Depresia socială s-a instaurat demult în Republica
Moldova și s-a manifestat în diverse moduri: plecări masive peste, apatie
civică și, de mai bine de un an de zile, proteste masive în capitală, țară și
diaspora. Și dacă primele două reacții la dezamăgire au satisfăcut pe deplin
guvernanții, pentru a contracara ”pofta” de proteste aceștia au activizat toată
artileria grea împotriva organizatorilor, încercând să deturneze atenția de la
esența revendicărilor și imediata lor îndeplinire la povești cu zmei despre
”interesele obscure” ale celor care au creat Platforma Civică DA, despre ”ura”
lor față de proiectul reunirii cu România, despre ”orientarea spre Rusia” etc. etc.
etc. Admit, că au reușit în mare parte, să inducă suspiciuni reprobabile, căci
au la dispoziție un arsenal impresionant:
mass-media (cu televiziuni, posturi de radio, ziare), mercenari lipsiți
de scrupule, ”troli” infiltrați en-gros pe site-uri de socilalizare, bloggeri
vânduți etc. Despre lucrurile acestea s-a discutat destul. Dar cel mai mare
aliat al guvernanților în tot acest război, a fost și contiună a fi... mentalitatea moldoveanului, pe care ei au
manipulat-o extrem de profesionist și... simplu. Despre această mentalitate
merită să vorbim un pic, căci de ea depind multe în țara aceasta. Deci, s-o
luăm pe rând, poate avem curajul să ne recunoaștem și să conștientizăm niște
aspecte, care merită schimbate.
Haideți să ne amintim că Shor a fost ales cu multă
euforie (din prima și cu brio) în funcția de primar al orașului Orhei. Înainte
de alegerile locale vorbisem cu niște orheieni, care mi-au spus senin că îl va
vota tot orașul pentru că e bogat și le va da și lor ceva. Acesta a fost
mobilul alegerii. A-l susține în asemenea circumstanțe pe cel bogat (în ideea
că îți va arunca o coajă de pâine gratuit!) înseamnă să ai mentalitate de cerșetor.
Genomul, constituit istoric, vine din multiplele situații de acaparare a
acestui teritoriu de către diverși agresori (în special, Rusia și URSS) și
frica de a pierde tot ce ai agonisit. Această frică, fiind refulată, este
transformată de subconștient în umilință
în fața celui bogat, avut. Obediența în
fața bogăției (obținute fie și prin fraudă la scară largă), ne frânge
coloana vertebrală ori de câte ori aceasta ne flutură pe sub nas promisiunea
unui dar, cât de mic. Afirmația că oamenii votează în schimbul macaroanelor pentru că
sunt săraci sau cred în promisiuni, este
falsă. Oamenii votează (cântă, dansează, se dau peste cap, pupă mâna și alte părți
ale corpului) pentru pomană, din cauză că obediența în fața boss-ului și
mentalitatea de cerșetor umil îi împinge să procedeze astfel.
Alegându-l pe Shor în calitate de edil al Orheiului,
mulți spuneau: ei și ce dacă a furat, toți fură! S-ar părea că e un fel de a
spune, dar această resemnare (practic, națională!) relevează încă o trăsătură
generală. Avem mentalitate de hoț. În această ordine de idei m-aș referi, în
special, la perioadele de foamete indusă, când salata de păpădie era un festin,
iar mamele ajungeau să-și fiarbă nou-născuții în oală pentru a-i hrăni pe
ceilalți... Adaptându-ne coșmarului, am supraviețuit ca populație, dar s-a
format paternul exprimat prin frica acerbă de sărăcie (foametea e egală cu
moartea!). Însă frica nu este un sfetnic bun.
Frica nu este constructivă, ea naște monștri. Și în loc să fie o sursă
de inspirație pentru a crea bunăstare, ea ne transformă în... hoți! Adică,
soluționăm problema sărăciei, dar cumva... altfel decât cei care o fac conduși
de alte paterne sociale. ”Furăm, căci... toți fură!” e sloganul format în
mintea noastră de teama de a fi săraci. Și alegem hoți (nu neapărat declarați,
dar neapărat potențiali), care să ne conducă, căci subconștientul național (colectiv)
justifică această opțiune.
În legătură cu cele expuse mai sus e și conformismul,
inactivitatea, inacțiunea confortabilă. Probabil, la această trăsătură, formată
în timp, a contribuit și teama de țeapă
(nu numai Vlad Țepeș s-a făcut vestit prin această ”sancțiune” – nici lui
Ștefan cel Mare nu i-a fost scârbă de ea). Religia și-a spus și ea cuvântul, ”unșii” lui
Dumnezeu fiind intangibili, Biblia prezumând a ne ruga pentru conducătorii
noștri. Lucrurile fiind luate ad-literam (adică șeful e egal cu autoritatea
supremă), închinatul în fața mai marilor zilei (fie acesta șef de țară, fie
acesta șef de șantier) a luat o turnură perversă.
Vestitul psiholog Stanley Milgram a făcut în anii 60 ai
secolului trecut o serie de experiențe de obediență
în fața autorității, care i-au adus faimă, dar și defăimarea, fiind
considerate de unii prea dure. Fiind evreu român de origine, l-a interesat enorm
cum de s-a ajuns la masacrarea în masă a unor oameni de către alți oameni în
timpul celui de al doilea război mondial. Cum de genocidul a putut fi aplicat
atât de sistemic și eficient? Cum de au reușit călăii să trăiască mai apoi
liniștiți? Din păcate aceste întrebări continuă să fie actuale în istoria lumii
și, implicit, poate chiar mai mult decât în altă parte, în Republica Moldova. Experimentul consta în aplicarea progresivă a unor șocuri electrice ”elevului”,
dacă acesta greșea răspunsul la întrebarea ”profesorului”. Cobaiul era cel care
pedepsea și el nu știa că rolul de elev îl juca un asistent al psihologului,
care doar se prefăcea că îl doare, că vrea să întrerupă experimentul, că i s-a
făcut rău și a leșinat. ”Profesorul” nu avea de unde să știe că ”elevului” nu i
se întâmplă nimic, căci acesta se afla în altă cameră și comunicarea era
realizată prin microfon. Rolul de ”autoritate” îl juca un alt asistent, care
explica meticulos regulile experimentului, plătea participanții, iar atunci
când ”profesorul”, speriat de strigătele disperate ale ”elevului”, dorea să
înceteze experimentul, îi spunea cu voce glacială: ”Nu puteți întrerupe,
trebuie să continuați!” Și el continua, oftând, plângând, răsuflând din greu...
La fiercare greșeală, aplica un șoc electric mai mare... 100 de volți, 125,
135... 200, 300... Majoritatea ”profesorilor” au mers până la capăt! Foarte
puțini nu s-au lăsat înfrânți în fața ”autorității”, s-au revoltat sau au
părăsit furioși încăperea.
Milgram a numit starea omului obedient în fața autorității
– stare agentică. E starea celui
care nu-și asumă responsabilitatea și face rău semenilor săi cu scuzele gen:
”nu eu fac regulile”, ”asta nu e treaba mea”, ”eu doar îmi fac munca”, ”doar
urmez ordinele șefilor” etc. În starea agentică individul se definește pe sine
ca pe un instrument și se consolează cu asta. În Republica Moldova starea
agentică îi (ne) caracterizează pe o mulțime de funcționari publici,
judecători, intelectuali, jurnaliști – este imposibil să enumăr aici toate
categoriile de activitate. Iar prin instituțiile centrale de stat mișună
parlamentari, miniștri, asistenți, purtători de cuvânt, sugalterni, pardon, subalterni, care își
etalează obediența în fața celui, care, deocamdată, le permite să îi înnoade
șireturile de la pantofii făcuți din piele de moldoveni morți de foame...
Ne-ar place, probabil, să facem uz de metafora următoare:
”Republica Moldova acum e un
experiment de obediență: ”autoritatea” e Plahotniuc, ”profesorul” e orice
șefuleț de la Filip la Vrabie, iar ”elevii” suntem noi. Doar că șocurile
electrice sunt veritabile.” Dar victimizarea aceasta nu ne va ajuta deloc să
depășim mentalitatea de cerșetor, de hoț și starea agentică. Ceea ce uităm și
nu cultivăm ca valoare este faptul că întotdeauna dispunem de opțiunea de A
ALEGE! Alegem starea agentică sau
responsabilitatea? Alegem să fim cerșetori sau să fim noi înșine capabili să
oferim bunăstare? Alegem să furăm sau îi băgăm la pușcărie pe cei care fură?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu