Scriitorul Volodymyr Vakulenko a fost ucis. Trupul său a fost găsit la Izium

Războiul din Ucraina toacă oamenii fără niciun discernământ. Războiul e rece, chiar dacă arde și preface în cenușă case, orașe, copii, femei, bătrâni, bărbați vrednici, animale nevinovate, lanuri de grâu, copaci din păduri și parcuri... Războiul nu are suflet, exact așa cum nu-l au cei care l-au declanșat și l-au transformat în genocid.

Volodymyr Vakulenko a fost un scriitor pentru copii. A publicat treisprezece cărți, în special, colecții de poezii pentru copii: „Familia lui Soneckov”, „Cartea lui Tatus”. Printre cărțile sale sunt și „Monoliteracy” (2008), „You Are… Not” (2011), „The Sun’s Family” (2011), „We, the Province!” (2013) (dau titlurile în engleză, dar el a scris și a vorbit în ucraineana pe care a iubit-o nespus).

Volodymyr Vakulenko era cunoscut mai ales prin faptul că inventase propriul său stil de a scrie, care conține elemente de postmodernism, modernism, neoclasicism și absurdism logic, Volodymyr îl definea drept „contrliteratură”. El a fost un activist și voluntar pătruns de spiritul național, a participat la Revoluția Demnității (a fost rănit în Parcul Mariinsky pe 18 februarie 2014 în timpul unei ciocniri cu „titușki”). A fost o personalitate literară, remarcată și printr-o serie de premii importante precum premiul Tridentul de Argint, premiul Festivalului Internațional de Poezie Terra poetica și multe altele. A câștigat Concursul Internațional „Încoronarea Cuvântului” și alte concursuri de anvergură.

Volodymyr Vakulenko s-a născut, a crescut și a trăit în satul Kapitolovka din districtul Izyum, regiunea Harkov. A fost căsătorit de două ori. Are doi fii din prima și a doua căsătorie, respectiv, Vladislav (1995) și Vitaly (2008). Fiul cel mai mic al scriitorului s-a născut cu un handicap, se pare că suferea de autism, iar Vladimir îl creștea și educa singur. Era un patriot desăvârșit și chiar intra în conflict cu prorușii din localitate (se crede că tocmai ei l-au și denunțat ocupanților). Asta e tot ce pot să spun privind viața sa personală.

De mai bine de jumătate de an, părinții scriitorului care avea 50 de ani, și-au căutat fiul peste tot, cum au putut, din casă în casă. Până la urmă s-a aflat că rușii l-au răpit, băgându-l în vehicul cu inscripția „Z”, dar soarta lui rămânea necunoscută. Știrea că scriitorul a fost răpit lângă Izium împreună cu fiul său Vitaly, a apărut în aprilie. Mai târziu s-a știut că fiul lui Volodymyr a fost eliberat, dar nici rudele și nici prietenii săi nu au putut ajunge la părinții scriitorului în satul ocupat Kapytolivka; prin urmare, nu s-a știut nimic despre locul unde se afla acesta.

De curând, Volodymyr Vakulenko a fost găsit printre cei uciși de ruși în timpul ocupației regiunii Harkov. Trupul lui Vakulenko a fost îngropat cu numărul 319 în perioada ocupației, odată cu alți ucraineani uciși de criminalii lui putin în regiunea Izyum. În locul unde a fost descoperită această înhumare în masă, se aflau peste 440 de cadavre. Înhumarea a fost efectuată de serviciul ritual local, care ținea un jurnal cu date despre morți. Jurnaliștii „Suspilny” au găsit datele scriitorului sub numărul 319, indicat în jurnal. De asemenea, ei au găsit și o fotografie cu „cadavrul numărul 319” făcută înainte de înmormântare. Pe ea se văd actele lui Vakulenko și se poate observa un tatuaj de pe brațul lui. Informația despre moartea scriitorului a fost confirmată și de un examen ADN.

Scriitoarea Victoria Amelina, care se ocupă și de examinarea crimelor de război comise de ruși, spune că a descoperit jurnalul lui Volodymyr în care acesta a notat trăirile sale în timpul ocupației și pe care l-a ascuns în grădina părinților săi, fiind sigur că ocupanții vor veni după el. Ea afirmă că acest jurnal s-ar putea să fie publicat în curând. Acum la Muzeul de literatură din Harkiv se lucrează la digitalizarea textelor sale.

Bombardamentele satului Kapytolivka de lângă Izium au început pe 7 aprilie. Curând în sat au intrat coloane de blindate rusești, însoțite de focuri de armă și artilerie. Majoritatea locuitorilor s-au refugiat în beciuri. Dar un bărbat dintr-o casă de la intrarea în sat striga în continuare la convoaiele ocupanților: „Rașiștii sunt aici! Rașiștii sunt aici!’

Omul acela era Volodymyr Vakulenko.

Bookfestul meu, Radmila mea... No, și oleacă Ianoș :)

Nu că aș fi dat curs îndemnului de a mai scrie și despre altceva decât despre războiul din Ucraina, dar nu pot să nu zic ceva și despre escapada mea la Bookfest-ul care, după doi ani de pandemie, a revenit la Chișinău. 

M-a scos din casă (anume astăzi!) Radmila Popovici care și-a lansat volumul de poeme „n ceruri odată”, apărut la editura Junimea de la Iași. Și la ediția precedentă a salonului am cumpărat mai multe cărți de la Junimea, care nu obosește să publice autori basarabeni și asta îmi trezește un sentiment de mare respect și chiar părtinire.

 Radmila, blondă, diafană, în rochița ei de culoare bleu - a fost o alegere (in)conștientă această semantică ucraineană? - a fost principesa scenei, chiar dacă a mai fost lansată concomitent o serie de cărți ale aceleiași edituri despre care, poate voi scrie după ce le voi citi. 

Nu fac critică literară niciodată, sunt un simplu cititor și, uneori, fac un exercițiu ezoteric: întreb universul ce vrea să-mi spună astăzi și deschid aleatoriu o carte. Acum am deschis-o pe a Radmilei. Prin versul ei, universul mi-a răspuns: „sânul mamei/ nu va mai avea/ gustul păcii/ niciodată”. Bum! 

La aceeași lansare, Ianoș Țurcanu a amuzat audiența cu spiritul său veșnic neastâmpărat, povestindu-ne cum s-a întâmplat să fie ostatic într-o casă de pe malul mării timp de șapte luni (o, fericire supremăăă!) și, printre alte maniscrise a dat gata și un volum de aforisme. După ce a coborât de pe scenă singura carte pe care o avea mi-a strecurat-o mie. MIE! Nici n-am bănuit câte kilograme de „țanțoșenie” ascundeam în cutia toracică până în acel moment! Iarăși deschid la întâmplare cartea: „Privighetoarea, după ce se mărită, se transformă în ciocănitoare”. No, stai, universule, ce treabă are acest aforism cu mine azi?! Ah, sorry, probabil, cel de mai jos e aforismul zilei mele: „Unii oameni sunt precum pantofii - merită să fie lăsați la ușă.” Ok, mă voi gândi la asta!

De fapt, nu mai obișnuiesc să merg prea des la deschideri de expoziții, lansări de carte, premiere, inaugurări de monumente și tăieri de panglici...

Nu mai obosesc lumea dornică de socializare cu prezența mea. Vin, însă, acolo unde știu că voi întâlni oameni tare dragi. Iar Radmila mi-i dragă. Tare. Altfel, îmi place să hoinăresc singură prin artă și literatură. Așa că, ignorându-i pe cei care m-au ignorat la rândul lor, prefăcându-se că nu mă cunosc, mi-am umplut cu o plăcere tainică, împlinită și promițătoare ghiozdanul: afară plouă și e timp de citit în fotoliul de lângă geamul ce dă spre orizonturi...

FARNIENTE

Cândva, demult, în 2005 câștigam concursul SOROS pentru cel mai bun debut cu volumul de versuri și grafică ”Și totuși, am înnebunit!..” Acum am dat de această poezie și chiar mă întreb  în ce măsură estetica urâtului poate fi acceptată ca valoare. Deci, iată versurile. Sincer vorbind, dincolo de teorie, mă reprezintă unerori. Atunci când cad și nu simt puterea de a mă ridica...

FARNIENTE

stă trântită în iarbă şi nu face nimic

amnezică nu ştie cine este

se prea poate să fie o vacă care-şi rumegă voma

şi romantismul desuet prins cu o lacrimă

în coada ochiului rotund şi bleg

de fapt chiar îi place imaginea asta

s-a decis: e o vacă grăsuţă proastă şi olandeză

nu înţelege nimic din câte i se întâmplă

şi la modul general nici nu se întâmplă nimic

iată zboară o muscă verde

n-o vede

dar coada îi reacţionează

cu o precizie de matematician notoriu: harşti!

(aşa ar vrea ea să creadă dar nu se ştie totuşi

dacă e chiar vacă şi respectiv

dacă are o asemenea coadă remarcabilă)

mai zboară o muscă...

şi încă una...

se mai aud vreo zece...

îşi încordează simţul de percepere:

vrea să se asugure de existenţa reală

a cozii sale minunate fidele instruite

(anume pentru lupta împotriva nesuferitelor biptere)

oh! acul de siguranţă (lacrima) s-a desprins

şi romantismul de bovină s-a prăvălit dizgraţios

de la înălţimea iluziei sale spilcuite

i-a revenit memoria:


nu era o vacă drăguţă grasă şi olandeză

era un rahat în iarbă!

Aureliu Busuioc a murit. Trăiască Aureliu Busuioc!

Motto: „Doamne, Dumnezeule, în ţara asta nu există o lege prin care să se interzică cetăţenilor săi să se nască idioţi!” A. Busuioc

În această dimineaţă am aflat vestea... 

Aureliu Busuioc a trecut dincolo. Întotdeauna mi-a fost frică de ea, de vestea aceasta, căci ştiam că, odată cu dispariţia fizică a scriitorului Aureliu Busuioc, se va fi încheiat o epocă în istoria Basarabiei. Epoca oamenilor care au păstrat intact (peste ani şi vicisitudini istorice şi existenţiale) spiritul aristocraţiei intelectuale. În special aici, în aşa zisa Republica Moldova. Nu, nu resping ideea existenţei statului nostru, valabilitatea lui constituţională. Repudiez doar supremaţia limitelor,a graniţelor, atunci când mă refer la valenţe mult mai importante. Căci, ce sunt altceva statele, guvernele, frontierele, regulile general acceptate, decât nişte convenţii artificiale, nişte aranjamente politice şi sociale? Şi cum s-ar putea încadra un ditamai monstru sacru în noţiuni atât de umile? 

Aureliu Busuioc  ar fi trebuit să intre în cronica celor mai distinse personalităţi ale neamului şi umanităţii. Şi nu mă refer în exclusivitate la opera sa literară. Pe marginea ei s-a expus şi, probabil, se va mai pronunţa de acum încolo critica de specialitate. Ca şi consumator de litere, pot să spun doar că romanele lui Busuioc fac parte din puţinele cărţi autohtone care, cu adevărat sunt citite, dincolo de obligativitatea impusă de curriculele şcolare! Ferice...

Mă gândesc acum la altceva, la felul de a fi a acestui Om. Aş fi zis „colos”, dar ştiu sigur, că nu i-ar fi plăcut... Umorul sclipitor şi autoironia lui Aureliu Busuioc sunt deja proverbiale... Replica lui, mereu „acasă,” şi spiritul său de observaţie – imbatabile... Sinceritatea, profunzimea, uşurinţa comunicării – indispensabile celor care l-au cunoscut personal... Viaţa lui Aureliu Busuioc a fost plină de hotărâri „mai mult sau mai puţin idioate”, cum zicea chiar Domnia sa... A avut prieteni care s-au dovedit a fi duşmani şi... duşmani, care s-au dovedit a fi călăi...  Nu le-a răspuns la atacuri la persoană, pentru a nu le distruge plăcerea de a se simţi rataţi... 

A scris mult, a citit şi a gândit şi mai mult, a preferat agapele restrânse cu prietenii întâlnirilor pompoase cu mase de cititori relativi, a ştiut să curteze femeile şi să încurajeze bărbaţii...  

Pe final şi-a dorit să se pună mai bine cu Dumnezeu. Firesc şi liniştit. „Vreau să demonstrez că am fost şi eu Om. Măcar acum, la sfârşit, să mi se recunoască acest drept”. Cât a putut să sufere un om, un creator, un înţelept, ca să spună aşa ceva înainte de moarte? Nu vom şti niciodată... Dar vom suferi şi noi, la rândul nostru, dacă vrem să trecem dincolo împăcaţi.

Aureliu Busuioc a murit aseară. Regele aristocraţiei intelectuale s-a stins... Trăiască! Dumnezeu l-a primit în braţele Sale. Trăiască! Au rămas vii cărţile şi spusele sale. Trăiască! Prin testamentul său lăsat verbal la ultima sa apariţie publică:

„Vă doresc să fiţi sănătoşi... Să fiţi dârji, bravi... Să luaţi cele mai potrivite hotărâri, căci cea mai mică hotărâre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie... Şi nu uitaţi să vă iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii. Şi unde nu este dragoste, nu este viaţă... Să trăiţi şi să fiţi întotdeauna îndrăgostiţi!” Amin.

Fragment din romanul la care lucrez acum. "Regina Indigo"

Căderile sufletului omului le văd şi le discută cu plăcere toţi, iar urcuşurile... mai nimeni, căci ceilalţi nu au cum să le înţeleagă. Şi chiar dacă s-ar strădui s-o facă, nu ar reuşi, căci Dumnezeu dă fiecăruia exact atât, cât poate percepe. Altfel, oamenii ar înnebuni, dezorientaţi în întunericul de plumb al ignoranţei sau orbiţi definitiv de Lumina primită gratuit, fără a depune efortul şi a sacrifica suficient timp pentru a urca spre ea treptat. Pas cu pas. Apropo, nu neapărat toţi paşii - înainte. Dar cu siguranţă, înaintând. Ca şi evoluţia în sine. Ca şi marea. Ca şi pustiul. Ca şi luna ce se împlineşte. Ca şi scoica bivalvă, în interorul căreea cel mai mic intrus este acoperit încet, încet cu calciu, izolat cu grijă şi... prefăcut în perlă.

A trecut Crăciunul...vine Anul Nou! Cheralim în îngerul - audiocartea viselor mele

A mai trecut un Crăciun, s-a mai topit o idee de miracol, se mai apropie un prag de an nou... Am reuşit să trăim acest an, vechi deja, aşa ca să nu ne chinuie remuşcările mai târziu? Mă întreb şi eu...

Cred că aş fi putut face mult mai multe, dar e bine că măcar am reuşit să scot CD-ul cu povestea. Cheralim a mea nu mai este doar a mea acum... Sper din tot sufletul să fie a multor copii şi părinţi, care o vor îndrăgi şi se vor confunda cu ea. Şi mai sper să am motive şi inspiraţie să scriu povestea ei mai departe... adică să am un feedback după lansarea din 23 decembrie. Apropo, în acea seară am avut parte de surprize extrem de plăcute. Au venit la prezentarea poveştii mele "Cheralim şi îngerul" oameni atât de frumoşi! Am fost plăcut surprinsă s-o văd pe Stela Moldovanu, făptura gingaşă care conduce un întreg imperiu numit ArtDeco. Ştiam că la 23 decembrie îşi sărbătoreşte ziua de naştere!

Nu mai spun ce plăcere am avut să-i văd la Librăria din Centru pe mulţi dintre eroii emisiunii "Ascultă-mă!" împreună cu părinţii lor... Prieteni şi oameni mai puţin cunoscuţi...le mulţumesc tuturor! De fapt le-am fost recunoscătoare şi acolo, la prezentare, le sunt şi acum, când mă uit ce a ieşit, graţie bunăvoinţei lui Eugeniu Luchianiuc de la privesc.eu

Ceea ce nu am făcut la prezentare, de emoţionată ce am fost, este să le mulţumesc unor oameni extrem de importanţi pentru mine.

Nu am apucat să spun despre prietena mea Ludmila Vasilache... Omul care are răbdare mereu să asculte toate "of"urile şi "uau!"urile mele, inclusiv - să citească tot ce scriu, pentru a-şi pune girul aprobării. Am mare încredere în simţul valorii pe care Liuda îl posedă desăvârşit. Este primul om căruia îi mărturisesc, căruia îi încredinţez foile de titlu şi începuturile, căruia îi pot arăta adevărata mea slăbiciune omenească. Este cea care mă încurajează să merg înainte.

Am mai uitat să menţionez aportul extraordinar pe care l-a avut colegul meu Valentin Rotaru, în toată povestea asta cu... povestea. Fără el nu aş fi fost în stare să organizez totul ca la carte. M-a ajutat cu editarea secvenţelor filmate, cu proiecţia, selectarea colindelor, spotul publicitar al evenimentului...M-a sprijinit în cele mai dificile situaţii legate de activităţile de creaţie şi serviciu.

Apoi nu l-am menţionat pe Vitalie Coroban, cel care a gândit coperta minunată a CD-ului şi căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Ei, măcar numele lui este menţionat printre realizatorii audio-cărţii şi asta mă disculpă.

Şi-i mai mulţumesc încă odată Natei Albot. A vorbit cu o exaltare atât de sinceră despre cartea mea sonoră, încât am avut impresia că a trăit-o ca şi mine. În general, am redescoperit-o pe Nata şi mă închin în faţa felului ei de a iubi viaţa şi a lecţiei de demnitate pe care ne-o dă în fiecare zi.

Şi lui Mihai Fusu îi sunt recunoscătoare pentru că a ascultat discul de mai multe ori, a "fugit" de la o adunare tare importantă pentru a ţine discursul în faţa publicului venit la lansare şi a mărturisit că i-a plăcut povestea, vocile, sinceritatea naivă şi deschiderea eroilor spre minunea vieţii.

Îmi pare rău că Victor Buruiană a plecat prea devreme şi nu am reuşit să-i ofer la timp cuvântul. Este omul care a făcut o dramatizare de excepţie şi a potrivit sunete şi accente muzicale în aşa fel încât textul rostit a prins aripi de poveste adevărată. Este omul care a compus muzica pentru această carte și i-a insuflat viață sonoră.

Nu mă doare gura să le mulţumesc a doua oară lui Gherghe Erizanu, director al editurii CARTIER, sub egida căreea a apărut audiobook-ul meu, lui Alexei Repede, finanţatorul primei ediţii şi lui Dan Lozovan, director al CTC Dixi tv, unde am înregistrat CD-ul.

"Cheralim şi îngerul" este povestea fiecăruia dintre noi. Căci oricât de diferiţi am fi, cu toţii am fost mai întâi copii... La mulţi ani tuturor - copiiilor care am fost, suntem şi vom fi!

Poveste de Crăciun

Există pe lumea asta două tipuri de evenimente: cele pe care le putem influenţa şi cele care nu depind de voinţa noastră. Nu ştiu în ce măsură suntem capabili să determinăm o mireasă cochetă să-şi aleagă mirele politic, dar cu siguranţă nu avem cum să stăvilim sosirea iernii. Cu zăpadă sau fără, iarna a venit şi odată cu ea s-au auzit în depărtare zurgălăii de sărbătoare. Şi chiar dacă un ochi rămâne pironit de televizorul cu ştiri de la peţit, celălalt ochi urmăreşte de zor pixul ce aşterne pe hârtie scrisori interminabile adresate lui Moş Crăciun. Căci nu există om care nu şi-ar dori ceva special de sărbători. Chiar dacă nu crede în miracole.

Recunosc, eu cred în miracole. Şi în Moş Crăciun. Aşa că e firesc să fi scris o istorioară cu copii deştepţi, balene cântătoare, mingi bosumflate, fantome împănate şi îngeri care poartă la piept pungi cu praf de stele. De fapt, nu e o istorioară pentru copii, mai degrabă e o carte pentru părinţii care obişnuiesc să le citească poveşti copiilor.

Această istorioară se numeşte "Cheralim şi îngerul", iar acum este înregistrată pe CD într-o dramatizare inedită de Victor Buruiană.

Deci, pot să mă laud cu prima mea audio-carte!

O voi lansa la 23 decembrie,

la Librăria din Centru (CARTIER).

Pentru cine nu ştie unde se află librăria, ofer următoarele indicii: 1. e pe bulevardul Ştefan cel Mare; 2. la intrare stă lungit pe canapea poetul Emilian Galaicu-Păun.

Vă aştept acolo la ora 18.00!

Plouă de zile întregi şi mi-e dor de soare...

DIMINUENDO 

oamenii vorbesc-vorbesc-vorbesc 

co-co-co-coţofene! 

emit sloganuri expresii idei 

de obicei toate pe lungimi de undă 

ce se intersectează inoportun 

cuvintele se ciocnesc între ele 

cad zornăind a tinichea 

balamucul ideilor prosperă: 

daţi-mi firul Ariadnei!!! 

alerg prin labirint 

Minotaurul îmi suflă-n spate 

mă arde-n locul unde 

s-au pitit aripile 

transpir ca o vită 

biciuită 

respir-respir-respir-respir 

mă opresc abia atunci 

când ajung la sfârşitul frazei: 

am în faţă doar obişnuitele puncte de suspensie... 

şi enigma Universului taciturn... 

din volumul "Şi totuşi... am înnebunit!..." (ed. ARC, 2005)

Poveste pentru oameni mari

"...Ea considera că cele mai multe cuvinte se ascund în şuviţele de păr. Dacă întindea un fir bucălat, el devenea suficient de lung pentru a găzdui o grămadă de cuvinte. Fetiţa credea că acestea sunt agăţate de firele de păr precum rufele la uscat. În mare taină Cheralim suferea pentru fetiţele tunse scurt şi nu înţelegea deloc de ce mamele lor le-au „prostit”, adică le-au tăiat părul. Câte cuvinte sunt măturate şi aruncate la coş în frizeriile din întreaga lume! Vai, vai, vai! "

Cheralim şi îngerul

(1.Cuvintele)

...va apărea în curând!

Le mulţumesc celor care deja au contribuit financiar la editarea acestui audiobook.

Plouă... și e de poezie!

Plouă...Deci, a venit momentul să recunoaştem că au tăbărât peste noi nu doar criza politică şi cea economică. Ne sabotează şi vremea. La sfârşitul lui mai continuăm să avem dileme de genul: cărăm umbrela după noi sau nu, încălţăm cizme sau pantofi, cumpărăm carne pentru grătar sau luăm tot felul de porcării nocive de ronţăit la televizor...

Plouă...De fapt, între grătar şi televizor ar mai exista o opţiune de a-ţi petrece frumos weekend-ul...indiferent de timpul de afară. Să citeşti. Să citeşti CĂRŢI. Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua... 

De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? 

Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul... 

Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat. Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. 

Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta! 

 P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...

Dilemă. Ferice că muzele sunt femei!

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". 

Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic.

Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic... 

Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! 

Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! 

La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? 

Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

Ştiu ce voi face de mâine! Îl voi reciti pe Eliade!

A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi. 

Viaţa e ca o femeie pe care o iubeşti şi care te înşeală. Toată ura ce o îndrepţi împotriva ei e în fond tot dragoste... 

Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. 

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...

Experienţa este singura în stare să ne ofere o informaţie reală despre viaţă. 

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. 

Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa. 

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi. 

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. 

Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. 

Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii.

Mircea Eliade

De ce sriem?

Uneori (repet - uneori!) literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea circumstanţială de a-ţi valorifica şansele. Viaţa umple vidul oportunităţilor neconsumate cu alte şanse şi oportunităţi. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne imaginăm „literar” cum ar fi fost dacă...şi să experimentăm ipotetice situaţii şi trăiri prin ficţiune şi imaginaţie, pe pielea unor personaje inventate. Uneori literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea...bla-bla...pe scurt, pentru că nu avem curajul de a trăi din plin. 

Aseară am urmărit un film franţuzesc despre scriitoarea M. Duras. Deprimată la bătrâneţe, nemaiavând repere pentru a scrie, ea spune că viaţa reală niciodată nu seamănă cu ceea ce citim în literatură. Probabil, e adevărat. În principiu cred că se apucă de scris doar oamenii speciali, mulţi dintre ei chinuiţi de „viciul” sensibilităţii excesive. Ei îşi creează lumea lor tocmai pentru că sunt supuşii unui sentiment de inadvertenţă, incompatibilitate psihologică cu lumea de „consum curent”. O văd şi o simt altfel, o descriu altfel, raportând-o, ajustând-o la felul lor de a fi. Creează lumi în care se simt utili, înţeleşi, iubiţi, compatibili. 

Am cunoscut oameni politici care detestau "literaturşcina", adică textele scrise la limita filosofiei triste a existenţei umane. Şi asta în pofida faptului că şi implicarea totală în politică este nimic altceva decât o tentativă de a crea lumea ideală în care omul „politician” s-ar simţi rege. 

Cel mai grav este faptul că un rege întotdeauna, dar întotdeauna are nevoie de plebe pentru a supravieţui. Am auzit o felicitare adresată unui şef de partid: Tu eşti şeful, noi – plebea. Br-r-r, atunci am ştiut că voi rezista în politică chiar mai puţin decât mi-am propus.

Glamour-oasă, Patria mea! (Poem futu-rist)

Până la perestroica, Patria mea era un strugure de poamă pe harta Uniunii.

După aceasta, timp de câţiva ani, a fost un tricolor zvâcnind în aburii speranţei.

Apoi tricolorul s-a astâmpărat, acoperit de ceaţa unui "neo" greu de identificat.

Mai târziu Patria mea "s-a stabilizat" ca un scaun domnesc înfipt în veşnicie.

Cum e patria mea acum, în procesul alegerilor care riscă să devină tradiţie naţională?

O!

Acum Patria mea e glamour.

Are costum de mii de euro de la Hugo Boss.

De fapt, mie nu-mi place shoppingul, îmi place arta.

Aşa că aştept timpurile (cred că n-a mai rămas aşa de mult până atunci) 

Când Patria mea va fi un trup gol.

Ca şi regele său.

Adică cel din povestea electorală.

Nudul, pe care fiecare va putea să-şi exercite talentul de body-painter.

Sunt curioasă să ştiu ce ar picta pe muşchii Patriei mele fiecare dintre voi, dragi cititori...