noastre şi o face nestingherit. O privim ca pe o mobilă de care ochiul nu se mai împiedică, atât de comună habitatului nostru este! Dar nu vreau să vorbesc despre criză acum. Pentru mine e demult cert că omenirea a nesocotit natura arhetipală a sa şi a perseverat pe un drum nu zic greşit, ci impropriu. Toate sistemele pârâie gata să crape. Păi sa crape dar! Ptiu, ce limbaj violent! Angelica, fii cuminte! Ok. Sunt acum. 

Mă bag în geantă după o carte, dar scot de acolo portmoneul. Deschid şi număr banii. Mai am... Banii...Ce ne facem fără ei? Murim, asta e! Şi nu cred că e bine, că aceasta e intenţia Creatorului nostru trist. Nu cred că banii sunt valoarea supremă. Dar...suntem dependenţi de ei, asta e! Mă întreb cum de trăiau oamenii când nu exista această monedă de schimb? Şi de ce au ajuns să fie mai importanţi decât orice altceva? Nu pentru toţi, evident, dar pentru mulţi...Mult prea mulţi...Banii ne oferă libertate!- acest argument mă deprimă, dar e utilizat prea serios şi pregnant ca să-l ignor. Totuşi reformulez: banii ne oferă libertate într-o societate de consum. Libertatea de a consuma în voie! Şi de toate! Chiar dacă nu avem nevoie de asta...

Puterea omului se măsoară în bani. În saci cu bani! Puternic şi slab sunt antonime care de fapt înseamnă bogat şi sărac, fericit şi nefericit, cu drepturi depline şi fără nici un drept, demn de onoruri şi demn de dispreţ. Nu vorbesc de culaci şi sărăntoci. Adică de oameni harnici şi oameni beţivi. Adică de oameni muncitori şi oameni leneşi. Cei muncitori nu e neapărat că au bani. Ba dimpotrivă, nu ştiu cum... 

Şi iarăşi nu despre bani am vrut să vorbesc. Mi-a venit aşa... că am scos portmoneul în loc de carte din geantă. Mă gândeam doar că unii sunt atât de dependenţi (obsedaţi?) de bani, încât devin irascibili numai la gândul că ar trebui să scoată ceva din portmoneu for good. Ceva nu e în regulă cu noi...Nu pentru că avem nevoie de bani, ci pentru că această nevoie reuşeşte să ne facă nefericiţi dacă se pune problema să ne despărţim de o parte din ei. 

Ceea ce nu conştientizează mulţi dintre noi este că nu economisirea pisăloagă şi obsesia faţă de bani te face bogat. Dimpotrivă - legile universale funcţionează tocmai în sens invers. Cel care pune un preţ excesiv pe orice (inclusiv bani) va pierde obiectul adoraţiei exagerate. Dacă eşti dependent de bani, îi vei pierde mai devreme sau mai târziu. De ce? Poate pentru că nu tocmai banii aduc fercicirea şi te fac să te simţi liber...ci altceva, mult mai preţios...Ceva prin ce ne identificăm ca oameni?..

Despre sacrificiul în dragoste

Pentru că pe FB postarea despre dragoste a stârnit interes, e firesc să continui. Cu ce? Cu ceea ce mi-a sugerat unul dintre comentatori – sacrificiul în dragoste. Da, da, ştiu că aşa se cuvine, aşa ne învaţă religia noastră, aşa ne educă moralitatea: sacrificiul în dragoste este iminent! Este absolut firesc şi necesar. Este indiscutabil! Well, domnilor, eu aş îndrăzni...să discut. 

Evident, există loc pentru sacrificiu în dragoste, mai bine zis unele sacrificii pot fi făcute doar din dragoste. Exemplul lui Isus este unul de referinţă. Dar, pornind de la interpretarea eronată a înseşi noţiunii de iubire, îndrăznesc să afirm că această teză a sacrificiului este luată drept acoperire de oamenii care nu prea îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa proprie, ci mai degrabă trec drept jertfe ale acesteea. Exemplul cel mai la îndemână este cel al femeilor „părăsite” de bărbat: eu am făcut atâtea sacrificii pentru el, eu mi-am jertfit tinereţea pentru el...Acelaşi lucru în raportul părinţi-copii. De câte ori am auzit: eu te-am crescut, n-am dormit nopţile, dar tu...Aici urmează deobicei o tiradă de reproşuri care culminează cu isteriacale şi crize de nervi...Avem de a face aici cu nobleţea sacrificiului, egoismul proprietarului sau frica de abandon? Eu zic că ultimele două sunt mai plauzibile...

Deci, ce e sacrificiul în dragoste, dincolo de situaţiile biblice sau extreme, cand mama e pusă în faţa dilemei de a oferi sau nu un rinichi pentru copilul său bolnav?..Sacrificiul cotidian, nu cel eroic?.. Altfel spus, vorbim cu adevărat despre sacrificiu atunci când pronunţăm cu mare patos şi încredere: Aş face ORICE pentru tine? Şi mai presus de toate: are nevoie obiectul dragostei noastre de această jertfă? 

Am trecut prin situaţia când mi se reproşau până şi cratiţele Zepter, ridicate pe postamentul sacrificiului material în numele familiei...Am trecut şi prin situaţii când eu, la rându-mi îi reproşam cuiva trădarea, tânguindu-mi sacrificiul personal de excepţie făcut în numele iubirii totale... Dar...dacă sacrificiul voluntar cere la un moment dat răsplata „binemeritată”, e acesta un sacrificiu veritabil sau manifestarea aceluiaşi egoism trivial omenesc? 

Hm, e greu să recunoşti că ceea ce numeşti tu personal sacrificiu nu este altceva decât dorinţa de a te simţi util, dorinţa de a nu fi rămas singur pe lume, de a fi apreciat, iubit, nevoia de a te simţi indispensabil cuiva... Frica subconştientă de singurătate – oare nu acesta este mobilul predispoziţiei noastre de a face tot posibilul ca să „legăm” de noi persoanele apropiate? Şi atunci despre ce fel de sacrificiu e vorba? 

E de gândit aici... Închei cu o întrebare la care nu e foarte simplu să dai un răspuns tranşant (mă refer inclusiv şi la mine): în ce măsură eşti dispus să-i oferi libertate deplină celui pentru care crezi că te-ai sacrificat? Să-i oferi libertate şi să fii fericit pentru el, acel ce se bucură de ea fără tine?..

Despre dragoste

În comentariile la postarea anterioară cineva m-a întrebat dacă iubirea este egoistă... Din păcate dragostea dintre doi oameni este nu doar egoistă, ci, în mare parte, configurează expresia netă a egoismului uman. Tocmai de aceea provoacă atâta suferinţă. Durerea din dragoste este de fapt durerea orgoliului rănit, egoului respins. Cu cât mai nesigur pe sine e omul, cu atât mai răvăşit îi este egoul propriu. Cu atât mai insistentă este nevoia de confirmare din afară (permanentă) a importanţei, a indispensabilităţii sale. Mă iubeşti? Mă iubeşti? Mă iubeşti? Dacă - da, da, da, orgoliul e împăcat şi răspunde prin manifestări gingaşe celui care emite afirmaţia.

Ceea ce zic este doar o constatare. Aceste manifestări ale orgoliului nu au conotaţie pozitivă sau negativă. Ele doar există şi au tot dreptul să o facă. Undeva la Carlos Castaneda am citit că cel care reuşeşte să scape de propriul orgoliu, este invulnerabil. Eu personal nu am întâlnit în viaţa asta, cel puţin, un om invulnerabil în acest sens. Mă închin în faţa celui care poate să-mi spună cu mâna pe inimă că mă iubeşte fără a-mi cere ceva în schimb. Adică fără a-mi cere reciprocitate, acceptându-mă exact aşa cum sunt. Pe mine, veni vorba. Pe oricine altcineva...

Evident, dragoste necondiţionată există. Ea este atribuită spiritelor puternice, oamenilor iluminaţi, îngerilor, mamelor. Deşi pot fi găsite multe argumente în defavoarea existenţei acesteea chiar şi la aceste nivele. Dacă un copil se dedă istericalelor în public, mama poate să-şi piardă controlul, pedepsindu-l fără pic de milă, trecând prin momente de agresiune incontrolabilă. E o manifestare a orgoliului care zice: te iubesc, DACĂ eşti cuminte. Evident, după ce conflictul este epuizat dragostea de mamă revine. Constatăm doar că oricum "sincope" există şi aici.

Ne rămîne să credem că poate doar Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat. Şi chiar dacă nu ne primeşte în rai pe toţi, o face fără nervi, fără manifestări nefaste ale orgoliului rănit pe motiv că nu-l ascultăm şi nu suntem exact aşa cum îşi doreşte El. O face spre binele nostru, pentru a ne da şansa să perseverăm în perfecţiune într-o altă viaţă, cu blândeţe şi dragoste infinită...

Despre egoism

Egoismul este întotdeauna opusul toleranţei şi presupune axarea exclusivă pe propriile sentimente şi gânduri. Uneori egoismul este confundat cu demnitatea. Cum să-l disociem? Simplu!

Demnitatea este însoţită de emoţii pozitive: dragoste, compasiune. Ea presupune putere de voinţă şi curajul de a ierta. Demnitatea este apanajul înţelepciunii şi nu umileşte prestaţia semenilor, oricât de imperfectă ar fi.

Egoismul, însă, se manifestă ca un orgoliu rănit sau ca o pretenţie exagerată. Egoistul care îşi supraevaluează personalitatea în raport cu ceilalţi face parte din categoria etichetată de filozofia populară astfel: prostului nu-i şade bine dacă nu-i şi fudul, nu-i ajungi cu prăjina la nas etc. Orgoliul este cel care conduce un asemenea om şi îl face susceptibil, uşor de manipulat prin laude excesive. Asemenea oameni sunt foarte previzibili în rolul de şefi, politicieni de top sau capi de familie. Orgoliul nesatisfăcut provoacă suferinţă, îl chinuie pe om, îl face irascibil şi intolerant cu cel care a îndrăznit să-l contrazică. Nu în zadar se spune că dacă reuşeşti să renunţi la propriul ego, devii invulnerabil. Nimeni nu te mai poate face să suferi şi, deci, să acţionezi iraţional. Acceptarea dreptului celorlalţi de a se manifesta este condiţia intrinsecă a eliberării de orgoliul propriu.

Celălalt tip de egoism, provenit din subaprecierea personalităşii proprii, nu este cu nimic mai bun. De fapt, este aceeaşi ambiţie de unicitate, doar că în sensul invers, a pretenţiei de a fi cel mai amărât om de pe pământ. Eu sufăr cel mai tare şi nu încercaţi să mă convingeţi că există un chin mai mare decât cel îndurat de mine! Tristeţea balcanică a devenit deja un truism, iar pesimismul şi criticismul basarabean - o oază, un mediu perfect pentru "microbul" mediocrităţii.

De ce mi-a venit să vorbesc despre egoism? Pentru că egoismul este una dintre cele mai slabe verigi ale noastre. El vine din frustrările istorice, tradiţional provinciale şi de educaţie. Şi dacă nu identificăm problema, nu avem nici o şansă să o soluţionăm. Ba mai mult, o cocoţăm prin intermediul oamenilor politici (pe care-i alegem după chipul şi asemănarea noastră) în fruntea ţării şi... prindem a ne plânge duios de milă...

De parcă am merita altceva...

Tabletă psihologică... Eu și cactusul

Se spune că tot ce ne înconjoară în aşa zisa viaţă reală este exact ceea ce suntem. Adică ceea ce e în exterior este oglindirea stării noastre interioare. Dacă te înjură cineva, înseamnă că ai meritat-o din plin, deci. Ai în tine o oarecare cantitate de agresivitate, resentimente sau cine ştie ce alte deşeuri emoţionale... Dacă cineva îţi spune vorbe de dragoste, înseamnă că asta eşti - iubire. Dacă te împiedici şi-ţi zdreleşti genunchii, se prea poate că inconştient nu vrei să mergi acolo unde mergi... În sfârşit, dacă nu te caută nimeni la telefon, undeva în interiorul tău respingi omenirea...sau ai pretenţii prea mari faţă de apropiaţii tăi...

Ok, să zicem...mă rog, chiar cred că e adevărat. Şi deci...Mă uit în jurul meu... Oare se pune şi cactusul din cana cu inscripţia FRANZ KAFKA? E o cană adusă de la Praga. Am pus în ea nisip. am pus în el un pui de cactus...Acum e măricel - a inhalat destulă radiaţie de la computerul de pe masa mea de lucru, sărmanul.

Am tot aşteptat, exersând starea de veghe a ochiului al treilea, dar... Timp de jumătate de oră, ba mai mult, nu s-a întâmplat nimic deosebit... nici măcar nu a intrat nimeni la mine în birou. Suntem doar noi doi: eu şi cactusul. Ce ar trebui să deduc din asta? Că sunt spinoasă pe dinăuntru, că am nisip la rinichi, că viaţa mea e absurdă şi norul acesta nesuferit este totuşi radioactiv?!

Adio, Mărţişor... îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată

Vorbeam pe Facebook despre o eventuală postare pe blog. De teme politice nu prea îmi arde acum, în plină primăvară. Am zis mai în glumă mai în serios că ce ar fi să scriu despre scopul aflării noastre pe acest Pământ...Ei na, chiar aşa? Mai interesează asta pe cineva? Şi totuşi, risc să scriu... 

Trăim sute şi mii de vieţi pe Pământ pentru a învăţa dragostea necondiţionată. Este cea mai firească şi cea mai greu de cultivat calitate a sufletului omenesc. Este limpezimea ochilor noştri netulburată de resentimente, invidie, ură şi gelozie. Este partea noastră care ne asemuieşte Creatorului. Este exact măsura credinţei noastre. 

Aşa că astăzi, înainte de a-mi agăţa mărţişorul de ramul copacului, îmi voi pune următoarea dorinţă: fie ca pacea şi armonia să-mi umple sufletul, îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată, facă-se Voia Ta!