Se afișează postările cu eticheta CORNEȘTI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CORNEȘTI. Afișați toate postările

joi, 3 noiembrie 2022

Am avut prea mare încredere în sistemul nostru de sănătate. Dacă ai putea să mă ierți, mama...

Uneori mi se face atât de dor de mama și de tata încât simt că mă sufoc. Mă ia cu dor chiar și în mijlocul străzii și atunci trebuie să-mi înăbuș accesul cu mare dexteritate, deși îmi vine să urlu. Mai ales mă chinuie remușcările. Pentru tata mai puțin, probabil, pentru că a fost un bărbat puternic, totuși, iar responsabilitatea pentru starea sa o împărțeam cu mama. Pentru mama toată responsabilitatea a fost a mea și gândurile că nu am făcut tot ce se putea mă chinue feroce. Da, știu, aceste trăiri sunt firești după ce pierzi un om drag, sunt recunoscute de știința psihoterapeutică și ele trebuie depășite. Dar cum?!

Știu că în timp aceste remușcări se vor toci, vor deveni mai rare și mai puțin dureroase. Îmi vor stărui în fața ochilor tot mai rar imaginile în care mă refeream la of-urile mamei ca la mofturi, în care mă revoltam că mă tot sâcâie că totul trebuie răs-răsfiert ca să fie moale, că nu mai vrea să bea atâtea medicamente sau că o chinui absolut nemotivat pregătind-o pentru colonoscopie. 

Mă terorizează și faptul că după moartea lui tata nu am putut face mai nimic ca să-i ușurez starea din care, e adevărat, nici nu prea dorea să iasă, dar, oricum, îi puteam fi alături mult mai mult. După aproape 60 de ani trăiți împreună mama nu a reușit să-și creeze un mediu suportabil pentru viața de una singură și s-a lăsat convinsă o singură dată să vună la mine, la Chișinău. Oricum, nu a ajutat-o prea mult, chiar am văzut clar că aici i-a fost și mai greu. Am adus-o, totuși, după ce spitalele de la Cornești și Ungheni nu au avut un efect semnificativ în ameliorarea stării ei, care din martie a devenit îngrijorătoare. 

Nu credeam că o pierd, mi-am pus speranța în medici. Dintr-un spital în altul. Investigații peste investigații. Mii și mii de lei. Tocmai de aceea am fost înfuriată atunci când m-am pomenit cu ea acasă fără niciun diagnostic concludent. Deși era clar că are cancer la colon. Nici astăzi nu pot ierta medicii care mi-au pus-o în brațe fără a-i oferi mamei șansa unui sfârșit decent, suportabil. Care, după ce au ținut-o două săptămâni la spitalul oncologic m-au trimis din nou acolo de unde am început supliciul - la medicul gastrolog, fără a nota în foaia de externare măcar o „suspiciune” de cancer. Din cauza asta, atunci când au început durerile infernale cauzate de această boală nu am avut cum să o ajut. Nici eu și nici cei de la ambulanță, care mi-au spus clar: nu avem voie să-i administrăm decât analghin dacă nu scrie că are cancer sau nu este victimă cu răni deschise a unui accident rutier. Punctum! 

Sistemul de sănătate publică din Republica Moldova e o himeră. Le doresc tuturor celor care l-au conceput și le convine să rămâna așa, inuman, să trăiască și ei măcar o noapte de calvar lângă omul cel mai drag din lume ascultîndu-l cum urlă de durere fără a putea interveni cu ceva, fără a fi apt să-i ușureze suferința. Sunt rea? Da, sunt.

Mama mea a fost o Eroină. Ea l-a îngrijit pe tata ani de zile și s-a rugat să nu moară mai devreme decât dânsul ca să nu ne lase nouă, copiilor, această povară. A început să se stingă încetișor după ce am făcut cărare la cimitir pentru el, răcnindu-și într-o singurătate sinistră dorul. A încercat să nu plângă față de mine, a încercat să trăiască, să se bucure de nepoți... A încercat... Dacă ai putea să mă ierți, mama, dacă ai putea...





joi, 1 septembrie 2022

E primul 1 septembrie în care nu-mi voi suna părinții-pedagogi...

Probabil astăzi internetul va exploda de poze colorate, dar și în alb-negru, cu elevii de azi și de demult, în prag de an școlar. De obicei, în această zi îmi sunam părinții care, deși la pensie, tot pedagogi au rămas mereu. Problema e că nu-i mai am. Au plecat anul ăsta, unul după altul, să-i învețe fizică și literatură română pe îngerii neastâmpărați. Ce se mai bucură, dolofanii, în prezența unor profesori ca mama și tata! 

Oare Cupidonii îvață și ei fizică?! Sau numai poezii de dragoste? No, bine, că mama a avut mereu o memorie fenomenală la așa ceva. Luați de aici, puștilor, și nu mai împușcați aiurea cu săgețile alea, creând drame existențiale! 

So, astăzi, primul 1 septembrie în care nu pun mâna pe telefon pentru a-mi suna părinții, este pentru mine o zi cu lumină tristă. Dar, totodată, plină de amintiri frumoase, amintiri, care mai au mirosul acela de bănci noi și pereți proaspăt vopsiți, de țigăncușe, flori domnești, trandafiri de grădină și vopsea de tipografie. 

Clasa a VII-a B, treceți în cabinetul vostru! Petrică Nicorici, trezește-te, vacanța s-a terminat! Angela, nu te așeza cu Liuda Pascari în bancă! Vei sta cu Alic Străjescu! Eh, dap eu vroiam să stau cu Jenea Gavriliuc... da, cui îi pasă?! Astăzi clasa noastră e împrăștiată prin lume. Liuda e medic la Chișinău, Alic și Jenea - în Italia... Petrică e la cimitir, în deal... 

De astăzi, ziua de 1 septembrie, va fi pentru mine mai mult decât un nou început de an școlar. Va fi ziua mamei, a tatei și a copilăriei mele, care, iată, a început să urce și ea în cer...


marți, 16 august 2022

Nu luăm nimic cu noi dincolo. Nici măcar propriul trup.

Se împlinesc 40 de zile de la moartea mamei și, dacă mă uit în urmă la cele douăsprezece luni, cât fac un an, realizez că acesta a fost unul dintre cei mai dificili ani pentru mine. A trebuit să petrec pe ultimul drum cei mai apropiați oameni: tata, mama, mătușa... Au plecat ca un stol de cocori, doar că nu se vor mai întoarce nici la primăvară, nici la o altă înflorire în vecii vecilor. 

Simt moartea ca pe o entitate care mă amușină. E rece și distantă. Sunt stânjenită de ea pentru că nu o cunosc, mi-e total străină și îmi apare ca un hău în care nu vreau să privesc. Totodată, nu mi-e frică de ea. Am văzut cum pleacă omul. E ca și cum s-ar sbate să adoarmă. Iar când reușește, rămâne în același pat, liniștit și la fel de prezent. 

E ciudat că atunci când merg la Cornești, nu mai cotesc deodată spre casă. O țin tot înainte, spre cimitir. Abia apoi revin și deschid poarta verde ce dă spre curtea unde nimeni nu mă mai așteaptă. Decât doi căței triști și, totodată, fericiți că am venit. Casa părintescă nu-mi mai aparține. Nici în acte și nici în inimă. Fără părinți e doar un muzeu rece...

Totuși, nu sunt tristă. Știu că totul decurge firesc. Ne naștem și plecăm, ne naștem și plecăm... Am căutat mult, am căutat mereu sensul acestui act, dar, deși mi s-a părut de sute de ori că, în sfârșit, l-am găsit, astăzi continuă să-mi scape. Am renunțat să mai sap în spiritualitate, în dumnezei și în citate motivaționale. 


Am învățat, încă, ceva. Ceva de mare mare preț. Am învățat să mă bucur. De viață, de nori, de valurile mării, de liniștea de pe morminte, de vânzoleala cățeilor mei care mă întâlnesc de fiecare dată ca și cum fără mine le-a fost greu să respire, de copii mei fantastici, de cei o mie-două de lei pe care-i mai am pe card, deși habar n-am când vor veni alții, de înghețata cu ciocolată, de seriale tâmpite, de mașinuța mea veche, dar foc de drăguțică, de sunetul cheii rotite în broasca de la ușa apartmentului meu cocoțat de-asupra orașului, de laptop-ul conectat la Wi-Fi, de victoriile ucrainenilor care-i pi*desc pe orci, de faptul că mă enervează cei care depășesc pe dreapta coada regulamentară, iar când banda lor se termină într-o fundătură, se înghesuie să intre înapoi, de parcă ar avea patru coa*e și-un penis de rezervă în protabagaj (nu le permit!), de faptul că încă mai exist... Mai exist!..

Nu luăm nimic cu noi dincolo. Nici măcar propriul trup. Așa că nu avem de ce să ne facem griji. Clipele nu trebuie numărate, ci trăite. Trăite în deplină armonie cu propria conștiință, cu valorile umane și cu densitatea aerului pe care avem fericirea să-l respirăm fiecare cât îi este sortit. Iar sensul vieții și al morții... dă-l încolo! 

joi, 17 iunie 2010

Identitate (Turnul de Fildeş 5)

Zi insipidă. Norii s-au aşezat (găluşte!) peste vârful Turnului de fildeş şi nu mai pleacă. Aşa şi ne-am petrecut ziua - cu ochii la cer. Poate poate se va însenina. Dar dacă tot n-a fost să fie, între timp am mai stat la masă. 

Şi cum e la noi, la basarabenii (una-două!) frustraţi identitar, am zis să mai vorbim. În ideea că o vom regăsi, această identitate odată şi pentru totdeauna. 

Radu se interesa de zor despre locul de naştere al fiecărui membru al familiei. Bunica e născută la Corneşti, bunelu - la Popeşti şi tot aşa... 

"Da tu, nana, unde te-ai născut?" "La Bălţi!" - zic. "A-a-a! înseamnă că eşti bălţoaică!"

marți, 15 iunie 2010

Floare de tei (Turnul de fildeş 4)

Astăzi am am avut mult de muncă. Şi un turn de fildeş trebuie menţinut în curăţenie exemplară! Activităţi multiple şi eterogene. Am curăţat cratiţe, am scuturat covoare, am hrănit motanul, am mers la magazin după vopsea şi îngheţată, am cules floare de tei. Aplecam câte o crenguţă şi o ciupeam iute-iute, ca să nu aibă timp să se supere. Am umplut două pungi mari.

Totuşi, nici nu se observa că am deposedat poalele copacului de floare, atât de generos a rodit. Mirosul de floare de tei mă urmăreşte şi acum, după ce am înşirat-o în pod peste două ediţii de vineri ale „Jurnalului de Chişinău”.

Când veneam spre casă, o vecină m-a întrebat impacientată: „Voi aţi scos ceapă de pe lot?” Din câte ştiam, mama nu făcuse aşa ceva. „Păi, să-i spui că cineva i-a furat ceapa!” Hopa! Ieri puii, azi ceapa… Parcă nu aveam probleme de atitudine faţă de ziua de marţi! În fine, reacţia mamei a fost dură, dar suportabilă. Au fost atinse şi forţele de ordine, care nu-şi fac treaba, deşi sunt plătite din banii contribuabililor. Dar şi hoţii, care se căpătuiesc pe seama muncii altora. Aceştia şterpelesc ceea ce muncesc părinţii noştri la ţară şi ne vând „producţia” (nouă, copiilor) la oraş. Hă-tu-i! 

Tata a întors chipiul cu cozorocul la ceafă şi a emis o idee în vederea soluţionării problemei. „Ar trebui să stropim în jur cu căcat… dar n-avem WC afară!” Pentru veridicitate trebuie să recunosc că avem, dar îl folosim mai rar, aşa că nu există suficient „material lucrativ” acolo. 

Vorba e că pe timpurile când tata era director de liceu, cineva tăia brazii din parcul şcolar (era iarnă). Au încercat să pună pază, să se plângă la primărie, să injure ca între bărbaţi… Nimic nu a funcţionat. Şi atunci unul din profesori a avut revelaţia! Evrica! Până în seară toţi brazii au fost unşi cu…peria. Singurul brad tăiat după asta a fost găsit chiar lângă gardul liceului. Probabil, a durat ceva timp până când pojghiţa cu pricina s-a dezgheţat "îmbrăţişată cu căldură" şi omul şi-a dat seama de unde vine mirosul!

Oare senzaţia olfactivă l-o fi urmărit şi pe el la fel de insistent, precum pe mine mă îmbată şi acum mirosul de floare de tei?

luni, 14 iunie 2010

Luni. (Turnul meu de fildeş 3)

Ce înseamnă să te programezi că luni e o zi grea! Am ajuns să detest această zi pentru că, în ultima vreme, şedinţele de luni erau un dezastru pentru mine. Şeful, deşi niciodată nu era rău intenţionat, începuse să aibă o fixaţie pentru departamentul pe care îl conduc, cerându-mi tot felul de chestii lipsite de logică – doar aşa, ca să se manifeste. Cred că şi fluxul meu energetic (oboseală şi iritare greu de stăpânit) îl provoca să facă asta. În fine... astăzi e luni… 

...Şi m-a trezit mama cu nişte strigăte şi tânguieli de am crezut că s-a dărâmat cerul. Cât ai clipi din ochii somnoroşi, am înţeles că s-a întâmplat ceva extrem de grav! Motanul meu, Iris, a gâtuit zece pui! Ta-da-a-am! Vecina, o comunistă irecuperabilă (fosta mea şefă de studii, căreia elevii îi spuneau “viespea” pe timpuri) a fost păgubită de pui! Gârbovită, mustăcioasă şi văduvă de un an, femeia a descoperit pierderea la o jumătate de oră după ce a dat puii în ocol. 

Văleleu! Mama a uitat pe dată că relaţia ei cu vecina era una de “suportare reciprocă” şi că în perioadele electorale această relaţie se transforma în “războiul stelelor”. Nu degeaba se spune că cea mai puternică prietenie este cea care se înfiripă “împotriva cuiva”. Şi iată, brusc, Iris a devenit duşmanul odios al gospodinelor, care ştiu exact cu cât sacrificiu reuşeşti să creşti nişte găini în zilele noastre. Să fi trecut Voronin pe acolo, nu l-ar fi observat! Nici vecina (ca să-i pună cununa de lauri), nici mama (ca să-l huiduiască). Lamentările au ţinut o vreme, timp în care mă îmbrăcam şi căutam soluţii. 

Nu avea nici un rost să mă las contaminată de jalea ce pogorâse peste mahalaua noastră. De câteva ori am întrebat doar câţi pui au “decedat”. Timp de o oră nimeni nici nu s-a gândit să-i numere. Tristeţea balcanică a fost mult mai puternică decât pragmatismul occidental. Aşa că mi-am băut cafeaua în linişte şi am numărat banii din portmoneu: suficient ca să cumpăr pui, boboci şi benzină (pentru a transporta motanul acolo unde îi este locul – la Chişinău nimeni nu contabilizează vrăbiile)...

Mama şi-a revenit din stres prima: cum, să plecaţi?! Stop! Până aici! Nu pleacă nimeni din cauza puilor unei comuniste! “Aşa, miercuri vom merge la piaţă, că tocmai e ziua când se vând pui, pe Iris îl băgăm într-o cuşcă mare de iepuri (aveţi grijă să nu-l daţi la cloşcă!), seara vom mânca colţunaşi, iar acum scoatem din congelator un piept de găină – să facem zeamă pentru prânz!” 

Iată aşa e cu turnul meu de fildeş, peste care, ziceam (eu şi filosoful), se naşte veşnicia… Dar cine a spus că acest travaliu e mai puţin dureros decât oricare altul?! Acum un ins e arestat la domiciliu, restul continuă să-şi valorifice nestingherit instinctele…Victimele predispoziţiei mele fataliste pentru ziua de luni – cei zece pui ai vecinei – odihnesc în pace în râpa cu salcii, din vârfurile cărora o grămadă de păsări continuă să cânte estival. Va trebui să învăţ a iubi prima zi a săptămânii. Altfel, cine ştie ce ravagii mai pot provoca...

duminică, 13 iunie 2010

Masa tăcerii (Turnul meu de fildeş 2)

Astăzi în turnul meu de fildeş a fost un prânz special. Ne-am adunat cu toţii la masa tăcerii. Adică, noi nu am stat ca muţii, dar aşa se numeşte masa asta. Că e tocmai de la Târgu-Jiu. Hand made de un sculptor cunoscut, zice pasărea Măiastră care turuie mereu (ca o învăţătoare plină de entuziasm la începutul unui an şcolar), umblând încolo şi încoace pe sfoara de uscat rufe. Apropo de pasăre, Radu zice că e papagalul Paco. Eu zic că-i Măiastra. Fiecare cu prisma lui... măcar atâta proprietate privată ne putem permite! 

Deci, revin la masa tăcerii. E adevărat, am mâncat în linişte, dar odată cu primul zdrăngănit al veselei deşarte, tata a vorbit. Cică, pe atunci... părinţii săi mergeau la muncă în kolhoz şi-l lăsau să prăşească tufele preţioase de cartofi de pe lotul de lângă casă. Mama sa îi dădea un dărăb de mămăligă, iar o bucată mai mică i-o arunca pisicii. De cum se închidea portiţa, tata (o fi având vreo 6 ani) smulgea mămăliga din labele mâţei şi o mânca. Cealaltă bucată (mai mare) trebuia să-i ţină de saţ până hăt târziu spre seară. Astfel pisica era nevoită să prindă şoarecii care se înmulţeau pe timp de secetă. Că secetă a fost, nu-i vorbă, dar iarbă de păscut era! Tatăl meu mai ieşea în zori şi cu vitele, că aşa era rânduiala. 

Abia peste ani a înţeles de ce într-o dimineaţă de vară nişte grupuri de soldaţi săreau din maşinile lor mari şi făceau roată în jurul satului... Iar atunci când bunicul meu Leon era deja umflat de foame (căci frunzele de lobodă şi leuştean erau privilegiul băeţelului său scump), au venit nişte oameni, au urcat în podul casei (prin care hăulea vântul) şi au măturat totul acolo. Au coborât cu o străchinuţă de boabe (porumb, grâu, ce-o mai fi rămas) şi duşi au fost... 

Unchiul lui tata şi-a ieşit atunci din minţi: dacă vedea că este vreo oală la foc, băga mâna în ea, scotea ce era acolo şi ducea la gură. Nu simţea că i se scurge printre dinţi (odată cu uncropul) şi carnea proprie... 

Ne-a mai povestit multe tata. Era un bătăuş sadea şi a făcut multe pozne la viaţa lui de băieţandru. Bunica nu o dată l-a croit cu reteveiul. A păţit-o şi când a ochit găina vecinei drept în cap cu o pietricică. A făcut-o de la o distanţă, care l-a lăsat mască pe verişorul său. Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să-l pârască. Lecţia despre prietenie şi încredere, tata a învăţat-o imediat ce a zărit-o la poartă pe vecina cu găina moartă subsuoară, iar pe mama sa apucând ciomâtca: "Vasile, unde eşti?!" 

Astă noapte peste turnul meu de fildeş a bătut un vânt năprasnic. M-am bucurat: credeam că va aduce ploaie. Dar, n-a fost să fie, a adus doar nişte amintiri...

sâmbătă, 12 iunie 2010

Turnul meu de fildeş

Mi-am luat cinci zile de concediu şi m-am urcat în turnul meu de fildeş. Am de gând să stau aici până în weekend-ul următor.

Mă plimb printre peisajele pe care le schimb în funcţie de dispoziţie. Dimineaţa îmi trag în faţă oblonul unui răsărit de soare cu orchestraţie de triluri. La amiază aleg umbra unor cireşi cu poame albe, roşii şi negre (preferatele mele, ca în copilărie). După ora mesei îmi cade peste ochi cortina sau pagina unei cărţi (ce-mi place mirosul proaspăt de tipar!). Seara aprind lumina unui apus numai bun de făcut poze. Deocamdată o studiez doar (lumina asta!), topită de lene şi orăcăit copleşitor de broaşte. Noaptea urc pe scara cerului. Acolo dau de peisajul care-mi place cel mai mult: puzderie de stele, sateliţi şi poveşti ancestrale. Recunosc că mai am un peisaj favorit. Cel cu vise. Dar nu am reuşit să-l contemplez pe săturate, căci atunci când se vede mai bine, eu tocmai adorm. 

În rest, stau sus, în turn. Am acolo o curte cu vie, flori, găini, două pisici, o fântână şi un căţel. Stau cu mine mama, tata, fratele, cumnata, cei doi nepoţi şi (fireşte!) Paula. Dar turnul e atât de spaţios, încât uneori nu-i aud deloc şi mi se face dor de ei. Am un gong prin care le dau de ştire că îi chem. Gongul inimii: bom-m-m! Angelica, cafeluţa e gata! Hai să dăm iama prin căpşuni!

Acolo jos, undeva departe, Lupu lansează programul său social de guvernare, troleibuzele pleacă în vacanţă, Ghimpu rade structurile de ordine, Lucinschi sare cu paraşuta, Lazăr se chinuie să atragă investiţiile ruseşti, euro cade, Muruianu urcă, Chirtoacă vrea pământ, Filat vrea să fie Preşedinte, sute de bărbaţi aleargă după o minge, alte sute de bărbaţi sunt fascinaţi de asta...

Aici însă, sus-sus, nu se întâmplă mare lucru... Doar că... se naşte veşnicia.

duminică, 6 iunie 2010

COOL-ori...

A venit vara. În sfârşit nu mai plouă ca-n tropice. Probabil şi natura a fost derutată de indecizia politicienilor noştri, care nu se puteau hotărî asupra evoluţiei procesului electoral din Republica Moldova. 

Acum că lucrurile s-au clarificat, natura a răsuflat uşurată şi... a venit vara. Sunt tare curioasă să urmăresc competiţia politică care nu va întârzia să demareze. Cum îşi vor trage jăratec la turtă cei patru lideri? Că doar nu vor candida în bloc! 

Esenţial este să nu zdruncine prea abitir încrederea într-un viitor non-comunist, să nu dea apă la moara PCRM. Căci apa asta va stinge şi jăratecul sus-pomenit, indiferent de turta "democratică" a cui o va acoperi în acel moment... 

Uf, ce mai cântă păsările şi broaştele - la ţară e totul verde acum. Deasupra lui e un albastru profund, limpede. Florile de toate culorile, în special trandafirii roşii se bucură de soarele generos... Idilă, nu alta! 

Peste câteva ore voi fi la Chişinău. Oare şi acolo culorile se împacă la fel de bine?

duminică, 13 septembrie 2009

La hramul satului

Gradul de politizare a cetăţenilor unei ţări este barometrul bunăstării lor materiale, dar mai ales spirituale. În acest context absenteismul, apatia politică de care pionii electorali se tem în pragul scrutinelor, este o consecinţă a două posibile scenarii în derulare. Ori cetăţenii se bucură de o viaţă decentă şi respectiv au multe alte domenii de interes dincolo de politică, ori o duc greu şi sunt dezamăgiţi de politicieni, căutând soluţia bunăstării proprii în altă parte. 

La noi rata participării la vot a fost suficient de mare ca să înţelegem că cetăţenii mai cred încă în posibilitatea redresării situaţiei prin schimbarea (sau dimpotrivă, menţinerea la putere) clasei politice. Totuşi, mă gândesc uneori, că politicul este prezent atât în discursul public, cât şi în discuţiile private în măsura în care putem constata că este o dominantă. Toată lumea discută doar politică. 

La ţară, vecina - o femeie de vreo 70 de ani - citeşte cu glas tare discursul lui Voronin publicat în ziarul Comunistul. În jurul ei, pe scăunele de lemn stau vreo trei prietene de aceeaşi vârstă, înghiţind-o din ochi. Peste gard aud păreri controversate despre prestaţia lui Mihai Ghimpu şi încercări gălăgioase de a face un portret-robot al viitorului preşedinte de ţară. Implicarea cetăţenilot în procesul politic e un act civic de care putem doar să ne bucurăm. Dar... 


Mă gândesc despre ce vom discuta la masă cu rudele, prietenii, dacă criza politică din Republica Moldova va fi depăşită? Cum adică, să nu avem pe cine înjura?!

miercuri, 26 august 2009

România: Mănăstirile vizitate împreună cu părinții mei

           Dincolo de politică există viaţă. Asta încerc să re-învăţ. Şi în această viaţă există şi vacanţe. Mănăstirea de la Curtea de Argeş, Cozia şi Dealu din Târgovişte sunt câteva escale minunate într-o scurtă vacanţă mult (de tot!) visată de părinţii mei. Le-am oferit-o cu drag, chiar dacă a trebuit să conduc câte cinci-şase sute de kilometri pe zi pentru a parcurge itinerarul propus. A fost minunat!