De ce scriu mult despre Ucraina și mai nimic despre Republica Moldova

De ce insist asupra suvbiectului războiului din Ucraina? De ce nu mai abordez subiecte legate de politicul din Republica Moldova? Cu precizarea că nimic nu-i veșnic și s-ar putea să-mi schimb preferințele în orice clipă, răspund punctual. 

1. Ofer prioritate subiectelor legate de războiul din Ucraina pentru că acestea sunt, astăzi, cele mai importante. Nu, nu din categoria „externe”, ci din cea a supraviețuirii pe acest continent. Există rău mic, mai mare, mare și total - iadul. Federația Rusă, așa cum este guvernată astăzi, reprezintă răul total. Dacă nu va fi oprită printr-un efort comun solidar, ea va dezlănțui iadul pe tot continentul, așa cum a făcut-o în Ucraina. Moscova dictatorială ne-a ucis metodic pe parcursul istoriei prin deportări, genocid, foamete, asasinare în masă, deznaționalizare și menținere a metastazelor sale ideologice pe pământul nostru strămoșesc până în ziua de astăzi. Acum, odată cu declanșarea războiului în Ucraina, vedem limpede ce ne așteaptă, dincolo de toate astea, în viitor. Dacă nu ne apucăm să sprijinim puternic și din toate bojoacele efortul și sacrificiul ucrainenilor de a opri tăvălugul rusesc. Unde mai pui, că doar pericolul iminent pe care-l reprezintă centrala nucleară din Zaporojie, ocupată de militarii ruși, se poate transforma într-o catastrofă apocaliptică în orice clipă. Chiar azi (în timp ce Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a cerut stabilirea unei „zone de securitate” în jurul centralei nucleare Zaporojie) Energodarul a fost zguduit de noi bombardamente chiar în apropierea centralei...

2. Nu mă aplec prea mult asupra politicii autohtone pentru că nu văd rostul. De câte ori deschid știrile despre noi, văd aceleași titluri de luni de zile și foarte puțină transparență. Mai aud, la unele emisiuni de dezbateri și ceva analiză veritabilă, dar nimeni nu e interesat s-o ia în calcul. Bine, dincolo de aceste observații, nu văd nici alternative politice serioase și nici energie populară matură pentru a pune umărul la schimbare (nu mă refer aici la guvernarea în sine). Pe scurt, sunt omul care nu s-a temut niciodată de baricade și chiar le-a construit atunci când alții au ezitat să o facă. Dar să stau pe ele doar ca să mă bată vântul și să vadă lumea că mai sunt "ничего себе” la ai mei 60 neîmpliniți, nu-mi place. Deocamdată atât. Mai vedem.

Nu luăm nimic cu noi dincolo. Nici măcar propriul trup.

Se împlinesc 40 de zile de la moartea mamei și, dacă mă uit în urmă la cele douăsprezece luni, cât fac un an, realizez că acesta a fost unul dintre cei mai dificili ani pentru mine. A trebuit să petrec pe ultimul drum cei mai apropiați oameni: tata, mama, mătușa... Au plecat ca un stol de cocori, doar că nu se vor mai întoarce nici la primăvară, nici la o altă înflorire în vecii vecilor. 

Simt moartea ca pe o entitate care mă amușină. E rece și distantă. Sunt stânjenită de ea pentru că nu o cunosc, mi-e total străină și îmi apare ca un hău în care nu vreau să privesc. Totodată, nu mi-e frică de ea. Am văzut cum pleacă omul. E ca și cum s-ar sbate să adoarmă. Iar când reușește, rămâne în același pat, liniștit și la fel de prezent. 

E ciudat că atunci când merg la Cornești, nu mai cotesc deodată spre casă. O țin tot înainte, spre cimitir. Abia apoi revin și deschid poarta verde ce dă spre curtea unde nimeni nu mă mai așteaptă. Decât doi căței triști și, totodată, fericiți că am venit. Casa părintescă nu-mi mai aparține. Nici în acte și nici în inimă. Fără părinți e doar un muzeu rece...

Totuși, nu sunt tristă. Știu că totul decurge firesc. Ne naștem și plecăm, ne naștem și plecăm... Am căutat mult, am căutat mereu sensul acestui act, dar, deși mi s-a părut de sute de ori că, în sfârșit, l-am găsit, astăzi continuă să-mi scape. Am renunțat să mai sap în spiritualitate, în dumnezei și în citate motivaționale. 

Am învățat, încă, ceva. Ceva de mare mare preț. Am învățat să mă bucur. De viață, de nori, de valurile mării, de liniștea de pe morminte, de vânzoleala cățeilor mei care mă întâlnesc de fiecare dată ca și cum fără mine le-a fost greu să respire, de copii mei fantastici, de cei o mie-două de lei pe care-i mai am pe card, deși habar n-am când vor veni alții, de înghețata cu ciocolată, de seriale tâmpite, de mașinuța mea veche, dar foc de drăguțică, de sunetul cheii rotite în broasca de la ușa apartmentului meu cocoțat de-asupra orașului, de laptop-ul conectat la Wi-Fi, de victoriile ucrainenilor care-i pi*desc pe orci, de faptul că mă enervează cei care depășesc pe dreapta coada regulamentară, iar când banda lor se termină într-o fundătură, se înghesuie să intre înapoi, de parcă ar avea patru coa*e și-un penis de rezervă în protabagaj (nu le permit!), de faptul că încă mai exist... Mai exist!..

Nu luăm nimic cu noi dincolo. Nici măcar propriul trup. Așa că nu avem de ce să ne facem griji. Clipele nu trebuie numărate, ci trăite. Trăite în deplină armonie cu propria conștiință, cu valorile umane și cu densitatea aerului pe care avem fericirea să-l respirăm fiecare cât îi este sortit. Iar sensul vieții și al morții... dă-l încolo! 

Fără titlu, dar din rărunchi!

Am renunțat la cursurile mele de televiziune pentru că la un moment dat tot ce le predam elevilor mei era în totală contradicție cu realitatea distorsionată - ca într-o oglindă strâmbă, în care mă uitam la mine când eram copil și pe când unii râdeau de se prăpădeau, eu plângeam de groază. Cum să-mi învăț elevii că televiziunea e un bun social, atunci când în Republica Moldova ea se prefăcuse într-o gunoiște, într-o mașinărie scârbavnică de făcut rahat?! Care cod deontologic?! Care dezbateri conform unor criterii profesioniste?! Nu mai aveam, practic, nicio posibilitate să le arăt perspectivele, să le demonstrez că televiziunea e minunată prin posibilitățile sale de a influența, de a informa, de a delecta și a culturaliza. TV 8 încă nu apăruse, iar Jurnal TV trecea printr-o perioadă extrem de dificilă. Publikile nu mai erau de dat drept exemplu, erau de dat doar cu piciorul în bot. Domeniul pe care l-am iubit atât nu mai avea loc pentru mine, pentru viziunile mele, pentru experiența mea. Când mă gândeam că s-ar putea să văd un elev de-al meu la canalele lui Plahotniuc, făcând uz de tot ce l-am învățat mai bine, mi se făcea negru înaintea ochilor.

Ok, de fapt am vrut să zic altceva, dar cumva în legătură cu începutul postării. Cu regret, nu voi putea fi mâine fizic la protest. Am plecat după turul doi al alegerilor, după 3 iunie, zicând că am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să câștigăm și am dreptul să plec în ideea de a mă sustrage puțin istoriei și a-mi regândi rostul. Dar, se vede că am plecat prea devreme. Sunt departe de casă acum, dar tot ce mă definește ca entitate umană și civică a rămas la Chișinău: gândul, inima, frământarea zilelor, visul nopților. Și dragostea.

Vă rog, dragii mei prieteni, să mergeți duminică la protest. Să mergeți și pentru mine. Să mergeți pentru toți cei pe care îi iubiți, dar au fost alungați din țară de niște criminali, de niște asasini ai drepturilor elementare umane procreați de acest Plahotniuc, tartorul care merită zeci de închisori pe viață în condiții inumane, căci moartea ar fi o pedeapsă prea ușoară pentru el. Nu se poate să renunțăm. E deja peste orice măsură. Și cum mi-aș răcori suflețelul dându-i un pumn în faianța rece și (vai!) ce scumpă, care-i umple leoarba! Să aud cum îi sar obturațiile de diamant și i se deșurubează implanturile de platină... Până la urmă e doar un individ. Cu picioare, mâini, colecist, rinichi și probleme cu prostata. Cum se poate să ne umilească în halul ăsta?! Corect, nu se poate. Și dacă partenerii de dezvoltare se arată a mia oară „extrem de îngrijorați”, atunci noi suntem chiar zaibiți di tăt. Și răi, ca niște câini flămânzi pregătiți pentru lupte. Pe scurt, haideți să începem să-i cântăm cântecul de lebădă, gâscă răgușită, rață cheală sau de ce-o mai fi acolo. Începeți și pentru mine, că eu fac ce fac și vin cât de repede pot.
P.S. Vă rog, dacă iese cu bătaie - și de la mine un ghiuldum!

Scrisoare artistului care ia onorarii de la Plahotniuc și Dodon

Una din palmele cele mai năprasnice pe care mi-a dat-o țara mea în ultimul timp este concertul lui Dodon din PMAN. Nu e vorbă, au mai fost concerte antinaționale la care au participat artiști de-ai noștri, au mai fost și vor mai fi lichele politice și de alte soiuri, au mai fost și vor mai fi pupincuriști, cameleoni, oameni care își însușesc niște reguli de viață bazate exclusiv pe beneficiul material etc.

Dar de această dată am simțit că se prăbușește ceva în mine, ceva ce nu va mai putea fi realipit la loc. Am simțit asta atunci când am auzit din scena gândacilor de colorado VOCEA EI. M-am apropiat-îndepărtat de ecran, mi-am scos-pus ochelarii: da, era ea. Și mai erau acolo și alți artiști despre care am scris rânduri pline de emoție și condescendență, tineri, frumoși, în deplină ascensiune scenică...

Datoria. La ea fac trimitere majoritatea celor care sunt în slujba lui Dodon și Plahotniuc. Pentru bani, fie acestea salarii lunare sau onorarii unice pentru diverse prestări servicii. Mi-am făcut datoria de artist! Păi, asta e datoria artistului?! Să facă figurație pentru mafie, să lingă tremurând oasele aruncate de călăi?! Dar când lingeți oasele astea, măi artiști, nu vă crapă stomacul, nu vă pică măselele? Sau, poate voi trăiți pe altă planetă și nu știți că Dodon și Plahotniuc sunt niște pușcăriabili, care au adus la limita limitelor țara asta, care au jefuit oamenii fără pic de rușine și acum vă dau vouă niște „kapici” din acei bani?! Sau poate nu mai sunteți cetățeni, ci doar niște papagali? Asta e datoria de artist, să fie papagal?! Sau artiștii nu au voie să aibă responsabilitate civică conform codului vostru deontologic?! Ei nu trăiesc, nu mănâncă, nu se cacă pe acest pământ moldovenesc ca și noi, ceilalți?!

 M-am apropiat o dată de o tânără de la Publika și am întrebat-o de ce face sluj, de ce participă la crimele astea mediatice, de ce compromite meseria de jurnalist? Știți ce mi-a răspuns? Не мешайте мне исполнять свой профессиональный долг! Mai bine îmi dădea cu dust în ochi sau îmi spunea că altfel moare de foame.

Am fost și sunt tolerantă. Libertatea omului pentru mine e sfântă, fie el catolic, creștin, arab, poponar sau dus cu pluta. Dar, din acest moment nu voi tolera niciun artist care va presta serviciile sale binomului plaho-dodonist. M-am săturat să fiu femeia elegantă și inteligentă care vorbește frumos românește. Am să vă bag în toate borțile, pentru că am dreptul! Pentru că și eu mor de dorul televiziunii (ea a fost și este viața mea așa cum pentru voi este scena), dar niciodată nu m-aș duce să fac sluj la televiziunile lui Plahotniuc. Pentru că m-am săturat să lupt pentru țara asta, trăind din bani puțini, atâția câți am, în moment ce voi vă băgați piciorul în lupta mea, vă pișați pe ea și pe valorile mele și îmi întăriți dușmanul.

Trebuie să înțelegeți un lucru: dacă nu ați exista voi, artiști, jurnaliști, polițiști, judecători, funcționari etc. care vă faceți că plouă, vă ascundeți după așa-zisa datorie profesională, care oftați printre linsături că, de, trebuie să mâncați și voi o bucățică de pâine, dacă nu ați exista voi, zic, NU AR EXISTA NICI EI, acești dodoni și plahotniuci, care ne omoară bătrânii cu foamea, ne trimit familiile pe drumurile Europei după un ban și îi lipsesc pe copii de dragostea maternă! Nu voi existați datorită osului pe care ei vi-l aruncă, ci EI EXISTĂ PENTRU CĂ VOI ÎL LINGEȚI!

Poate, totuși... fasole?

Am scris acest text pe când eram producător general la un post TV. Au trecut șapte ani! Multe s-au întâmplat (de ex. ochelarii ăștia nu-i mai am și nu mai lucrez în TV, deși tare mi-e dor), dar nimic din ceea ce ar putea cataloga acest articol drept desuet, nevalabil azi. Din păcate!.. Și e chiar mai optimist decât aș scrie acum... Mama mă-sii!
                       
                                 

Uneori, se întâmplă (după ce m-am culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare - ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să mă trezească dimineaţa un apel telefonic sau  să mă împiedic de  cine ştie ce altă chichiţă de doi bani, şi, gata, simt că trebuie s-o iau de la capăt.  E prea întuneric şi frig ca să mai ies la jogging,  câinele nu mai dă din coadă la fel de  drăguţ ca aseară,  cafeaua nu e suficient de tare şi o arunc, iritată, în chiuvetă,  serviciul, la care tocmai mă grăbesc cu noaptea în cap,  îmi stârneşte o repulsie mocnită şi abia mă abţin să nu-l înjur în gura mare, iar garderoba – ce să zic, tocmai acum observ că m-am îngrăşat iremediabil! Încep să-I reproşez tacit lui Dumnezeu, că m-a uitat, şi această slăbiciune mă enervează şi mai tare. Ies afară în sfârşit, tot zicându-mi  „lasa, că va fi bine” şi...realizez punctual că: 1. ar fi fost cu adevărat ”bine” să fi trecut aseară pe la spălătoria auto (dar eram prea obosită), 2. poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea mea pe verde intermitent (era galben?!) şi 3. de fapt, vara s-a terminat demult şi n-am înţeles mai nimc din concediu.

Apoi deschid uşa de la birou, mă tuflesc în fotoliu şi înţeleg că subalternii mei nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul când m-am relaxat, crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei - au făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la emisunea live, care se întâmplă în studioul alăturat, răsfoiesc notiţele şi dau de problemele nerezolvate.  Chem, prin legătura internă, prima persoană responsabilă de ceva anume şi, între timp, îmi fac cafeaua. Notez gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discut cu unul cu altul, sorb din ceaşcă, pun repede la punct totul, spun un banc. Merg să văd şi să aprob (sau nu) o lucrare, prind privirea unui bărbat, zâmbesc, revin în birou. Găsesc pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje, unul dintre care chiar mă interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei, pentru că nu prea am chef de ceartă şi, în general, dacă ascult colegii, înţeleg că totul nu e chiar aşa de grav. Şi că, deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-am uitat trase din vară. Le dau la o parte. Pe toate.

Simt cum, prin pleoapele închise, lumina mă penetrează. Adânc. Zâmbesc iar – aproape că am reuşit să fiu pornografică. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vreau să arunc povara de pe umeri. O fac, rotindu-i, aşa ca să simt vertebrele eliberându-se. Expir energic – hu! – şi trec la treabă.                         

Într-o cutie, pe birou (nu-mi plac bibelourile de porţelan!), ţin nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme mereu identitatea. Spre deosebire de mine, care sunt om. Şi sunt nevoită să-mi certific alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intru în politică sau plec de acolo? Pe cine votez (am avut ocazia să aflu destule, ca să fiu sceptică)? Mă conformez unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îmi asum riscurile? Mănânc o bucată de tort pe noapte sau reuşesc să-mi înfrâng pofta? Am încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Mă bucur pentru ceea ce am sau mă las strivită de durere, pentru că m-au trădat cei mai apropiaţi oameni?  Rămân eu însămi sau îi cânt osane alianţei  de la guvernare? Mă accept aşa cum sunt sau vreau, cu aviditate, să se spună despre mine prin oraș că sunt o „femeie de succes” şi alerg la „salon” să-mi întind părul și să-mi injectez botox? Răspund la atacuri sau îmi cultiv glacial imunitatea? Iert răul care mi s-a făcut, evit persoana care m-a atacat sau mă răzbun, ireconciliabilă? Mă apuc să citesc Gavalda sau, totuşi, Ortega? Vreau să fiu iubită şi să iubesc sau dau afirmativ din cap, când prietena mea spune, că toţi bărbaţii sunt idioţi? Sunt câinele care latră sau caravana care trece?  Arunc toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dau să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche?  Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare îL rog pe Dumnezeu să mă facă broască sau fasole, nici o problemă!

Sună telefonul. Totuşi am ales o melodie reuşită, nu mă irită deloc, dimpotrivă. Ascult, preţ de câteva secunde, „Don’t worry, be hapy” şi răspund. A, tu erai? Nu, nu, acum sunt ocupată, dar... Da, da, sigur. Da... Da... Sigur. Închid, în sfârşit. Dumnezeule, ce soare!.. O,  nu, sigur nu vreau să fiu fasole!

Încui uşa de la birou, arunc o privire prin sala cu jurnaliştii, care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care am reuşit să-i învăț ceva meserie, le surâd, luându-mi la revedere. Le amintesc, în glumă, să nu întârzie mâine la emisie. Cobor scările, formulând în minte ideile pentru articolul pe care îl voi scrie pentru  o revistă de bun simţ,  mă gândesc şi la o eventuală cină pe care o merit din plin, pornesc motorul şi o iau spre casă, sperând că va veni timpul când cineva va aprinde focul în şemineu, așteptându-mă...

La lumina misterioasă a flăcărilor mintea hăulește printre fantasme. Ehe, numai Yoricii nu mai au dileme: o parte a urcat în cer,  o parte a rămas pe (în) pământ, asemeni  rocilor de pe Teide. Viaţa omului umple acest spațiul vertical. Urc sau cobor?

Anul vechi....Anul nou.....

Obişnuim să tragem linii. Mai ales la sfârşit de an. De parcă nu tot noi am inventat tranşarea timpului (etern şi rectiliniu în esenţă) în bucăţi "comestibile" pentru mintea noastră finită. 

Mă rog la Dumnezeu să-mi prelungească zilele – încă nu sunt gata să plec, îi zic pentru orice eventualitate. Încă nu am înţeles de ce am venit pe lume, care a fost scopul renaşterii mele. Adică am impresia că abia încep viaţa conştientă, că nu am dezlegat misterele pe care trebuia să le dezleg, că totul e început şi nimic nu e dus la capăt... 

E o stare minunată – sunt mereu în faţa unei descoperiri şi îmi doresc să trăiesc din plin. Deşi... în legătură cu scopul existenţial... Nu cred că viaţa omului are unul singur. Cred că există mai multe perioade cruciale în viaţa noastră, fiecare cu raţiunea ei de a fi, cu finalitatea proprie. Toate adunate una după alta (una peste alta) constituie scara la cer. Sau la... spre sine. 

Apropo, într-o seară, după ce am venit acasă (fusesem cu cele două grupe de copii de la şcoala mea în excursie la postul Publika tv), am primit un mesaj pe FB. Mesaj care, dincolo de plăcerea egoistă a laudei în sine, confirmă justeţea alegerii făcute în legătură cu crearea acestei şcoli de televiziune. 

„ Bună seara, d-na Aramă! După ce am coborăt de la sediul şcolii tv, Andreea a urcat în maşină şi:,, Mami, tati, am foarte multe lucruri să vă povestesc..." şi aşa a durat pînă am ajuns acasă... atătea impresii, emoţii, noutăţi... Ei încep şcoala dimineaţa cu un mesaj. Cum credeţi, care-i ştirea pregatită pentru mâine? :) Am auzit-o cum repeta în camera ei... gen:,, Stimaţi colegi, ieri împreună cu profesoara şi colegii mei de la şcoala tv am plecat în vizită la Publika tv, acolo...." ş.a.m.d. Vă mulţumim încă o dată şi, dacă nu vă plictisesc, vă mai scriu impresiile după următoarele lecţii. O seară cît mai liniştită!” 

Citesc şi zâmbesc. Asta se numeşte împlinire?

Una posomorâtă, dar nu despre alegeri

Cerul e greu. Îl simt fizic. Nu că m-ar apăsa, dar cu certitudine îl duc pe umeri. La fel cum o face toată lumea. Chiar dacă nu conştientizează asta. În această lumină gri toate culorile pălesc. Absorb o nuanţă rece şi pierd ascuţimea, stridenţa. Şi portocalele par patinate, ca nişte obiecte de anticariat vândute de-a valma pe tarabele de pe Ştefan cel Mare. Parcă ar transpare prin coaja lor substanţa chimică cu care sunt stropite pentru export. Formalină? Hm... 

Totuşi, e o zi frumoasă. Pentru că e unică. Aşa posomorâtă cum este. Mă gândesc să las fumatul. Nu, nu vă bucuraţi, prieteni, doar mă gândesc...Păi da, şi fumul de ţigară contribuie la grizonarea peisajului...

De moartea mea rog să fie învinuit Vladimir A.!

M-a mirat foarte mult faptul că pentru prima dată printre sursele de trafic ale blogului meu am descoperit ieri și site-ul prime.md... Nu i-aș fi acordat prea multă importanță, dacă tot ieri nu aș fi primit următorul comentariu la postarea precedentă: 

„Stimata doamna, totusi nu inteleg cu ce te-a suparat pe dumneata Plahotniuc?!... si de unde esti atat de sigura ca el este balaurul iar Filat este fat frumos ca doar nici unul ditre cei ce scrieti asa frumos, cu epitete si metafore nu aduceti nici macar un argument in srijinul afirmatiilor ca Plahotniuc este vinovatul in tot dezastrul din tara? V-ati vandut si dvs pe 30 de arginti, imi pare rau, o sa va tin minte”. 

Așa deci... Cineva o să mă țină minte...Cred că e clar pentru ce...că doar nu pentru a mă ferici cu niște bani în plus la cei 30 de arginți pe care pretinde că i-am luat de la Filat! Oh, mamă dragă, ce sensibilitate exacerbată la critică! De data aceasta cred că am încurcat-o rău de tot! Povestea cu gogoașa, care a tot scăpat de devoratori, se apropie de sfârșit?! 

Măi, ce talent am de a-i stârni pe toți împotriva mea! Roșca nu vorbește cu mine pentru că am plecat din partid, Filat nu mă ia în seamă pentru că nu l-am huiduit pe Roșca atunci când am plecat din partid, Ghimpu nu mă mai recunoaște pentru că l-am votat pe Voronin în 2005, Voronin nu mă iubește pentru că i-am dat bătăi de cap cu grevele și „voobșce” sunt româncă... Acum și Plohotniuc se pare că mă amenință cu nemurirea din cauză că l-am lăudat pe Filat și nu pe procurorul general... 

 Apropo de balauri și feți frumoși - nu cred că vreunul dintre politicienii autohtoni merită să deţină exclusivitate în privinţa acestor supranume. Nu obișnuiesc să operez cu dihotomii, etichetările îmi repugnă. Și nu cred că există oameni prin excelență buni sau răi. Îngerul și demonul își dau mâna în fiecare dintre noi... 

Da, și mai e ceva! Oamenii politici sunt în primul rând expresia noastră, a celor care îi votăm și nu ne mai săturăm să consumăm la greu mitul Eliberatorului. Și-i facem de zor acestuia din urmă statui. Și le văruim cu alb-dalb de sărbători, și le lustruim cu mâneca de la unicul costum de haine, scuipându-le drăgăstos, și ne facem a nu vedea că au greșit, că au cedat, că s-au împotmolit, că s-au lăsat şantajaţi şi mituiţi... 

Exact invers procedăm cu cei „răi”, adică Ne-eliberatorii - îi înjurăm și-i blestemăm de mama focului, chiar dacă enunţă şi lucruri logice...ca să avem pe cine să învinuim de absolut toate relele. Asta durează până în momentul când realizăm că nu am fost eliberați ca lumea! Atunci spargem statuile și alegem alți Eliberatori...Și iar scuipăm și lustruim, scuipăm și lustruim... 

Pe scurt, cui îi trebuie toată filosofia asta?..De fapt am vrut să declar la modul cel mai serios (aşa cum a făcut eroul unui film rusesc tare faimos prin anii 1979-80) că dacă mi se întâmplă ceva rău sau, Doamne fereşte, ireversibil, de acest fapt rog să fie considerat culpabil autorul comentariului cu pricina, Vladimir A.! Adică... Anonimus. 

Şi mai propun să interzicem acest nume pe teritoriul Republicii Moldova, că taaaare ne-a mai zăpăcit începând cu Vladimir Lenin...

Aflu ca sunt o paria in RM pe motiv ca am fost deputat...

Ce zice dictionarul despre paria? Zice că în India, în concepția brahmanilor, paria era o persoană care se afla în afara castelor și care era lipsită de orice drepturi. Prin extensie, poate fi vorba de un grup social din care face parte o astfel de persoană. Iar la figurat prin paria se subintelege o persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept.

Buuuun. De ce brusc m-am apucat sa consult dicționarul cu atâta înverșunare? Pentru că am vrut să știu cu exactitate cine sunt, care este statutul meu în Republica Moldova. Că am făcut ceva pentru ea, și ea mai puține pentru mine, nu contează - un om puternic nu caută vinovați, ci își asumă responsabilitatea pentru viața lui. Și...pretind că sunt un om puternic, deci, responsabil. 

și chiar dacă nu aș fi făcut nimic pentru țara asta, tot cred ca aș fi avut niște drepturi stipulate în Carta europeană a drepturilor fundamentale ale omului și în Constituția RM. Dar, se pare că pentru faptul că am fost deputat în Parlamentul RM de legislatura a 16...n-am nici un drept. Cel puțin, nu în fața actualei puteri. Pe care, de altfel, am votat-o. Cred că dacă săream cu scandal dintr-o barcă partiinică în alta, problema nu s-ar fi pus cu atâta patetism. 

De fapt, despre ce este vorba? Mă anunță o prietenă cu care am încercat să fondăm un ONG acum vreo doi ani, după ce am abandonat politica activă (nu am mai găsit întelegere în partidul din care făcusem parte) că are probleme din cauza că am figurat în calitate de președinte al ONG-ului respectiv (am renunțat la presedenție în scurt timp pentru că aveam alte priorități). Ce fel de probleme, zic. Păi, într-o scrisoare semnată de actualul secretar de stat (scrisă de un consilier de al său - un domn Furculița) este menționat ca "La momentul înregistrării ONG-ului Dvs, președintele acestuia figura d-na Angela Arama, care în perioada 2005-2009 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea aceluiași partid politic. Anume din aceste motive considerăm ca ONG-ul ... nu poate fi obiectiv și imparțial". 

Wow! Ce chestie! Chiar mă simt excesiv de importantă. Mă simt ca și cum prin denigrarea mea se naște o nouă castă - cea a politicienilor și onegistilor imaculați. Figurez în calitate de "argument" al Guvernului! Ce mai! 

Pe scurt. Că mă plictisește subiectul... Nu m-a făcut mama deputat sau onegist... Acestea sunt domenii...cum să zic...pentru cei cu stea în frunte, pentru cei inzestrați cu aripi de îngeri, pentru sfinți. Eu nu am factura respectivă, acesta mi-e destinul. Și rog actualul secretar de stat să nu-mi mai dea atâta importanță. Să mă lase, dracului, în pace! 

Căci dacă mi se sugerează că în RM sunt o paria pe motiv că am fost om politic, atunci și pe el îl paște același statut - de paria. Doar dacă nu cumva este un privilegiat al sorții...adică are în spate o parașută de zburător peste legile fundamentale ale sarmanelor ființe umane...

Despre sacrificiul în dragoste

Pentru că pe FB postarea despre dragoste a stârnit interes, e firesc să continui. Cu ce? Cu ceea ce mi-a sugerat unul dintre comentatori – sacrificiul în dragoste. Da, da, ştiu că aşa se cuvine, aşa ne învaţă religia noastră, aşa ne educă moralitatea: sacrificiul în dragoste este iminent! Este absolut firesc şi necesar. Este indiscutabil! Well, domnilor, eu aş îndrăzni...să discut. 

Evident, există loc pentru sacrificiu în dragoste, mai bine zis unele sacrificii pot fi făcute doar din dragoste. Exemplul lui Isus este unul de referinţă. Dar, pornind de la interpretarea eronată a înseşi noţiunii de iubire, îndrăznesc să afirm că această teză a sacrificiului este luată drept acoperire de oamenii care nu prea îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa proprie, ci mai degrabă trec drept jertfe ale acesteea. Exemplul cel mai la îndemână este cel al femeilor „părăsite” de bărbat: eu am făcut atâtea sacrificii pentru el, eu mi-am jertfit tinereţea pentru el...Acelaşi lucru în raportul părinţi-copii. De câte ori am auzit: eu te-am crescut, n-am dormit nopţile, dar tu...Aici urmează deobicei o tiradă de reproşuri care culminează cu isteriacale şi crize de nervi...Avem de a face aici cu nobleţea sacrificiului, egoismul proprietarului sau frica de abandon? Eu zic că ultimele două sunt mai plauzibile...

Deci, ce e sacrificiul în dragoste, dincolo de situaţiile biblice sau extreme, cand mama e pusă în faţa dilemei de a oferi sau nu un rinichi pentru copilul său bolnav?..Sacrificiul cotidian, nu cel eroic?.. Altfel spus, vorbim cu adevărat despre sacrificiu atunci când pronunţăm cu mare patos şi încredere: Aş face ORICE pentru tine? Şi mai presus de toate: are nevoie obiectul dragostei noastre de această jertfă? 

Am trecut prin situaţia când mi se reproşau până şi cratiţele Zepter, ridicate pe postamentul sacrificiului material în numele familiei...Am trecut şi prin situaţii când eu, la rându-mi îi reproşam cuiva trădarea, tânguindu-mi sacrificiul personal de excepţie făcut în numele iubirii totale... Dar...dacă sacrificiul voluntar cere la un moment dat răsplata „binemeritată”, e acesta un sacrificiu veritabil sau manifestarea aceluiaşi egoism trivial omenesc? 

Hm, e greu să recunoşti că ceea ce numeşti tu personal sacrificiu nu este altceva decât dorinţa de a te simţi util, dorinţa de a nu fi rămas singur pe lume, de a fi apreciat, iubit, nevoia de a te simţi indispensabil cuiva... Frica subconştientă de singurătate – oare nu acesta este mobilul predispoziţiei noastre de a face tot posibilul ca să „legăm” de noi persoanele apropiate? Şi atunci despre ce fel de sacrificiu e vorba? 

E de gândit aici... Închei cu o întrebare la care nu e foarte simplu să dai un răspuns tranşant (mă refer inclusiv şi la mine): în ce măsură eşti dispus să-i oferi libertate deplină celui pentru care crezi că te-ai sacrificat? Să-i oferi libertate şi să fii fericit pentru el, acel ce se bucură de ea fără tine?..

Lună plină. Vă invit la expoiția mea de pictură!

După ce i-am spus că vreau să organizez expoziţia personală de pictură, prietena mea cea mai bună a întrebat, zâmbind: "Bine. Pe când organizezi şi un concert solo la tubă cu Orchestra Simfonică Naţională?" Ha-ha-ha, am râs eu... că ce altceva eram să fac, dacă într-adevăr mă apuc de tot ce-mi trece prin cap... 

Dar cine a zis că nu am voie? Cine a spus că trebuie să facem doar ceea ce primeşte aprobarea...cui, de fapt? Viaţa noastră pe pământ este acel fragment de eternitate în care acumulăm experienţe. Şi cum să le acumulăm altfel decât trecând cu încredere prin încercări, tentaţii, bucurii, provocări, iluzii etc. 

Toate acestea ne formează ca spirite şi definesc esenţa care trece dintr-o viaţă în alta pentru a atinge perfecţiunea. Adică ascensiunea pe nivelele celeste. Dincolo de transcedentalul nebulos pentru mulţi dintre noi, orice experienţă este utilă pentru că ne satisface curiozitatea. Aşa ne debarasăm de superficialitate, de lene, de regrete, de plictis – unul din cele mai detestabile păcate. 

De multe ori sunt întrebată cum de reuşesc să fac atâtea...Eu, însă, mă întreb de ce oamenii nu încearcă mai multe în viaţa asta? De ce ne ambalăm în hârtia colorată oferită de părinţii şi educatorii noştri şi ne e frică s-o schimbăm măcar arareori, explorând viaţa? Şi nu e om să nu fi scris o poezie...Eu zic: şi nu e om să nu aibă dreptul la fericire. Fericirea însemnând să fii liber să faci orice îţi doreşti cu imaginaţia ta. 

De data aceasta eu personal am făcut nişte lucrări în ulei. Şi am descoperit că e foarte plăcut, relaxant şi revitalizant în aceeaşi măsură. Evident, nu e profesionist. Dar este expresia inspiraţiei şi energiei mele. Iar acestea nu trebuie să-şi confirme zilnic dreptul la viaţă. Ele sunt viaţa înseşi, esenţa mea omenească. 

Vernisajul expoziţiei de pictură LUNĂ PLINĂ va avea loc la MolDeco, b-dul Moscovei, 14/1, tel.311-281

Tabletă psihologică... Eu și cactusul

Se spune că tot ce ne înconjoară în aşa zisa viaţă reală este exact ceea ce suntem. Adică ceea ce e în exterior este oglindirea stării noastre interioare. Dacă te înjură cineva, înseamnă că ai meritat-o din plin, deci. Ai în tine o oarecare cantitate de agresivitate, resentimente sau cine ştie ce alte deşeuri emoţionale... Dacă cineva îţi spune vorbe de dragoste, înseamnă că asta eşti - iubire. Dacă te împiedici şi-ţi zdreleşti genunchii, se prea poate că inconştient nu vrei să mergi acolo unde mergi... În sfârşit, dacă nu te caută nimeni la telefon, undeva în interiorul tău respingi omenirea...sau ai pretenţii prea mari faţă de apropiaţii tăi...

Ok, să zicem...mă rog, chiar cred că e adevărat. Şi deci...Mă uit în jurul meu... Oare se pune şi cactusul din cana cu inscripţia FRANZ KAFKA? E o cană adusă de la Praga. Am pus în ea nisip. am pus în el un pui de cactus...Acum e măricel - a inhalat destulă radiaţie de la computerul de pe masa mea de lucru, sărmanul.

Am tot aşteptat, exersând starea de veghe a ochiului al treilea, dar... Timp de jumătate de oră, ba mai mult, nu s-a întâmplat nimic deosebit... nici măcar nu a intrat nimeni la mine în birou. Suntem doar noi doi: eu şi cactusul. Ce ar trebui să deduc din asta? Că sunt spinoasă pe dinăuntru, că am nisip la rinichi, că viaţa mea e absurdă şi norul acesta nesuferit este totuşi radioactiv?!

Adio, Mărţişor... îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată

Vorbeam pe Facebook despre o eventuală postare pe blog. De teme politice nu prea îmi arde acum, în plină primăvară. Am zis mai în glumă mai în serios că ce ar fi să scriu despre scopul aflării noastre pe acest Pământ...Ei na, chiar aşa? Mai interesează asta pe cineva? Şi totuşi, risc să scriu... 

Trăim sute şi mii de vieţi pe Pământ pentru a învăţa dragostea necondiţionată. Este cea mai firească şi cea mai greu de cultivat calitate a sufletului omenesc. Este limpezimea ochilor noştri netulburată de resentimente, invidie, ură şi gelozie. Este partea noastră care ne asemuieşte Creatorului. Este exact măsura credinţei noastre. 

Aşa că astăzi, înainte de a-mi agăţa mărţişorul de ramul copacului, îmi voi pune următoarea dorinţă: fie ca pacea şi armonia să-mi umple sufletul, îmi doresc să aflu dragostea necondiţionată, facă-se Voia Ta!

Sunt român şi...iac-aşa!

M-am gândit mult (vreo 5 minute!) dacă e cazul să afişez această "noutate". M-am hotărât, totuşi! Da, dragii mei, de ieri sunt cetăţean român cu acte în regulă. Mă refer la certificatul care atestă această calitate a mea, că celelate (adeverinţă de naştere, paşaport) urmează să le fac. 

Am aşteptat evenimentul timp de 8 ani! Cred că în acest răstimp aş fi putut deveni cetăţean al oricărei alte ţări din UE. Dar am avut ambiţia să fiu tocmai cetăţean ROMÂN! Ce să zic, sunt fericită. 

Nu pot să dau multe detalii asupra modului în care s-a desfăşurat depunerea jurământului. Foarte bine organizat, fără excese şi cozi. Am cântat imnul României, am aşteptat să mi se strige numele şi să-mi iau certificatul de cetăţean român. Bineînţeles, am reacţionat îngăduitor - toţi cei prezenţi în sală - la rugămintea funcţionarei de la Agenţia Naţională pentru Cetăţenie de a oferi prioritate celor care au copii în braţe, femeilor însărcinate şi oamenilor în etate. Am aşteptat atâţia ani, mai aşteptăm puţin, care e problema. Bucuria redobândirii unor bunuri te umple nu ştiu cum de compasiune, de toleranţă, te înalţă... mă uitam cu dragoste la copilaşii cocoţaţi pe braţele mămicilor, la tinerele doamne etalându-şi glorios rotunzimile delicate ale burticilor... 

Doar că nu am înţeles la ce categorie de prioritate se referă Serafim Urecheanu, care a fost strigat şi el printre cei privilegiaţi. Deobicei oamenii politici nu recunosc că sunt oameni în etate, dimpotrivă - demonstrează mereu că sunt tineri, energici şi plini de viaţă... Hm, oare preşedintele AMN s-a şi resemnat, recunoscându-şi ieşirea la pensia binemeritată, că doar n-o fi însărcinat?! Deşi... se vedea că nu e încă obişnuit cu noua ipostază. 

A intrat furişându-se în sală pe o uşă lăturalnică şi nu ca toată lumea - urcând zgomotos şi euforic scările spiralate de afară până la etajul patru. Îşi ferea privirea, se jena să cânte imnul şi a ieşit (pitindu-se după bodygardul său ex-deputatul Balan) pe altă uşă imediat ce i s-a dat certificatul de român... 

Acuma, după ce am scris, mă gândesc dacă nu cumva destăinui nişte secrete...politice. Ei, dar nu cred că Putin citeşte blogurile unor bieţi români basarabeni...

A trecut Crăciunul...vine Anul Nou! Cheralim în îngerul - audiocartea viselor mele

A mai trecut un Crăciun, s-a mai topit o idee de miracol, se mai apropie un prag de an nou... Am reuşit să trăim acest an, vechi deja, aşa ca să nu ne chinuie remuşcările mai târziu? Mă întreb şi eu...

Cred că aş fi putut face mult mai multe, dar e bine că măcar am reuşit să scot CD-ul cu povestea. Cheralim a mea nu mai este doar a mea acum... Sper din tot sufletul să fie a multor copii şi părinţi, care o vor îndrăgi şi se vor confunda cu ea. Şi mai sper să am motive şi inspiraţie să scriu povestea ei mai departe... adică să am un feedback după lansarea din 23 decembrie. Apropo, în acea seară am avut parte de surprize extrem de plăcute. Au venit la prezentarea poveştii mele "Cheralim şi îngerul" oameni atât de frumoşi! Am fost plăcut surprinsă s-o văd pe Stela Moldovanu, făptura gingaşă care conduce un întreg imperiu numit ArtDeco. Ştiam că la 23 decembrie îşi sărbătoreşte ziua de naştere!

Nu mai spun ce plăcere am avut să-i văd la Librăria din Centru pe mulţi dintre eroii emisiunii "Ascultă-mă!" împreună cu părinţii lor... Prieteni şi oameni mai puţin cunoscuţi...le mulţumesc tuturor! De fapt le-am fost recunoscătoare şi acolo, la prezentare, le sunt şi acum, când mă uit ce a ieşit, graţie bunăvoinţei lui Eugeniu Luchianiuc de la privesc.eu

Ceea ce nu am făcut la prezentare, de emoţionată ce am fost, este să le mulţumesc unor oameni extrem de importanţi pentru mine.

Nu am apucat să spun despre prietena mea Ludmila Vasilache... Omul care are răbdare mereu să asculte toate "of"urile şi "uau!"urile mele, inclusiv - să citească tot ce scriu, pentru a-şi pune girul aprobării. Am mare încredere în simţul valorii pe care Liuda îl posedă desăvârşit. Este primul om căruia îi mărturisesc, căruia îi încredinţez foile de titlu şi începuturile, căruia îi pot arăta adevărata mea slăbiciune omenească. Este cea care mă încurajează să merg înainte.

Am mai uitat să menţionez aportul extraordinar pe care l-a avut colegul meu Valentin Rotaru, în toată povestea asta cu... povestea. Fără el nu aş fi fost în stare să organizez totul ca la carte. M-a ajutat cu editarea secvenţelor filmate, cu proiecţia, selectarea colindelor, spotul publicitar al evenimentului...M-a sprijinit în cele mai dificile situaţii legate de activităţile de creaţie şi serviciu.

Apoi nu l-am menţionat pe Vitalie Coroban, cel care a gândit coperta minunată a CD-ului şi căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Ei, măcar numele lui este menţionat printre realizatorii audio-cărţii şi asta mă disculpă.

Şi-i mai mulţumesc încă odată Natei Albot. A vorbit cu o exaltare atât de sinceră despre cartea mea sonoră, încât am avut impresia că a trăit-o ca şi mine. În general, am redescoperit-o pe Nata şi mă închin în faţa felului ei de a iubi viaţa şi a lecţiei de demnitate pe care ne-o dă în fiecare zi.

Şi lui Mihai Fusu îi sunt recunoscătoare pentru că a ascultat discul de mai multe ori, a "fugit" de la o adunare tare importantă pentru a ţine discursul în faţa publicului venit la lansare şi a mărturisit că i-a plăcut povestea, vocile, sinceritatea naivă şi deschiderea eroilor spre minunea vieţii.

Îmi pare rău că Victor Buruiană a plecat prea devreme şi nu am reuşit să-i ofer la timp cuvântul. Este omul care a făcut o dramatizare de excepţie şi a potrivit sunete şi accente muzicale în aşa fel încât textul rostit a prins aripi de poveste adevărată. Este omul care a compus muzica pentru această carte și i-a insuflat viață sonoră.

Nu mă doare gura să le mulţumesc a doua oară lui Gherghe Erizanu, director al editurii CARTIER, sub egida căreea a apărut audiobook-ul meu, lui Alexei Repede, finanţatorul primei ediţii şi lui Dan Lozovan, director al CTC Dixi tv, unde am înregistrat CD-ul.

"Cheralim şi îngerul" este povestea fiecăruia dintre noi. Căci oricât de diferiţi am fi, cu toţii am fost mai întâi copii... La mulţi ani tuturor - copiiilor care am fost, suntem şi vom fi!

Mangalia, probabil, te iubesc!

A patra oară la mare anul acesta! O ocazie absolut nesperată, o aventură, o surpriză nebunatică a destinului. Am făcut un drum lung şi solicitant. Aşa că în prima zi de plajă m-am cam simţit-nesimţit. Oricum am reuşit să observ copacul uscat şi solitar înfipt în pietroaiele ce despart promontoriul de plaja de nisip. Moftul – eterna dambla naţională a românilor - m-a afectat şi pe mine, deşi mă străduiam să nu mă las copleşită de repudierea general acceptată a vremii. Trupurile goale de pe plajă se revoltau în diverse tonalităţi, exclamaţii şi gesturi împotriva apei (e prea rece, Mihăiţă!), a brizei (e insuportabilă, mâine plecăm acasă, dacă continuă tot aşa! Rareş, ia prosopul, că răceşti!) etc. De fapt, vântul nu era mai puternic decât altă dată la sfârşit de august, iar apa era chiar foarte caldă, deşi, e adevărat, mai rece decât laptele fiert de curând. Aşa că am rămas imună la starea de spirit din micul paradis. 

Altceva m-a surprins. Nu am auzit să fie deranjat cineva de mormanele de gunoaie adunate printre pietre…Deci, de o solidaritate afectivă cu ceilalţi purtători de chiloţi şi (unde şi unde) sutiene nu putea fi vorba. Cel puţin în prima zi de plajă. Aşa că m-am întors pe burtă şi am ascultat valurile… şi vocile de copii care mi s-au părut cele mai frumoase unduiri sonore de pe glob, chiar dacă urlau în gura mare că, vezi Doamne, tataie nu a zis aşa, ci altfel!

Totuşi, o voce de bărbat (aflat în preajmă cu femeie, copii, plapumă, şaurmale şi multe altele) răzbătea mereu spre tempanele mele oarbe: păi, asta e vacanţă?! Plecăm chiar acum, e prea frig, nici în apă să nu se bage nimeni, că e de gheaţă! Am întredeschis o pleoapă şi am zărit o faţă orientată în jos: aripile nasului, colţurile gurii, ridurile adânci şi verticale, toate parcă ar fi fost legate cu un nod invizibil sub bărbie. Când s-a ridicat de pe cuvertura întinsă pe nisip, am observat că pretenţiile lui aveau un substrat psihologic dobândit – era olog. Un crac al pantalonilor era umplut evident cu o proteză rigidă. Nu-şi putea îndoi piciorul, aşa că a prins a şontâcăi printre amatorii de băi de soare cu o dexteritate demnă de toată admiraţia. L-am urmărit puţin, apoi am încercat să mă concentrez asupra Hertei Muller, dar „leagănul respiraţiei” sale nu s-a dovedit a fi pentru moment sincronizat cu respiraţia mea. Nu am avut suficientă putere să mă rostogolesc peste suta de pagini, aşa că m-am rostogolit pe spate. Activitatea asta de transformare în plăcintă aburindă la soare a continuat până hăt târiziu (excepţie fiind orele din miezul zilei, bineînţeles!) şi, recunosc, mi-a făcut plăcere. A urmat o altă zi cu rafale de vânt şi valuri mari... 

Într-o noapte am făcut tot posibilul să dorm: am fumat o ţigară, am vorbit la telefon, am citit câteva nuvele de Milan Kundera, am mai fumat o ţigară… În sfârşit am adormit… şi am avut nişte vise absurde, lungi, cu o grămadă de persoane cunoscute şi necunoscute în calitate de protagonişti ai serialului meu oniric. Când mortul a trecut pe lângă mine cu o bocitoare aruncată peste sicriul negru… m-am trezit! Hu-u-u, slavă Domnului, s-a schimbat vremea!

În acea dimineaţă am schimbat şi plaja – am mers la una mai fiţoasă, cu şezlonguri şi umbrele din stuf. Acolo bunăsatrea se revărsa peste slipi odată cu burţile bărbaţilor plini de sine şi de… giuvaiere din aur. Burţile se plimbau printre paturile pliabile până la terasa din apropiere (absorbind acolo meniul tradiţional din ciorbă şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi) şi înapoi, spre întinderea fierbinte de nisip amestecat cu praf de mică. Atâta timp cât nu-mi făceau umbră, nu mă deranjau. Mai ales că litoralul este tocmai locul unde îmi place să citesc, lăsându-mă în voia lenii binecuvântate. „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici m-au absorbit cu desăvârşire (ca şi orice alt gen de iluzii, pe care nu încetăm să le zămislim în hrubele sufletului nostru). Reversibilitatea miturilor este evidentă cu atât mai mult în Basarabia, unde timpurile de cumpănă sunt mai degrabă un periplu continuu, decât o tulburare socială după o perioadă de normalitate. Oare nu trăim şi acum iluzia mitului Salvatorului, a revenirii Zeului în cetate şi a pericolului în care se află Patria, agitându-ne frenetic în numele vreunui şef de partid? Demolarea miturilor, constrângerea spiritului critic de a se manifesta în fiecare dintre noi (ca parte intrinsecă a progresului) este o opţiune-acţiune culturală necesară. Dar, cu referire la mediul intelectual din Republica Moldova (care şi-a înfipt stindardul nepieritor, spiritual, imuabil şi naţional în Aleea Clasicilor din Chişinău) practic gratuită. Mentalitatea dihotomică, plăsmuire a sovietizării, e o dihanie greu de ucis… Ca Bruce Willis în „Die hard”…

Tocmai când subliniam cu ardoare (Doamne, ajută-mă să nu-l idealizez pe Negrici!) un pasaj despre cazul modernismului, aud un zgomot incompatibil cu ansamblul sonor al litoralului: un huruit venit din cer. Acolo, printre pescăruşii zburătăciţi, un avion mic cu elice survola plaja şi trăgea după el o pancartă cu… publicitatea electorală a lui Filat. Cu litere mari albe pe un fundal de culoarea PLDM sta scris VERDE CU… Mi-am zis că image maker-ii premierului nostru au cam ieşit din limitele „umane” ale unei campanii de promovare, dar…m-am liniştit pe dată. De CU nu era suspendat un stejar, ci o halbă CU bere. Ca să vezi cum a funcţionat instantaneu mecanismul de inducere în subconştient a canonizării! Da-a-a, mi-am zis, tocmai suntem pe punctul de a intra într-o altă „cursă a speranţei şi a aşteptării visătoare”, vorba lui Eugen Negrici, ce succede un lanţ de decepţii politice şi economice cu atât mai dramatice cu cât investim mai abitir în iluzii şi excese de zel patriotic. Dar ce e val ca valul trece, aşa că m-am ridicat de pe loja împărătească din plastic alb şi m-am scufundat în mare.

M-am scufundat?! Se vede că poeticul frazei nu e deloc pe înţelesul salvamarilor! Violarea dreptului meu la libera circulaţie a fost comisă imediat ce am încercat să mă desprind din viermarul întins de-a lungul plajei pe o lăţime de vreo zece metri în apa marii. Geamandurile şi fluieratul strident al „paznicilor” au făcut corp comun pentru a mă intimida şi a mă reîntoarce printre sutele de capete şi torace care se bălăceau lângă mal. Asta mi-a displăcut categoric, mai ales că nici „pe uscat” nu suport încălcarea spaţiului intim de care am nevoie pentru a respira liber. În consecinţă, am mers la plimbare "unde m-or duce ochii". Şi aceştia m-au dus… într-un loc minunat, de m-am simţit ca şi Assol în aştepatrea prinţului său. Deşi nu am văzut vele purpurii, toate celelalte elemente de poveste m-au revigorat şi am iubit pe loc Mangalia. Valurile cârlionţate se gudurau pe lângă iahturile albe ca pisoiul meu, Iris, când îmi cere de mâncare. Ştiam din presă că multe iahturi se înmatriculează peste hotare din cauza accizelor exagerate stabilite de legislaţia din România. Dar pentru că nu aveam nici un motiv (în speţă – financiar) să-mi cumpăr o corăbiuţă, această problemă nu m-a întristat deloc. O ambarcaţiune de stil vechi m-a impresionat în mod special. Toată lumea se fotografia lângă ea. Ispita nu m-a ocolit nici pe mine – zici că sunt în Monte Carlo, zău aşa!

Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc portul turistic din Mangalia a fost şi liniştea, de care sunt atât de avidă, organizând un sejur la mare. Căci ce poate fi mai armonios decât sunetul valurilor sparte, pătruns uneori de strigătul pescăruşilor – pescari? Ce poate fi mai agreabil decât tăcerea de dincolo de trepidaţiile politice şi sociale peste care „nu se trece” în viaţa de zi cu zi? Credeam că am răspunsul – câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat. După vacanţa asta trebuie să completez: câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat…şi discret, adică fără Radio... Vacanţa. Da, acest post de radio mi-a nesocotit (alături de salvamari) dreptul la libertate, bombardându-mă cu informaţii de doi bani (despre meniul teraselor, supa zilei lor, concerte şi competiţii sportive pe nisip etc.), cântece scoase de la naftalină şi interviuri cu interprete despre care n-am auzit şi nu vreau să mai aud vreodată! Iată că paseismul literaturii române, despre care vorbeşte Negrici, este valabil şi în contextul artei interpretative. Cu tot respectul, dar a fost un chin să ascult o zi întreagă interpreţii adulaţi de tot poporul român pe timpul lui Ceauşescu, atunci când eu vroiam să ascult doar marea. Cu siguranţă Radio Vacanţa are un contingent bine definit de consumatori, dar asta nu înseamnă că oricine e fericit să-l audă cu de-a sila, contrar predilecţiilor sale. Această tradiţie a transmisiunii non-stop a postului Radio Vacanţa în zonele de odihnă păstrează clar amprenta vremurilor picate din evoluţie şi în acelaşi rând cu alte câteva obiecţii esenţiale mult mai grave (preţurile exacerbate, gunoaiele generoase), reduce potenţialul turistic al litoralului românesc... De acord, e părerea mea subiectivă.

P.S. Ceea ce a evitat să spună Radio Vacanţa, e că nici un meniu cu ciorbe de burtă şi fasole bătută nu se compară cu midiile pescăreşti sau cu calmarii pane serviţi destul de repede şi foarte amabil la terasele de pe litoral. Da, şi la restaurantul luxos din portul de iahturi (acolo unde te simţi ca şi cum ai fi la Monte Carlo) fetele drăguţe cu fuste scurte, prinse de şolduri în două volănaşe cochete, îţi aduc pe aripile vântului orice desert îţi pofteşte inima: profiterol cu ciocolată albă sau cu ciocolată neagră, îngheţată în cocos sau în lămâie, prăjitură de ciocolată cu pere sau tartă cu fructe de pădure… Iar noaptea valurile îşi plesnesc cu patimă spuma sâsâită, detonând aplauze copioase în cinstea lunii pline...

Vacanţă la Bâlea

Am revenit din vacanţă. Adică din mai multe escapade, ultima fiind cea mai consistentă ca mod de ieşire din spaţiul sufocant al Chişinăului. Bine, "sufocant" e un fel de a mă exprima - nu e chiar aşa de grav, dar conferă vacanţei o motivaţie comprehensibilă. Deci, am petrecut o săptămână în munţii Făgăraş. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2034 m m-a cucerit (a treia oară!) prin tot ce poate oferi un peisaj de munte. La prima urcare cu telecabina am plutit în laptele dens al ceţii peste cele câteva platouri pe care le ştiam dinainte. Nu se vedea absolut nimic prin geamuri. Doar albul opac al norului. Sus, la lac, ne aştepta o senzaţie opulentă de a ne fi aflat într-un spaţiu cosmic. Cel puţin nepământean. Clăbucii de ceaţă care se perindau peste noi, deschideau mereu altfel de imagini într-un cadru teatral suprarealist. Un magician total se juca cu percepţiile noastre asupra realităţii.

Am urcat la lac şi a doua zi (mult mai însorită şi... cu posibilităţi mai mari de a admira peisajul). Transfăgărăşanul, şoseaua construită cu mult sacrificiu pe timpurile lui Ceauşescu, şerpuia sub noi ca un monstru în agonie. De această dată lacul Bâlea ne-a întâlnit în toată splendoarea şi... impasibilitatea sa monumentală. Acolo, sus, dacă reuşeşti să faci abstracţie de bâlciul creat (numaidecât!) de comercianţii ambulanţi, abandonul poate fi deplin. Pici (în sus?!) din istorie şi timp. Exişti doar de mână cu veşnicia. S-o fi născut ea la sat, dar dăinueşte pe crestele munţilor...

Într-o altă zi am făcut un traseu a la pied până la cascada omonimă - cascada Bâlea. Nu a fost prea greu, dar nici uşor nu a fost. La un moment dat ne-am văzut spânzuraţi de versant şi a fost nevoie de susţinerea morală a celor care făceau deja cale întoarsă: "Nu renunţaţi, merită efortul!" Într-adevăr, merită... Apa curgea din cerul înnourat ca o binecuvântare cristalină. Frumos, ce să zic!

Serile mai făceam câte un grătar. Odată, pe muchia nopţii de dincolo de foc, am zărit o luminiţă verde. Era un licurici! Nu am mai văzut licurici din copilărie...şi iată, ea m-a atins tocmai unde nu mă aşteptam - în munţii Făgăraş.

Moldova, ai nu numai televiziune, ci şi bărbaţi adevăraţi!

Mă uit şi eu la ştiri. Ca toată lumea. Sunt încă suficient de curioasă, slavă Domnului, ca să nu mă plâng că am murit înainte de sfârşitul zilelor. Şi tot urmărind ştirile, cotilindu-mă de la Jurnal la Publika şi înapoi cu escale la TV7 şi PRO TV, mă împiedic de o figură cunoscută...Victor Catan, un avocat cinic care îşi face avere pe seama bărbaţilor slabi şi complexaţi. Adică îi reprezintă în instanţă pe stâlpii neamului care îşi sapă o altă gaură de întroducere în circuit a potenţialului lor viril, dar nu se pot despărţi de cablurile vechi care conţin metale preţioase. Mă rog, fiecare cu virilitatea şi cu gaura lui, nu asta e problema.

Călin Vieru a făcut doi copii cu fosta sa soţie, Ina. S-a îndrăgostit la un moment dat de o pustoaică frumuşică şi a decis să-şi mute cuibul. Tot respectul! Ina Vieru nu este femeia căreia să-i plângi de milă. Dimpotrivă, cred că prin acest divorţ îngerii ei păzitori au protejat-o de o eventuală neplăcere care ar fi survenit oricum - stâlpul de care se sprijinea era deja putred!

Mai departe. La prima partajare, cu greu, dar totuşi s-a produs o împărţire relativ echitabilă a bunurilor. Zic "relativ" pentru că o mamă cu doi copii nu poate dispune în egală măsură cu un bărbat "liber" de acelaşi capital financiar. Să întreţii doi copii e altceva decât să te întreţii de unul singur (nu luăm în calcul pasiunile adiacente). Oricum, lucrurile s-au liniştit şi şi-au urmat cursul firesc. Numai că ... afacerile rămase în gestiunea doamnei au înflorit, ba chiar s-au dezvoltat, iar cele rămase în gestiunea domnului s-au chircit ca floarea pe curpănul de harbuz într-un an de secetă, Domnul să le odihnească!

Bun!..Acum ce se gândeşte bravul nostru deputat? Ia să mai umblu prin "cladovcă" că salariul de parlamentar e cam puţintel pentru alte papioane Gucci şi fluturii romantici Versacci. Dar cum să faci şi să dregi dacă la "cladovcă" e altă lăcată, iar cheiţa subţirică de care dispune domnul e oleacă perimată?!

Iată aici e momentul când (de regulă) apare în scena justiţiei moldoveneşti bravul Victor Catan. Să nu uităm că soţia acestuia e judecătoare în sectorul centru. Ping-pong! Înţelegeţi ce vreau să spun. Specialistul în a jăcmăni fostele soţii (şi în directă relaţie cu acestea - foştii copii) intervine în forţă. Acum Călin Vieru secundat de Victor Catan vor să împartă şi jumătatea de avere care i-a revenit după divorţ Inei Vieru şi celor doi copii ai săi, recurcând la cele mai dezgustătoare "spălări de linjerie intimă" în public. Cam asta e povestea. Urmează morala.

Nici o nuanţă sau "circumstanţă atenuantă" nu poate umbri măreţia acesui gest eroic. Mă mândresc cu aceşti doi stâlpi ai neamului nostru de care ne putem sprijini oricând la nevoie, dacă suntem suficient de scunzi ca să nu simţim că am (de)căzut. Un deputat şi un saltimbanc care şterpeleşte orice, oriunde, de la oricine. Preferabil de la mame cu copiii care le spun "tata" clienţilor săi...

Extrasul din cererea de revizuire a cazului, înaintată de Vieru-Catan, unde cei doi motivează demersul lor (ceea ce a fost făcut public pe PRO TV) e plină de mâzgă jelatinoasă urât mirositaore, e un fel de "donos" de sorginte lichelisto-sovietică. Am recunoscut cu multă şi caldă antipatie stilul lui Victor Catan, care într-o altă viaţă îmi trimitea scrisori prin care mă şantaja, mă ameninţa prin gura fostului meu soţ că-mi va lua fetiţa. Scrisoarea cu "motivaţia" acestui demers o păstrez şi azi. Ca să nu uit de ce e în stare un bărbat care recurge la serviciile lui Victor Catan.

Departe de ACUM (jurnal egiptean)

28.03.2010

După o zi interminabilă de deplasări cu maxi-taxi, avion, autobuz, iată-mă în Egypt. Deasupra deşertului am zburat noaptea şi nu am apucat să-l văd. Dar la un moment dat am zărit luminile lui. Nu seamănă cu nici o altă zonă populată din câte am văzut. E ca un păienjiniş imens cu nebuloase sclipitoare şi fire prelungi. Luminile nebuloaselor (galbene şi albastre) formează nişte spaţii condensate, mici, compacte, înşirate oarecum haotic (dar dens) pe "plasa" şoselelor iluminate debordant, "ţesute" într-o reţea de figuri geometrice gigantice.

29.03.2010

Astăzi pentru prima dată în viaţa mea am văzut recifurile de corali. Evident, cei care se scufundă le văd altfel. Oricum, pot să-mi dau seama cât de impresionante sunt. Marea Roşie e fantastică!

Acest peisaj selenar (care pentru început îţi dă impresia că faci plajă într-o carieră de nisip) încet-încet îşi face loc în inima mea. Îşi strecoară, furişându-se, firele şerpuitoare de nisip în fiinţa mea, contopind-o cu eternitatea tânguitoare a deşertului. Şi (implicit) a Universului.

30.03.2010

O zi minunată. Simt Egyptul ca parte dintr-o lume ce-mi aparţine cu desăvârşire. Este extraordinar cum "lucrează" concomitent în mintea mea realitatea călătoriei, arta magnifică a faraonilor (citesc din nou despre asta) şi ceea ce am remarcat, dar nu am trăit încă, în "Picătura de aur" de Michel Tournier. E uimitoare coincidenţa (semn?) de a fi citit înainte de a ajunge in Egypt tocmai acest roman. Când am ales cartea am acţionat intuitiv, nici măcar nu ştiam că voi merge în scurt timp acolo unde "...deşertul este spaţiul pur, eliberat de vicisitudinile timpului. Este Dumnezeu fără om."

31.03.2010

Abia aştept să merg la Luxor! Respir marea, soarele şi căldura nisipului, răsfoind cu aviditate pagini din istoria Vechiului Imperiu, al Imperiului de Mijloc...sper să reuşesc astăzi să redescopăr şi capodoperele Imperiului Nou. Reţin nume care imediat se pierd în avalanşa altora. Acestea vin să completeze imagini demult create, să mă entusiasmeze, să facă să dispară într-o ceaţă atemporală tot ce am lăsat la Chişinău. Epoca tinită, arta rond-bosă, Horos - începutul începuturilor, epopea pietrei, ansamblul funerar al regelui Djeser de la Memfis (astăzi - Sakkarah), căutările geniului lui Imhotep, continuitatea inovaţională a lui Snefru - tatăl lui Kheops...

 

2.04.2010

Ieri - excursia la Luxor. S-a împlinit un vis. Am vizitat în sfârşit templul funerar al alui Hatchepsut...Karnak, Valea Regilor...A fost ca o injecţie cu o doză mare de medicament care urmează să-şi facă efectul încet, continuu, indubitabil şi ireversibil. În timp. Sunt contaminată de Egyptul antic. Închid ochii şi sunt din nou acolo, printre pietrele încrustate, printre cartuşele cu ieroglife, scarabei şi taine. Energie magică...

3.04.2010

Drumul spre casă e şi mai obositor parcă. E ca şi cum nu mai călătoresc în spaţiu, ci în timp. Iar acesta e prea rigid şi posesiv. Mediul acestor parametri e mai vâscos, intră în fiecare celulă şi o transformă, o supune. Totuşi, printre lespezile vii ale Egyptului faraonic încep să desluşesc mirosul cozonacilor pe care mama (cu siguranţă!) i-a scos deja din cuptor... Ha, şi eu, naivă, sper să-i impresionez cu nişte biete bahlavale!..