MAMA lui Dumitru Acriș... m-a epuizat...

Am ieșit epuizată de la spectacolul MAMA, montat de Dumitru Acriș la teatrul Luceafărul după un text de Asya Voloșina. Nici nu știam că emoțiile pot fi resimțite la nivelul mușchilor – stoarsă de puteri fără a mișca vreun deget la propriu, pentru că am impresia că nu m-am mișcat deloc în timp ce pe scenă actorii îmi povesteau despre mine de parcă mi-ar fi cunoscut cele mai cumplite secrete.

Din copilărie, din timpul căsătoriei, din relațiile mele cu cei de acasă... Și din momentele cele mai intime, precum prima menstruație despre care nu știam cu cine să vorbesc... și despre rușinea de a fi femeie, și despre vina pe care o port nu mai știu de ce în mine ca pe un stindard al unei epoci de sacrificiu... Și despre complexele care mi-au sfâșiat milioane de momente fericite pe care le-aș fi putut avea în viață, și despre neputința de a mă deschide în fața celor care, evident, mă vor face să sufăr și nu mai vreau...

M-am bucurat enorm s-o revăd pe Paulina Zavtoni în scenă. M-a impresionat tânăra actriță Maria Anton. Ce bine e, totuși, că ne succedem neîntrerupt ca valurile, în generații, pe scenele vieții și, astfel, nu murim niciodată ca Umanitate...

IUBIREA LA OAMENI. Vodka, trecutul care ne bântuie și destinul „glubincilor” rusești

IUBIREA LA OAMENI este o piesă cunoscută a dramaturgului belorus Dmitri Bogoslavsky și a fost montată în România, din câte știu, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad și la Teatrul NOTARA din București. Aseară am urmărit un spectacol montat la Chișinău de un regizor tânăr, care a reușit să mă intrige prin soluții artistice curioase, pre nume Nicolae Neghin. El face și unul dintre rolurile esențiale. Am înțeles că este, de fapt, lucrarea de licență a unei trupe de actori în devenire (dar și bine cunoscuți deja publicului nostru, precum e Ana-Sia Cărăuș), absolvenți proaspeți ai AMTAP. Nu știam acest lucru când a început spectacolul și de aceea nu-mi puteam explica senzația de o ușoară cruditate a acestuia. Am justificat-o, însă, imediat - e firesc să ai emoții, să ai nevoie de puțin timp ca să scapi de ele ca să intri apoi în deplinătatea trăirilor eroilor, atunci când experiența încă nu te ajută, în debutul acestei grele, tare grele profesii de actor.

Dincolo de acest mic apropo, vreau să felicit trupa. A reușit ușor, ușor, să fascineze sala. A reușit să uite de spectatori. A reușit să iubească, să urască și să-și ducă poverile personajelor ca și cum ar fi ale ei. Satul acela dintr-o „glubincă” rusească, adus pe scena teatrului Eugene Ionesco din Chișinău, cu dramele sale înecate în căldări de vodcă și bere, satul acela încearcă să iubească, încearcă să fie fericit. Fiecare om în felul său.

Liusika are un bărbat alcooloc, violent, posesiv, cu care a făcut un copil. Duce o viață derizorie plină de abuzuri și, până la urmă, îl ucide pe Kolea, soțul său. Serioja, polițistul comunitar, o iubește pe Liusika din adolescență și, deși află că este o criminală, se însoară cu ea. Și ceilalți eroi se confruntă cu drame personale, dar toate sunt interpătrunse de aceeași sete de a iubi și a fi iubit. Trecutul, însă, nu se vrea uitat, oricât s-ar strădui inima secată de suferință... Iubirea la oamenii aceștia este o iluzie sugrumată de dramatism și tristețe. Există vreo speranță pentru ei? Nu știu... Găsiți-vă propriile răspunsuri...

Mă bucur mult că Teatrul Eugene Ionesco oferă scena sa tinerilor regizori. Ei au nevoie de susținere și de loc (da, fizic!) pentru exprimare. E un lucru extrem de benefic pentru generațiile de oameni ai teatrului educați aici, Acasă, care trebuie susținuți, chiar dacă lumea în jurul nostru seamănă a se prăbuși. Iubirea la/de oameni este parte intrinsecă, vrem sau nu vrem, a tot ce înseamnă a fi ființă umană și felicit echipa teatrului pentru această flexibilitate și deschidere în care ea se poate manifesta pe deplin!

Nu am avut un program din care să înțeleg exact cine și în ce rol a fost distribuit, dar o listă de actori pe care să-i puteți aplauda cu mare drag și lacrimi de emoții autentice, vă dau: Alexandru Berbinschi, Ana-Sia Cărăuș, Andrei Chira, Nicolae Neghin (el și regizor, și Kolea), Veronica Odagiu, Iurie Pascar, Marina Rotaru, Dorina-Beatrice Timciuc. Felicitări tuturor!

MACBETH. Monstrul care transformă dragostea în ură

De obicei, scriu despre spectacole imediat după vizionare. Aseară, însă, nu am avut curaj s-o fac - nu puteam înghesui totul într-un text scund, adunat la miez de noapte. Am așteptat să mă limpezesc, dar m-am trezit cu imagini apocaliptice în mine - arta și realitatea s-a amestecat și în loc de fantomele din mintea delirantă a soției lui Macbeth, regele ucigaș, care-și spălau (la propriu!) cămășile însângerate în apele unei mânturiri interzise asasinilor, i-am văzut pe oamenii deshumați la Izyum și la Bucea, agitându-și brațele mumificate în fața criminalului-dictator pe care zidurile Kremlinului nu-l mai pot ascunde de furia universului, cerând dreptate și răzbunare. 

Da, aseară am fost la „Macbeth”, un spectacol în regia lui Mihai Țărnă, montat la Teatrul Fără Nume după William Shakespeare și Eugen Ionesco. Un spectacol matur, un spectacol care scoate la iveală extrem de limpede adevărul despre cea mai odioasă crimă pe care o poate săvârși omul transfigurat de setea de putere: transformarea dragostei pure în ură pură. Pentru a face acest lucru Mihai și-a accesat tot arsenalul regizoral care-l identifică drept un creator original și-i proclamă (a câta oară!) manifestul metaforic: precis, impecabil, perfect. Fiecare imagine, fiecare sunet, fiecare mișcare, lumină, umbră, culoare, succesiune - toate sunt exact și mereu acolo unde respirația sălii e pe punctul de a se opri.

Nu am cum să vorbesc despre prestația fiecărui actor și despre viziunea detaliată asupra personajelor, dar trebuie să remarc că și aici Mihai Țărnă a spart tipare. 

Regele Duncan (interpretat superb de Alexandru Dicusar) linge cocoșei de zahăr, trădându-și vigilența cu o sete imbecilă de răsfățat al sorții. Vrăjitoarele (Antonia Barancea, Victoria Țurcanu, Rada Mișcoi) care zboară la propriu peste scena fantasmagorică, trăgând din iqosuri, sunt, de fapt aceleași fete care, în sacouri marca TFN, ne tot întrebau ciudat de insistent înainte de spectacol dacă ne simțim bine. Insistența asta mă făcea să mă simt cumva ca un om căruia i se pregătește un act de trădare în timp ce este aburit cu zâmbete false și dulcegării. Lady Macbeth năruie (în sfârșit!) conceptul modern de femeie frumoasă - scheletică, botoxată, cu buze enorme cât să-i încapă în gură toate p*lele „de succes” ale lumii. Lady Macbeth (Mihaela Popescu) a lui Mihai Țărnă este Femeia supremă, este zeița trezită la viață din profunzimile și tainele arheologice ale pământului din care venim și în care plecăm, este întruchiparea maternității, a procreației divine, a iubirii angelice, dar și a patimii carnale în prag de explozie, stăvilită cu greu între coapsele viguroase, generoase, profund ademenitoare... Ah, ce păcat, păcat, păcat e că Macbeth (interpretat de Alexandru Rusu) nu s-a mulțumit cu acest dar și l-a strivit cu ambiția sa bolnavă! Ce păcat e că Lady Macbeth l-a încurajat s-o facă, aprinzându-i poftele nestăvilite de putere... Din iubire. Omorând-o...

Scoția timpurilor lui Macbeth, ce treabă are ea cu noi? Ei, la întrebarea aceasta răspunsurile sunt individuale. Câți spectatori și ne-spectatori - atâtea răspunsuri...

Invitație la vals. La extrema „normalității”...

Am citit de atâtea ori că femeile, care iubesc prea mult, nu sunt sănătoase mental, încât chiar am crezut în asta ani buni, considerându-mă cumva alterată, atinsă de patologie, nevoită să ascund „boala” ca pe ceva ce m-ar incrimina, m-ar condamna la oprobriu, la singurătate. Suferința nu e la modă astăzi, ea fiind calificată drept rudiment atavic, drept deviere de la normalitate. De parcă există indici confirmați de o autoritate supremă în acest sens! Ce e normalitatea și de ce oamenii se consideră în drept să stabileasă criteriile ei? De ce sinuciderea e atât de blamată, iar nesimțirea e admirată și sărbătorită drept putere? Nu, nu-mi răspundeți, nu mai vreau să ascult predici și sfaturi, destui psihologi și terapeuți spirituali s-au perindat prin viața mea, vreau doar să iubesc și să fiu iubită. Dacă nu e posibil, atunci ce rost are viața? Ce rost, în afară de dragoste și creație, mai poate avea viața?

Societatea actuală a făcut un fetiș din putere și bani. A fi „om de succes”, slogan promovat la greu de diverși traineri, guru, animatori, moderatori, vorbitori, invitați speciali, plătiți la greu, înseamnă, de fapt, să fii un nesimțit cu bani. Căci altfel, cum învingi concurența, cum te zgaiberi pe treptele carierei, renunțând la prieteni, la compasiune, la iubire, cum te guduri pe lângă magnați, șefi, politicieni și funcționari corupți, învățând să tragi foloase din orice?! Ș-apoi trebuie să trăiești „ca oamenii” într-o casă cu piscină, să mergi la fitness, la masaj, să ai mașini scumpe, să fii îmbrăcat în brand-uri, să se vadă de departe strălucirea pantofilor și a dinților, dacă se poate, mai albi ca neaua și mai mulți decât 32! Propaganda aceasta e atât de intensă, încât toți, care mai de care, se zbat să atingă aceste „culmi ale succesului”, altfel spus, să-și rezerve locul binemeritat de rotiță perfectă în mecanismul unei mașinării complicate, hidoase, veșnic flămânde, fără de care capitalismul militant nu poate exista. Deși exagerez intenționat, nu sunt socialistă – a nu mi se incrimina asta. Sunt doar o femeie, care, ca atâtea altele, iubește, de regulă, prea mult. Altfel spus, o paria, o condamnată. Căci nu mă înscriu în categoria „oamenilor de succes” în sensul fidel modernității. Probabil, am venit aici de pe altă planetă. Și sunt sigură, că nu sunt singura.

A fost așa și Mihaela, fata din romanul „Invitație la vals”. Fata din spectacolul omonim creat de trupa teatrului „Geneza ART”. Nu știu de ce Daniela Burlaca, regizoarea spectacolului, a ales acest text, precum nu știu nici de ce Mihail Drumeș l-a scris. Ambii au riscat enorm. Au riscat să nu fie înțeleși, să fie proiectați într-un spațiul acoperit de praful istoriei. Căci, dacă Romeo și Julieta s-ar fi născut azi, oare nu erau ei ambii pacienți ai vreunui spital clinic de psihiatrie? Cine mai dă doi bani pe sacrificiul în dragoste, pe totala supunere acestei stări pe cât de sublime, pe atât de autodistrugătoare, mistuitoare? Cine ar ridica astăzi monumente îndrăgostiților, care se sinucid? Bolnavi la cap! Asta ar fi sentința emisă de o societate, în care sentimentul profund, total, este stigmatizat, este izgonit, ca un lepros, din categoria valorilor umane!

Dana Ciobanu și Iurie Gologan, în rolurile eroilor princiali (Mihaela și Tudor) sunt atât de convingători, încât îți vine să le strigi din sală: „Stați! Ce faceți?! Cum nu înțelegeți că vă iubiți?! Lăsați naibii vanitatea, orgoliul, întindeți doar mâinile și veți atinge marea!” De altfel, spectatorii sunt implicați în acest miracol al dragostei, aprinzând la un moment dat niște lanterne mici cu lumini albastre, legănându-le, unduindu-le, ca apa mării în nopțile fosforescente...

Spectacolul este complex, cu o scenografie pe cât de simplă, pe atât de funcțională, inedită, ca și cum ar fi și ea un personaj viu, care se mișcă în ritmul dansurilor, replicilor, mișcărilor... Îmi pot doar imagina cum s-a lucrat la acest spectacol... Un mănunchi de oameni (grav bolnavi de iubire!), care au stat zile și nopți, inventând ritualuri magice transpuse în coregrafie, costume, cântece, lumini și sunete...

Gata, am strigat destul. M-am eliberat. Mergi la spectacol, poate te vei elibera și tu...

...

Madame Bovary dincolo de Flaubert...

Iată că într-un stat bulversat de un politic vitreg, de furtuni sociale, de grotescul existențial, se întâmplă minuni. Da, minuni! Ele au și o denumire. Simplă, fără ifose și pretenții exclusiviste - Teatrul Geneza Art. Am bănuit asta după spectacolul „Floare albastră”, mi-am confirmat supoziția după „De vorbă cu Emma”. Am fost convinsă mai mult decât se poate de evenimentul „Madame Bovary”: teatrul Geneza Art este un fenomen mi-nu-nat, spre care ar trebui să ne îndreptăm cu cea mai mare atenție și grijă.

Ar fi un efort sizific să încerc să despic firul în patru, analizând la rece spectacolul în cauză. Din simplul motiv, că nu poți supune, nu poți înșeua pasiunea în încercarea de a o adapta unei descrieri cerebrale. Iar „Madame Bovary” de la Geneza Art tocmai despre pasiune este. Pasiunea, căreia în general i se contestă dreptul la existență, căreia habotnicul îi prorocește focul veșnic, pasiunea care te coboară în cele mai tenebroase adâncuri ale iadului și te ridică în cele mai înalte slăvi ale cerului, pasiunea, care te omoară și te învie cu cruzimea unui devorator feroce și cu sublimul aripilor celeste.

Daniela Burlaca semnează regia, scenografia și, bănuiesc, este autoarea „întregului”, a compoziției sferice, holografice a spectacolului, plasându-l dincolo de Flaubert, într-o lume a trăirilor atât de autentice, încât pe parcursul lui nu respiri, nu exiști în afară. Absorbția e totală. Și nu e nevoie de cuvinte, de explicații, de gesturi teatrale prețioase. Expresia corporală vorbește, șoptește, urlă, doare, străpunge dorința, înfioară...

În general, este remarcabil felul Danielei Burlaca de a înțelege și a alege suportul dramaturgic al spectacolelor sale. Probabil, nu se regăsește în piesele gata elaborate. Este căutătorul, exploratorul, marele combinator al textelor ce îi „ating” sufletul. Eminescu și Micle în „Floare albastră”, Cepeleaga și Cehov în „De vorbă cu Emma”, Dabija, Nelega, Sofocle, Necrasov, Oana Pelea și alții în „4 Mama”, Flaubert în „Madame Bovary”...

Și regizoarea Daniela Burlaca se distinge printr-o emancipare extrem de curajoasă. Rolurile sunt atribuite celor mai potriviți actori, gesturile nu depășesc autenticul, cuvintele (puține, de altfel) sunt zvâcniri ale trăirilor lăuntrice. Indiferent că sunt plate ca cele ale domnului Bovary (interpretat exact, fidel de Boris Cremene), rigide, bigote, ca cele ale mamei domnului Bovary (Radmila Popovici excelează în prima sa experiență de scenă), lascive, seducătoare, dar și pline de frici mărunte, ca cele ale amantului și lașului perfect (în distribuție - Nicu Țurcanu), duplicitare, afectate de nesiguranță, ca cele ale notarului cu veleități artistice, trepădând între cele două fațete ale personalității sale incapabile să depășească mediocritatea provincială (Cristian Perepeliuc în tandem cu Mihai Bordian), subcutanate, subversive, ademenitoare, hipnotice, ca cele ale cămătarului, stăpân al acestei lumi nebune (Ștefan Bouroșu)... Da, și, evident, pasionale, exhaustive, lipsite de orice menajamente pedante, ca cele ale înseși doamnei Bovary (Daniela Burlaca).
Vorbeam mai sus despre expresia corporală, dominanta spectacolului. Sinceră să fiu, nu am mai văzut o asemenea abordare totală, o redare atât de precisă a durerii lăuntrice sfâșietoare, pe o altă scenă. 

Irina Slobodeaniuc împreună cu Irina Ciubaciuc, Alina Zmeu, Ana-Sia Cărăuș, Doina Tosca au împins răcnetul mut al suferinței doamnei Bovary la limita insuportabilă, electrocutantă a ființei umane. La fel cum dansul ingenuu, imn al speranței și bucuriei de a iubi, interpretat de Daniela și Andrei Malcoci a contrastat izbitor cu realitatea hâdă ce i-a urmat. Ah, încerc să înghesui simțirea în cuvinte și o las baltă. Nimic nu se compară cu emoția din sala cuprinsă de o tăcere aciuată pe vârful sufletului pe tot parcursul spectacolului. Mergeți să-l vedeți. Și punctum.

P.S. Încă mai sunt copleșită de acest spectacol. Încă mai cred că ne putem mântui prin artă. Iar atunci când credința aceasta va începe să dea chixuri (căci plaho-dodonia amușină insistent tulpina mea, cea axis mundi), voi merge din nou la teatrul Geneza Art. Ca să mă trezesc, ca să sper din nou, ca să gust iarăși fericirea de a fi în Creație...

Panică la Grand Hotel - în preajma unui scandal politic!

De ce avem nevoie de prieteni? Complicată întrebare... Totuși, unul dintre răspunsuri ar fi următorul: pentru a   împlini prin ei visele, realizarea cărora nu a încăput în viața noastră. Căci, există multe genuri de vise, spre unele ne precipităm conduși de iluzii, altele le realizăm punctual, mai există și vise pe care le abandonăm, le substituim din mers. Viața e o doamnă care are mereu corectorul și pixul  în mână - mai șterge aici, mai completează dincolo... Deci, ziceam că există și vise pe care le simțim împlinite prin realizările prietenilor noștri...

Exact cu acest sentiment am plecat eu de la premiera spectacolului ”Panică la Grand Hotel” după Ray Cooney, montat pe scena teatrului ”Mihai Eminescu”. Andrei Porubin, pe care îl cunosc din clasa a opta de școală generală și cu care am împărțit pe parcurusl vieții o grămadă de bune și de rele, reprezentând aceeași generație de oameni de creație, mi-a lăsat certitudinea că am realizat ceva excepțional în viața mea odată cu succesul indiscutabil al acestui spectacol. Faptul că Andrei s-a manifestat în rolul său (eroina principală - consilierul primului ministru, Margarett) în plinătatea capacităților sale, creând impresia unei contopiri exhaustive cu personajul jucat, mi-a dat o bucurie imensă, am fost mândră ca un păun în toiul jocurilor erotice.

Doamna consilier, în tot derizoriul situației în care s-a pomenit, a fost întruchipată de Andrei Porubin atât de firesc, trupa a fost atât de bine selectată de regizorul Sandu Vasilache, încât piesa s-a scurs printre minutele-i rezervate, practic, insesizabil. Buf, baf, tram-tara-ram... și gata! Gata??? Oh, ce am mai râs! În camera de hotel, rezervată de politiciană (poreclită de însuși prim-ministru ”vacă bătrână”, deși, se pare că îi era indispensabilă în tot felul de dezbateri publice în Parlament) pentru a se desfăta puțin cu secretarul opoziției, domnul Alen (Anatol Durbală), au început să se petreacă lucruri inopinate și pline de haz. 

Peste detectivul (Alexandru Pleșca) angajat de soția lui Alen, Roxy (Mihaela Damian) a căzut geamul și.... el a murit puțin. Cadavrul trebuia ascuns, căci scandalul politic ar fi fost iminent și de aici au început toate. Într-o paradă hilară și imposibilă au început a se precipita situațiile din ce în ce mai caraghioase. Au fost implicați rând pe rând toți: Jane, secretara lui Margarett (Silvia Luca), garsonul șmecher (Ghenadie Gâlcă), administratoarea hotelului (Anișoara Bunescu), soțul lui Margarett, Richard (Ion Mocanu) și mirele lui Jane, aghiotantul Foster (Victor Nofit). Circulând într-o nebunie galopantă din debara în dormitor, de la ușă prin geam, din șemineu în scaunul cu rotile etc. eroii piesei au încurcat și descurcat lucrurile atât de haios, încât sala a explodat în râsete și aplauze de zeci de ori pe parcursul spectacolului. 

De fapt, nu am de gând să expun conținutul piesei. Nu e nimic filosofic în ea. E o comedie prin excelență. Și tocmai de aceea, cred, a solicitat o muncă titanică din partea echipei teatrale - ca să ne amuze pe noi, spectatorii, totul trebuia să fie extrem de bine pus la punct. Orice pauză nejustificată, orice replică spusă fals, orice exagerare sau inexactitate ar fi diminuat impactul emoțional. Bănuiesc că s-a repetat în draci (iertată fie-mi expresia în postul mare). Și s-a meritat! 

Spectacolul ”Panică în Grand Hotel” e o reprezentație proaspătă, plină de umor,  modernă prin abordarea regizorală și prin interpretarea exactă a actorilor. Cireșica de pe tort, după cum am mai menționat, rolul principal interpretat de Andrei Porubin, conferă spectacolului originalitatea necesară pentru a fi remarcat. Felicitările mele trupei, te îmbrățișez, Andrei!

Mihai Ţărnă şi doamna Kronki - istorie de dragoste

Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat – efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”, ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.

Piesa „My darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe... missis Kronki...

            

Missis Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving  prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină  - oameni.

Eroina centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.

Fiecare dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte. Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit, celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă), care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.

După spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet, pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta e calea...

            

Cred că mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki (Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în fiecare dintre noi. 

„Veghe” la teatrul Eugene Ionesco

Teatrul Eugene
Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. 

S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. 

Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. 

Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. 

Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum alogică  e orice moarte. 

Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.

Uitându-mă la un drob de sare... Ediția a X-a a Bienalei e în pericol?

Se spune că luni e cea mai grea zi a săptămânii. Nu numai pentru că de obicei luni au loc şedinţele cu "bobârnacii" daţi generos de şefii odihniţi şi ne includem mai greu în ritmul alert după două zile de libertate. Mai am un motiv să zic că am avut o zi mai puţin inspirată: astăzi nu am mai mers la teatru, de bine ce m-am obişnuit cu asta seară de seară. Bienala TEI s-a încheiat. 

Lumea teatrală a închis cortina. Se poate să exagerez în pesimismul meu. Dar nu cred că voi mai merge la teatru curând, chiar dacă la Chişinău (cu siguranţă) se mai joacă pe undeva spectacole. Pentru că după Poclitaru, Viktiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu cred că mă pot delecta cu ceva mai "ieftin". Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea vreodată posibilitatea să ne bucurăm de o altă Bienală. 

Ediţia a X-a e în pericol (Ridi, paiazzi!) de pe acum! Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: guvernarea actuală ignoră cu desăvârşire cultura. Mă aşteptam de la guvernarea precedentă să se comporte mojiceşte - nu-i poţi pretinde unui Yeti să scrie mesaje de dragoste pe Facebook. Dar nu găsesc scuze pentru faptul că democraţii noştri (care pledează pentru integrare europeană atât de abitir) nu au susţinut financiar (sau măcar "logistic" - venind la spectacole) un asemenea eveniment cultural de talie internaţională. Evident, au mult de muncă. Fără îndoială - e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan "stahanovist" zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendetta. 

Petru Vutcărău nu este angajat politic. Dar această "meteahnă" nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard G.Vieru atunci când Voronin era Preşedinte. Mia culpa - fiind deputat am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii - pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa acesteea) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat timp de zece zile organizatorii festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă şi (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) incultă. 

Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...

R&J. Romeo şi Julieta

Aseară la acest spectacol lumea a dat năvală. Zvonul că spectacolele montate la teatrul lui Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit "Cameristele". Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar nu a fost să fie. "R&J. Romeo şi Julieta" nu a semănat nici cu "Cameristele", nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva din câte mi-a fost dat să văd pe o scenă de teatru. 

De fapt, a semănat cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care (cum se întâmplă adesea) au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea. Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori - bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu cădea pradă demoralizării. 

În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alte aspecte textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia. Totuşi, aceşti actori tinerei nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni "smintite" a unei poveşti arhicunoscute. Poate sunt eu prea rigidă la minte, dar de la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie "superficială" a spectacolului pe tot parcursul reprezentaţiei. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel tare drăguţ - nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar în toată firea rămân pe corpul său atletic doar... chiloţeii. 

Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltelele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată până acum nu am văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo!

Obsedată de dragoste

Au mai trecut două seri de teatru. În sfârşit am scăpat de obsesia omului "second-hand". Dar am dat peste altă obsesie deloc mai puţin copleşitoare pentru dimensiunea umană - dragostea. Mai bine zis patima. Uf! Alaltăieri o femeie moartă bântuia printre noi, spectatorii, cu tot cu fantasmele sale de suflet neogoit. S-a dat piesa "Obsedată de dragoste" (după Brian McAvera) montată de Petru Vutcărău la Teatrul Regional De Stat de Păpuşi din Sakhalin.

Olga (ex-balerină, prima soţie, dar nu şi unica iubire a lui Picasso) a plâns, a râs sarcastic, a blestemat, a băut vodcă ca o boschetară, cărându-şi valiza cu amintiri pe undeva prin limb şi... a povestit, ne-a povestit... Ca şi celelalte a ajuns să-şi sacrifice totul (până la rărunchii din care să nu mai poată nici striga, ci doar mugi nişte cântece de jale rusească) acestei piticanii de pictor, care se credea Zeu. Era el sacru, dar tot monstru rămânea (după cum e fabulaţia). A părăsit-o pentru o altă pasiune. Nu şi-a amintit nici de ea, nici de copilul lor. Niciodată.

Sincer vorbind, faptul că acest geniu al picturii (ce ştiu eu? aşa zic criticii de artă) a mutilat şi a recroit imaginea corpurilor şi sufletelor noastre aşa cum i-a venit mai bine nu mă încântă. Nu am fost niciodată fană a cubismului. Faptul că viaţa sa amoroasă (de "porc" ordinar, cum zicem noi, româncele) a demoralizat şi a umilit multe femei care l-au iubit ca nebunele, mă revoltă. Dar... nici un tablou atribuit "esteticului" nu ar fi redat atât de fidel starea femeii sfârtecate de pasiune şi gelozie. 

Olga spune că se simte exact ca femeile din tablourile lui Picasso - dezmembrată. Am spus-o şi eu undeva într-un poem. Şi nici o căsnicie fericită şi cuminte nu ar fi inspirat nişte piese râvnite de regizorii din întreaga lume.

Pentru asta îl iubesc şi eu pe Pablo.

Sufletul. Puncte de veghere.

Oricât de mult mi-am dorit să scap de sentimentul de oroare faţă de "animalismul" din noi (dezgolit până la paroxism în piesa "În container"), nu am reuşit s-o fac. În primul rând pentru că odată conştientizată problema, ea ar măcina orice om care mai are în el această demnitate (de a fi om). În al doilea rând, pentru că aseară am urmărit un spectacol ce abordează aceleaşi aspecte ale personalităţii unor homo ex-sovieticuşi care îşi caută rostul în străinătate.

Spectacolul "Sufletul. Puncte de veghere." (de D. Denev) prezentat de teatrul "Maria Filotti" din Brăila este un soi de vachanalie petrecută într-o noapte de priveghi. Regizorul Radu Afrim a reuşit să mă dezguste. Probabil acesta i-a fost şi scopul. Pentru că în esenţa sa eroii piesei, oameni de mâna a doua care nu mai au reperele naturale (prima dată mutilate de totalitarism şi a doua - de călătoria spre tărâmuri străine, unde visele cu şanse de realizare nu pot fi şi ele decât străine), degradează. Iar acest proces de degradare este prezentat concis, într-o formă grotescă, prin comportamentul celor care au venit să-şi privegheze prietenul decedat.

Procedeele regizorale depăşesc limitele bunului simţ pentru că nu-l mai au demult nici personajele: văduva pleacă în căutarea unui alt bărbat, copiii sunt nişte idioţi complexaţi şi fără căpătâi, bocitoarea este o profesionistă, prietenii (colegii de la şantier) sunt nişte profitori ordinari. Priveghiul se transformă în dezmăţ. Pentru că moarte ca eveniment spiritual nu există pentru ei. Nici viaţă nu există. Ei deja sunt animale. Şi fac doar ceea ce obişnuiesc să facă animalele: se pişă, se cacă, se freacă. Pe unde îi apucă.

În container

Astăzi Constantin Cheianu a dat autografe. Cel puţin, aşa s-ar cuveni. Pentru că la teatrul Cehov sala a fost plină. De data asta nu de drag de Cehov. Nu de drag de Cheianu. De curiozitate: 

teatrul Odeon din Bucureşti a prezentat spectacolul "În container" în regia lui Cristian Ban.

O piesă scrisă de un român basarabean despre basarabeni. M-am aşteptat să râd în hohote - aşa mi-am imaginat eu că a scris Cheianu. Nu am râs şi nu am plâns... Am fost în stare de şoc!

Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre ţări cu râuri de lapte, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine.

Sapdaru la Chişinău

Aseară în cadrul BITEI s-a dat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez" de Ion Sapdaru (Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi). 

Trei mătuşi prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei - unicul lor nepot de la o altă soră. Aceasta e pe scurt fabula. 

E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. 

Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. 

O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt este povestea noastră, a tuturor - e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi.