„Bravo, Lika!” Ahedjakova licitează statueta NIKA pentru ajutorarea deținuților politici

Liya Ahedjakova a oferit o statuetă NIKA (un fel de OSCAR al Academiei Ruse de Artă și Știință a Cinematografiei) pentru a fi licitată în sprijinul prizonierilor politici din Federația Rusă, inclusiv al celor care s-au opus vehement războiului din Ucraina. Ea a obținut trei premii NIKA pe parcurusl activității sale, iar cel oferit pentru licitație a fost câștigat pentru rolul său secundar din filmul - o
tragicomedie socială fantastică - realizat în 1991 de marele regizor rus Eldar Reazanov „Небеса обетованныe” (Raiul promis). 

Într-un video scurt care precede această jertfă de creație, Liya Ahedjakova spune așa:

„Desigur că aș vrea să-i pot ajuta și pe Navaliny, și pe Yashin, și pe Gozman și pe toți acei care și-au pierdut libertatea pentru că și-au permis să spună ceea ce simt, ce gândesc, de ce îi doare sufletul... Și eu acum caut cuvintele potrivite ca să nu fiu închisă pe 10 ani!.. Eldar Alexandrovici (Reazanov - n.n.) ar fi spus: „Bravo, Lika!” Mă gândeam la început să-mi astup pur și simplu gura cu scoch și să cuprind în brațe acest premiu scump pentru mine. Dacă el vă va fi de folos, și eu și Eldar Alexandrovici vom fi bucuroși!”

Pentru conformitate: astăzi în închisorile ruse sunt deținuți, printre multe alte personalități ale vieții politicie și publice, care au continuat să spună adevărul despre război și despre regimul inuman instaurat de cel care a ocupat fotoliul de președinte al Federației Ruse mai bine de 20 de ani:

Ilya Yashin – om politic, politolog, scriitor, deputat în consiliului municipal al districtului Krasnoselsky;

Leonid Gozman – om politic, președinte al mișcării Uniunea Forțelor de Dreapta;

Vladimir Kara-Murza – om politic, scriitor, istoric, coleg de luptă cu Boris Nemtzov;

Andrei Pivovarov – om politic, membru al organizației „Rusia deschisă” fondată de Mihail Hodorkovski;

Alexandra Skoncilenko – artist plastic, muziciană, care plasa mesaje anti-război pe etichete într-un lanț de magazine rusești din Petersburg;

Frații Aziz și Asan Ahmetov și mulți ali activiști – tatari din Crimeea;

Nariman Djelyalov  -  șef adjunct al Mejlis-ului (adunarea populară) tătarilor din Crimeea;

Serghei Furgal – om politic și de stat, ex-guvernator al regiunii Khabarovsk;

Oleksandr Marchenko – om politic ucrainean, expert în strategie politică, activist pentru drepturile omului, ex-deputat în Rada Supremă a Ucrainei, arestat în Rusia pentru „spionaj”...

Mii, mii de oameni, inclusiv protestatari împotriva războiului din Ucraina arestați pe parcursul acestui an, sunt deținuți în închisorile din Rusia și din teritoriile ucrainene temporar ocupate de ruși. Deținuți politici de azi și de ieri, cu ani grei de supliciu inuman în față, dar care nu renunță la statutul lor de Om, care continuă să lupte și din detenție. 

Nu ne rămâne decât să fim demni de sacrificiul lor, de exemplul pe care ni-l dau – fiecare cu ce și cum poate, să contribuim la demontarea regimului de la Kremlin, care ne ține ostatici ai întunericului.

Andrei Koncealovsky - un alt creator rus megalitic care demonstrează prăbușirea morală a națiunii sale

Am mai spus că războiul din Ucraina, dincolo, de atrocitatea sa, este o hârtie de turnesol care indică cât se poate de clar esența umană a fiecăruia dintre noi. Din păcate, acest indicator al moralității și demnității umane aruncă în aer tot ce am crezut până acum despre marea cultură rusă. Șocul și dezamăgirea de a descoperi că mulți dintre cei mai mari oameni de cultură de la Moscova îl susțin pe putin în demersul său diabolic de a nimici Ucraina, mă urmărește constant. O fac actori și regizori mari, pentru care am avut până acum respect enorm, pe unii i-am considerat monștri sacri și le-am urmărit creația cu sufletul la gură. Nikita Mihalkov, Vladimir Mashkov... Și iată, lista se ompletează cu un nume pe care, pe bună dreptate, l-am considerat de referință pentru cinematografia rusă - Andrei Koncealovsky. Da, acțiunile sale din ultimii ani mi-au trezit multe dubii privind simpatiile sale politice și viziunea conservatistă asupra unor lucruri, dar nu m-am așteptat să-l susțină atât de tranșant pe monstrul de la Kremlin în contextul dramei poporului ucrainean.

Jurnaliştii de la "Аргументы и факты" l-au întrebat pe Konchealovsky ce crede despre faptul că Rusia nu va mai fi admisă la festivaluri internaţionale de film. Dar în loc să răspundă direct la acestă întrebare, maestrul a început să-l laude pe Putin:

„Ați încercat să calculați câți temerari au existat în lume în ultimii 60 de ani dintre cei care au îndrăznit să pună capăt dominației dolarului american? A făcut-o președintele american Kennedy. A fost asasinat. Apoi De Gaulle a făcut o încercare. Și au urmat revolte studențești în Franța și tentative de asasinat în Africa de Nord. Apoi au fost Saddam Hussein și Muammar Gaddafi - principalii dușmani ai dictatului american la nivel global. Astăzi, tocmai Putin este cel care conduce lupta împotriva principalului rău mondial!"

El a adăugat că acum Putin își demonstrează curajul și își riscă viața. Nu voi înțelege niciodată cum un creator de talia lui Konchealovsky poate să emită diferambe pentru un monstru care ucide zilnic femei și copii, care comite zilnic crime de război inimaginabile, care bombardează zilnic orașe cu oameni nevinovați... Doar în această noapte atacurile militarilor ruși asupra localităților din Ucraina au răpus și rănit zeci de oameni, le-au distrus casele și le-au măcelărit iremediabil viețile. La 4.30 dimineața Harkovul a fost lovit de opt rachete ruse, făcând praf, inclusiv, un cămin unde locuiau familii cu copii, pensionari. Sunt mulți morți și răniți. Printre victime e și un copil de 11 ani. Mă întreb cum poți să ignori asemenea grozăvii comise de idolul tău politic?! Cum poți să-i fii complice atunci când tu însuți cunoști durerea strașnică de a-ți vedea copilul aproape mort zăcând pe stradă?! Când ai trecut prin drama nemiloasă de a-ți ști propria fiică în comă (ani de zile!) după un tragic accident rutier pe care tot tu l-ai provocat?! 

Andrei Koncealovsky, prin 2011, dacă nu greșesc, a fost invitatul de onoare al Festivalului de Film Internaţional “Bucureşti”, Atunci maestrul a susţinut și o conferinţa de presă, urmată de masterclass-ul “Life and Its Reflections” la UNATC, în sala Ileana Berlogea. Filmele sale de mare valoare Unchiul Vania şi Siberiada au fost atunci proiectate în prezenţa regizorului rus... Ce se alege, în contextul actual, din moștenirea culturală a unui artist uriaș care, în calitatea sa de Om este, de facto, un mizerabil? E un subiect care merită discutat, evident. Dar respectul meu pentru asemenea persoane/personalități se stinge ca un foc uitat pe o insulă nelocuită.

La Chişinău se desfăşoară Afacerea Est!

Aseară am vizionat în premieră la Chişinău filmul lui Igor Cobâleanschi "Afacerea Est". Mă bucur enorm pentru înaintarea (anevoiasă, e adevărat) a cinematografiei autohtone, care, iată obţine şi premii internaţionale. După "La limita de jos a cerului" Regizorul şi scenaristul Igor Cobâleanschi face un salt semnificativ în naraţiune şi ritm de desfăşurare a acesteia (la fel de negrabnic, ca să utilizez un arhaism, dar mult mai disciplinat, mai focusat). Un fel de film gen Kin-dza-dza, realizat în anul 1986 de marele Danelia ca şi cardiografie în amalgam cu absurdul caraghios şi realist al filmelor lui Kusturica. Dar dincolo de aceste aproximaţii, încercări de a aplica grade de comparaţie, filmul e cu certitudine marca Igor Cobâleanschi, mai ales dacă stăm să ne amintim şi scurtmetrajele timpurii ale regizorulu, care au stârnit mare vâlvă cel puţin pe internet, serialul "Umbre", documentarele sale etc.

O comedie care nu stârneşte mâncărimi hohotite, dar adesea râsul izbucneşte chiar acolo unde nu te aştepţi şi acţiunea lentă se sparge prin reacţia simultană a sălii - da, e bună asta! Eroii interpretaţi spumos de Ticu Puşcaşu (un intelectual prins în capcana iluziilor) şi Ion Sapdaru (un şmecher prin care curg idei de abureală în loc de sânge) sunt, de fapt eroii zilelor noastre, deşi, se pare, Cobâlenaschi a scris scenariul acum ani buni. Visul profesorului de muzică este să facă nişte bani cu o afacere cu... potcoave. El trebuie să le cumpere de la nişte georogieni (50. 000 de bucăţi!) să le transporte cu trenul de la Leova la Bălţi şi să le vândă acolo unui alt afacerist, care va face din ele... lame. Petro (Ion Sapdaru) pică în proces exact când totul părea pus pe roate şi schimbă odată şi pentru totdeauna soarta afacerii, dar şi a profesorului.

După ce încearcă tot felul de stratageme dincolo de orice imaginaţie (de ex. storpitul contra bani a găinilor cu apă chioară, cică, împotriva gripei aviare sau impunerea profesorului să cânte la chiatară, erijându-l în apropiat al lui Iurii Gagarin, astfel cerşind bani de la trecători) eroul lui Sapdaru iese uscat din toate situaţiile, însuşindu-şi fără scrupule banii profesorului, iar acesta din urmă ajunge în penitenciar, unde este impus să cânte de nişte deţinuţi feroce. Nu intenţionez să povestesc subiectul filmului - acesta va rula de astăzi în cinematografele republicii. Vreau doar să atenţionez asupra unui eveniment fericit care s-a produs nu doar în cinematografia moldovenească, ci şi în cultura noastră în general.

În situaţia când RM este văduvită de cele mai active conştiinţe (din cauza politicului aberant), acestea fiind nevoite să migreze pentru a-şi asigura un mod decent de viaţă, un asemenea eveniment este nu doar binevenit, ci chiar de domeniul fantasticului (pe lângă fenomenul teatral, care mai produce încă opere de artă). Politicul despre care pomeneam, este nelipsit în "Afacerea Est" şi, dacă veţi merge la film, veţi vedea cât de simplu un pişicher gen Pedro, poate să se infiltreze în domeniu şi chiar să aibă şanse să ajungă ales al poporului buimăcit de-a binelea cu o sticlă de votcă.

P.S. La eveniment au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ambasadelor, dar şi actuala ministră a culturii Monica Babuc, care a anunţat că a reuşit să obţină pentru prima dată în istoria RM opt milioane de lei pentru dezvoltarea cinematografiei moldoveneşti. Vreau să cred că aceşti bani nu vor fi canalizaţi spre "prieteni", ci vor fi investiţi în proiecte merituoase, oricine ar fi autorul. Faptul că i-am zărit la premieră pe cunoscuţii regizori la scară naţională şi dincolo de ea Valeriu Jereghi şi Sergiu Prodan m-a bucurat şi sper ca informaţia adusă public de doamna ministră le-a trezit inspiraţia. Dar sper că şi Anatol Durbală, care nu a fost la premieră, (dar a meritat toată consideraţia din partea diriguitorilor dătători de premii măcar şi pentru lungmetrajul "Ce viaţă minunată!", consacrat evenimentelor din 7 aprilie 2009) va beneficia în condiţii echitabile de alocaţiile amintite. Un talent artistic nu se măsoară după prieteşugul cu guvernarea ci, dimpotrivă, după capacitatea de a-i menţine boala stelară (căreia îi este extrem de susceptibilă) "la limita de jos a cerului".

ON THE ROAD sau eroii romanelor noastre

Aseară am urmărit un film produs de Francis Ford Coppola (regie Walter Salles). A fost realizat după romanul omonim al lui Jack Kerouac – ON THE ROAD. Un moralist ar zice că e un film despre depravați. Dar, morala fiind apanajul diavolului, o las la o parte, în străinătatea în care am aruncat-o demult, ireversibil. Doar opțiunea e de la Domnul, așa că în acest sens m-am edificat și conformat.

Despre ce este filmul?

Probabil, ar trebui să-l mai văd o dată, ca să surprind momentele subtile ale dialogurilor, căci la prima vizionare (mai ales că este vorba de subtitrarea care diminuează atenția) nu cred că am reușit să valorific tot fluxul (debordant!) de imagini, acțiune și text. Revin la subiect. Dean Moriarty, eroul central, este urmat de prietenii săi în toate aventurile pe care le animă ca un vulcan ce erupe continuu, călătorind prin toată America. Viața pentru el e o explozie hedonică și o trăiește nebunește, fără a calcula consecințe și fără a se crampona cât de puțin de moralitate, canoane etice și estetice. Reguli comportamentale? Nici nu a auzit de așa ceva! Singurele lui certitudini sunt libertatea și dragostea. Dragostea necondiționată. Sal Paradise este un scriitor la început de cale, care îl însoțește pe Dean, absorbit de nebunia aventurii. Întrebarea este de ce o face? Pentru că îl iubește, pentru că e contaminat de exuberanța acestuia sau pentru că și-a găsit sursa sigură pentru romanul pe care își dorește să-l scrie? Probabil, toate motivele sunt plauzubule. Aventurile celor doi, acompaniați, dealtfel și de alții, mai ales de Marylou, ”târfa” iubită a lui Dean, sunt un coctail de viteză, droguri, alcool, erotică, adrenalină, emoțiii incandescente. Viață! Sau iluzie, vis în numele căruia corpul și psihicul ard ca o văpaie ce se consumă la urma urmelor?..  

Ceea ce conteză, totuși, nu este finalitatea, oricum previzibilă și logică – Dean ajunge un paria, tremurând din cauza sevrajului și a abuzurilor de exitanți, Marylou se căsătorește cu logodnicul său și e însărcinată (”gata cu drumurile pentru mine!”), iar Sal își scrie în sfârșit romanul și ajunge celebru. Importantă, cel puțin pentru mine, este deducția următoare - fiecare, indiferent de faptele sale, are un rol eminamente determinat în viața celorlalți. Căile Domnului sunt imprevizibile și ni se cere imperios să nu judecăm pe alții tocmai pentru că și ”oalele sparte” sunt create cu un scop divin. Și, s-ar putea ca rolul ”păcătoșilor” militanți să fie rolul cel mai adorat de Dramaturgul Creator, pentru că ei impun viața să se miște în serpentine numai de El știute.

Există un moment în narațiunea filmului, care induce aparent o concluzie excelentă pentru puritanii moraliști. Atunci când Sal este răpus de dezinterie în Mexic, Dean îl părăsește, luandu-i și puținii bani pe care-i avea. Aha, deci, iată unde este dezavuat dezmățul păcătoșilor – hoți, depravați, narcomani! Dar oare acest pas nu este dovada iubirii? Să ne gândim puțin... Este mai mult ca sigur că, dacă Dean rămânea la căpătâiul suferindului (Sal se zbătea în agonia febrei) tânărul scriitor, însănătoșundu-se, nu ar fi cutezat să-l lase pe Dean, să se oprească, să-și scrie romanul. Ar fi ajuns acolo, unde se ajunge după asemenea mod de viață. Dean nu a putut permite așa ceva – face ceea ce a făcut Iuda pentru Hristos – își asumă rolul dezonorant de a contribui la realizarea destinului celuilalt. El face un gest abominabil tocmai pentru că-l iubește pe Sal și, astfel îl determină să-l trateze ca pe un trădător și, implicit, să nu-l mai urmeze, să-și împlinească visul adevărat. Rolul lui Dean, cel de de sursă de inspirație, se încheie. Și el e conștient de asta. E sacrificiul lui, adus prietenului său, care nu se știe dacă l-a înțeles vreodată...

Dean Moriarty este eroul unui roman, este cel despre care s-a scris. Atât. Și mă întreb, cât de devastatoare trebuie să fie această misiune? Să-ți trăiești viața în așa mod, încât să inspiri un roman de succes? 

CAST AWAY: un film ca o rugăciune

Acum câteva am clipe am revăzut (a câta oară???) filmul CAST AWAY. Îmi și vine greu să mă concentrez pentru a scrie ceva concludent și logic despre el, atât de impresionată sunt. Plâng, râd, stau cu sufletul la gură de fiecare dată, ori de câte ori l-aș vedea. Motivul e simplu: e un film excepțional prin puterea adevărului pe care ți-o inspiră. Și nu e vorba de adevăruri mici despre politică, societate, cercuri elitare, mondene etc. E vorba despre adevărul cel mai pur, cel mai important - viața în relația cu Dumnezeu. Probabil, cei care au urmărit filmul, mă vor apostrofa: nu se zice nimic despre Dumnezeu în acest film! Nici măcar nu este pomenit! De parcă existența Lui omniprezentă ar depinde de rostirea noastră...

Eroul central al filmului, Chuck Noland, un angajat de succes al firmei de curierat și logistică FedEx, supraviețuiește unei catastrofe aviatice și ajunge pe o insulă nepopulată din mijlocul oceanului. Acolo el (o interpretare fascinantă a actorului meu preferat Tom Hanks) nu mai poate beneficia de nici un avantaj, atât de firesc alta dată, oferit de civilizația contemporană. Patru ani! Timp de patru ani el a trăit experiența supraviețuirii în singurătate, într-un mediu sălbatic, lipsit de lucrurile cele mai elementare, cum ar fi... un chibrit! Până aici s-ar părea că filmul lui Robert Zemeckis este o versiune modernă a istoriei lui Robinson Crusoe. Dar există o mare diferență între cele două povești. Cea a eroului lui Defoe se axează pe capacitatea omului de a se adapta și a se descurca într-un mediu ostil. Crusoe e un soi de boy scout, cu alte cuvinte, iertată fie-mi expresia! CAST AWAY, însă, e istoria fiecăruia dintre noi, atunci când suntem la răspântie: să mori sau să continui să respiri în ideea că ”mâine va răsări din nou soarele și... cine știe ce-ți va aduce fluxul?” E calea celui care își asumă viața, așa cum este ea - cu provocările care te sufocă, tocmai pentru ca să evoluezi și să te cunoști. Să ai revelația de a te vedea exact așa cum ești, dincolo de imaginea fizică din oglindă: cu Dumnezeul din tine. 

Logica (alterată de șabloane inculcate, experiența trecutului social, învățăminte general acceptate)  îi spunea lui Chuck că nu va mai părăsi insula niciodată, că nu are cum să fie găsit acolo, că nu există nici o cale de scăpare. Așa e și în viața de fiecare zi: mintea noastră - partea diavolului din noi, în esență - este cea care ne chinuie prin îndoială și suspiciune, ne blochează energia, ne ține în robia anxietății. O contrabalansează, însă, intuiția, căldura aceea inexplicabilă, care ne învăluie subtil inima și ne împinge să respirăm orice ar fi, ne dă speranță și putere de a mai avea răbdare. Măcar până mâine. Iar mâine măcar până poimâine. Așa se manifestă Dumnezeu în noi - prin intuiție și dragoste. El ne propune discret salvarea. Inexplicabilă! Salvarea, care vine neapărat. Peste o lună, peste un an, peste patru ani... Și chiar dacă, revenind la viața ”normală” te pomenești din nou la răspântie, aceasta e cu totul de alt gen: e o roză a vânturilor eliberatoare, în care toate orizonturile îți sunt deschise și orice ai alege, vei fi fericit.

Definiția iubirii. Prima în 2013.

2013 s-a instalat fără prea mare vâlvă în casa mea. Simplu - doar în calendar și în bucătăria cu pocale spălate și așezate cu piciorul în sus pe masa acoperită cu un șervețel de in. Da.. și în frigider. Acolo a mai rîmas câte ceva din salaltele și fripturile gătite ieri pentru masa de revelion. Altceva nu s-a schimbat: beculețele de pe brad clipesc în continuare tăcute, eu sunt la fel de eu în oglindă, iar motanului meu îi este la fel de foame ca și aseară la aceeași oră. De dimineață nu am beneficiat de serviciile StarNetului: în această noapte de beție globală cineva a rupt firele de conexiune de pe stâlpul din curte. Așa că nu am avut cum să lenevesc la televizor. La internet m-am conectat grație stickului de la Orange. Am mai scris ceva pe FB, deși în ultimul timp nu o fac prea des (nici pe blog nu am mai dat de vreo două luni...), am ascultat puțină muzică clasică, făcându-mi unghiile devastate de pretențiile de gospodină din ajun, am ieșit după tradiționalul ultim pachet de țigări și... mi-am pus un film. De fapt, aici am vrut să ajung. Filmul acesta mi-a marcat ziua. Clar.
Cineva a contabilizat câte definiții ale iubirii a auzit în viața lui? Chiar dacă a facut-o, nu cred că nu s-a plictisit la un moment dat. Zeci, sute, mii... Și, dincolo de definițiile deduse de alții, oare nu a fost specială fiecare relație din viața noastră? Și oare nu a debutat fiecare dintre ele în ideea, în speranța... sau în ferma convingere că este tocmai relația pe care am visat-o? Evident, niciodată nu știm cum evoluează lucrurile, dar tocmai aceasta e esența vieții: evoluția. Și oricare ar fi finalitatea unei relații, învățăm ceva din ea și mergem mai departe (dacă nu ne cheamă Romeo sau Julietta, Doamne ferește!).

Bine, dar să revin la subiect. Iar acesta e filmul ”Amour” (2012), în regia lui Michael Haneke. Este o istorie de dragoste - ne-o specifică fără echivoc și titlul. Dar amatorii de scene pasionale vor fi dezamăgiți: eroii principali sunt doi intelectuali octogenari Georges (Jean-Louis Trintignant) și Anne (Emmanuelle Riva). Ei au avut o viață fericită - deducție făcută în urma unui singur crâmpei din discuția fiicei lor cu tatăl său. Ea mărturisește simplu, ca printre altele, că adesea auzea cum părinții ei făceau dragoste în dormitor și asta o calma și-i dădea un sentiment cert de siguranță și stabilitate. Ea știa că ei se iubesc și, deci, că familia ei nu se va destrăma niciodată. Totuși, la bătrânețe dragostea celor doi muzicieni pensionari este supusă unei încercări grele. Anne suferă un ictus cerebral și starea ei se înrăutățește încet dar sigur pe parcursul filmului. Mai întâi sunt paralizate mâna și piciorul stâng, apoi partea dreaptă în totalitate. Nu mai poate vorbi, ceea ce este extrem de greu de suportat pentru cuplul care obisnuia să discute, să comunice. Subliniez acest lucru pentru că aspectul respectiv (comunicarea) este foarte important pentru ca relația să dăinuie în timp. Pe parcursul degradării soției sale ca personalitate și ființă umană, Georges este pus în situația dificilă de a îngriji o persoană netransportabilă: fiecare activitate, altă dată simplă și lipsită de importanță, acum devine un ritual ce necesită eforturi susținute. Dar cel mai greu suportă suferința iubitei sale, care își dorește cu disperare recuperarea demnității sale. Mai bine zis... a unei morți demne. Georges se resemnează (dragostea adevărată nu strigă, nu plânge, nu cerșește) - el știe că nimic nu mai poate fi redresat, dat Anne se chinuie prea tare. ”Mal, mal, mal!” - atât strigă ea din ce în ce mai insistent. Nu vreau să povestesc subiectul filmului - acesta pălește în fața substratului psiho-emoțional împins în față printr-o regie subtilă și a jocului excepțional (prin firescul absolut) al actorilor implicați. Cu atât mai mult nu voi vorbi despre final. Doar mă întreb câți ar fi capabili să iubească așa, încât să renunțe pentru celălalt la mântuire, să accepte benevol iadul...

De fapt, nu vă recomand să vedeți filmul ”Amour”. S-ar putea să rămâneți cu un gust amar, să fumați ceva mai mult și să picați inopinat pe gânduri rele. Sau să mă înjurați pentru că v-am provocat... Da-mi trebuie mie asta la început de an nou??? Apropo, la mulți ani cu sănătate. Și dragoste. Oricare ar fi definiția ei...

Filme de văzut şi de trăit...

Politica îmi curge deja prin urechi, aşa că am închis televizorul: nu vreau să ajung să-mi iasă şi pe ochi... Ce linişte! Să vedem şi alte imagini, dincolo de cele spoite cu aurul şi mizeria puterii... Deschid un site de filme on-line... 

Mi-am amintit că în scrisorile către Virgil Ierunca, Nicolae Steinhardt pomenea cu admiraţie de filmul BLOWUP. Uit de mine şi de lume pentru mai mult de o oră...
BLOWUP este un film simbolisitic. Ceea ce văd ochii, adică ceea ce ni se pare evident... nu este decât o iluzie. Un cadavru (atât de real!) poate dispărea peste noapte de pe peluza unui parc urban, punând sub semnul întrebării existenţa crimei ca atare... Iar jocul imaginar al unor mimi, care bat o minge de tenis inexistentă poate deveni la un moment dat atât de real, încât te prinzi alergând să le-o aduci - această "minge"  - de pe acelaşi gazon, unde acum ceva timp zăcea mortul! Michelangelo Antonioni a realizat o capodoperă cinematografică în materie de teorie a relativităţii existenţiale şi, tot odată, extrem de precisă în ceea ce ţine de imagine. Fiecare cadru, mişcare a camerei de filmat e de o acurateţe şi frumuseţe impecabilă... 

Apropo, am mai urmărit zilele acestea un film minunat - un film de Pedro Almodovar. LOS ABRAZOS ROTOS (Broken Embraces). De cât timp ai nevoie pentru a ieşi din plasa pe care trecutul ţi-o întinde cu atâta abilitate? Opt, zece, paisprezece ani?! Eroul filmului (regizor de cinema şi dramaturg) a reuşit să meargă mai departe după un accident de maşină (crimă?), care i-a distrus viaţa (el a orbit, iar iubita lui a decedat) numai după ce a renunţat la identitatea sa de până atunci. Nu mai răspundea la numele său adevărat, pur şi simplu şi l-a schimbat şi a şters cu buretele tot ce a fost. A continuat să creeze sub acest nume nou, dar... nu poţi ascunde sub preş ceea ce trebuie să treci, să accepţi, să depăşeşti în viaţa asta. Şi a venit un moment (întotdeauna vine!) când eroul nostru... a reuşit să-şi accepte adevărata identitate. După paisprezece ani de la prăbuşirea sentimentală şi psihică, atunci când a putut vorbi despre ceea ce i s-a întâmplat cu fiul său. O poveste de dragoste pasională (altfel cum e posibil, dacă joacă Penelope Cruz!), care s-a terminat tragic a rescris viaţa unui om. Dar, concomitent, i-a adus eliberarea... Totuşi, filmul e luminos, căci ce poate fi mai frumos decât eliberarea! Viaţa merge înainte şi drama a fost consumată în momentul în care filmul (la realizarea căruia s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit cei doi ) a fost remontat şi dus la bun sfârşit. 

Voi mai scrie, poate şi despre alte filme. Dacă cineva mai e interesat de altceva decât de criza economică mondială şi personală sau de poliitica şi nunţile moldoveneşti... Ce paradox hilar: la nunta socrului deputat cu dosare penale în România vin toţi sus-puşii ca ursulicii la miere! Iar apoi, după ce se şterg pe botişoare, strigă: Jos corupţia! Of, gata, gata, nu mai zic nimic...Mă uit la un film bun...ssst!

CRONOGRAF, de dor....

S-a încheiat festivalul Cronograf. În principiu, aş putea să mă opresc aici, după o lungă pauză artistică încărcată de tristeţe... A luat sfârşit un eveniment care în câteva zile a transformat lumea. Nu e o figură de stil, e un adevăr care (cu tot subiectivismul propriu oricărui adevăr, chiar dacă e proclamat imuabil) a adunat într-o gaşcă nonconformistă şi plină de viaţă vreo câteva sute de oameni - organizatori, participanţi, spectatori, juraţi... 

Deci, se poate! Se poate face un festival internaţional la Chişinău. Ne-au demonstrat-o de atâtea ori Anatol Ştefăneţ şi Petru Vutcărău. Ne-o demonstrează a 10-a oară Virgilui Mărgineanu (OWH studio) cu Cronograful său. Am auzit vorbe ironice că, cică, festivalul de film documentar Cronograf e o afacere de familie şi deaceea nu merită "atâta" atenţie. Ei, tocmai asta - devotamentul, susţinerea reciprocă - contribuie foarte mult la desfăşurarea festivalului într-o atmosferă plină de condescendenţă şi căldură sufletească. Am stat şi de această dată ore în şir în sala întunecată cu ochii minţii aţintiţi la ecranul mare şi am fost martorul tăcut al atâtor vieţi! Oameni tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, femei şi bărbaţi din alte ţări, din alte culturi şi chiar civilizaţii, îşi trăiau zilele, tristeţile şi bucuriile (fără retuşuri şi măşti) în faţa mea. Am râs şi am plâns împreună. De ce? Pentru că am empatizat cu eroii filmelor, i-am crezut pe cuvânt, le-am văzut lacrimile şi le-am simţit temerile. 

Documentarul este mai milt decât un film de ficţiune. Dacă este făcut de profesionişti, bineînţeles...Am suferit de complexul abandonului împreună cu Hanna, care a angajat un detectiv particular să-i caute mama biologică pentru o (singură!) îmbrăţişare ("Scrisoarea Sumnei", regie Timna Goldstein Chatab, Hadar Kleinman, Israel). Am încercat să mă joc cu moartea împreună cu o bunică-artistă din Zamora ("Oile albastre", regie Noel Galvez, Spania). Am deschis uşi în localuri, spitale, bordeluri, aziluri de bătrâni, centre de urmărire video, pe scurt - am colindat oraşul în noapte împreună cu cei care nu dorm hăt până spre dimineaţă ("Abendland", regie Nikolaus Gezrhalter, Austria). Am simţit cum e să-ţi cauţi locul sub soare şi să nu-l găseşti ani şi ani în şir doar pentru că eşti mai talentat şi mai sensibil decât semenii tăi prinşi între două lumi - sovietică şi capitalistă ("Scris de Serghei Dovlatov", regie Roman Liberov, Rusia). Am urcat în munţi pe creste înzăpezite împreună cu cunoscutul alpinist maghiar Zsolt Eross, căruia i-a fost amputat un picior, dar nu şi curajul şi perseverenţa în a-şi trăi viaţa din plin ("Eross - povestea unei recuperări", regie Andras Kollman, Ungaria). Am mers împreună cu Ramin Lomsadze (un campion mondial la lupte libere, acum de 75 de ani, rămas singur în faţa bătrâneţii) să-şi caute iubita din tinereţe ("Ramin", regie Audrius Stonys, Georgia, Letonia). Am sfidat fatalitatea şi am fost fericită împreună cu Magda Prokopowicz, care la 27 de ani ai săi a descoperit că are cancer, dar s-a căsătorit cu iubitul ei, Bartec şi a născut un copil sănătos ("Magda, dragostea şi cancerul", regie Alina Mrowinska, Polonia)... Au fost şi multe alte călătorii în timp şi în spaţiu care, probabil, m-au schimbat cumva acolo, în profunzimile sufletului, unde doar "realitatea devenită artă" poate ajunge.

P.S. Dincolo de filmele documentare Cronograf înseamnă multă comunicare. Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, dar şi să-i redescopăr pe acei pe care îi cunosc demult. Să dau nume? Ei, nu, fiecare cu revelaţiile proprii! Oh, ce mi-e dor deja de Cronograf!

Scafandrul şi fluturele

Uneori tocmai când te aştepţi mai puţin, ai parte de momente revelatorii, momente care dau sensuri existenţiale trecerii tale prin această viaţă pământeană, momente care te marchează profund. Acestea te fascinează în măsura în care rămâi tăcut ore în şir şi nici nu observi că în jurul tău lumea continuă să-şi macine rutina.

Duminica aceasta nu prevestea nimic neobişnuit, ba dimpotrivă, unica promisiune clară era lâncezeala vegetală la televizor. Tocmai am terminat de scris romanul asupra căruia aştept să se pronunţe Gheorghe Erizanu, şeful editurii CARTIER. Am terminat de tricotat şi jacheta pentru care am folosit toate resturile de aţă dosite prin pungi mai vechi şi mai noi. A ieşit o chestie neobişnuită, remarcabilă prin combinaţia neaşteptată a culorilor şi a materialelor asortate (împletitura pestriţă destul de groasă, împodobită cu dantelă fină de culoare turcoaz). Altceva nu prea aveam chef să fac, doar să citesc ceva din cărţile autorilor ruşi (reprezentanţi ai psihologiei mileniului trei), cumpărate de la librăria din incinta teatrului CEHOV. Dar, spre seară, a venit cineva (un om drag) la mine şi ne-am propus să urmărim un film. 

Cafeaua a umplut livingul cu o aromă ospitalieră şi inspiraţia a ales un disc încă împachetat de nou. Mi-am amintit că îl cumpărasem de ceva vreme, dar nu prea am avut chef de el. Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul de la Cannes 2007..., premiul Cezar pentru cel mai bun actor etc... Le scaphandre et le papillon. Aşa se numeşte filmul. Acţiunea lui...sau, mai bine, inacţiunea se întâmplă în mintea unui om paralizat total. Unica posibilitate de a comunica cu lumea exterioară este oferită de ochiul stâng, care poate vedea şi, cel mai important, poate clipi în semn de "da" sau "nu". În rest, te simţi împreună cu eroul, la limita sufocării, plumbuit într-un scafandru greu, imposibil de manevrat, străin şi morbid ca înseşi fatalitatea. 

E un film realizat după o istorie reală, cea a redactorului-şef al revistei ELLE FRANCE. În anul 1995, la vârsta de doar 43 de ani Jean Dominique Bauby a suportat un insult îm urma căruia a fost paralizat. Se mişca, după cum am spus, doar ochiul stâng. Ceea ce împresionează cu adevărat, însă, nu este starea jalnică a bolnavului, nu este lipsa speranţei de vindecare. Nu este nici măcar compasiunea pentru acest cadavru viu şi vaga exultare pe motiv că ţie nu ţi se poate întâmpla aşa ceva. Ceea ce impresionează este puterea de valorificare a acestei ipostaze, voinţa de a păstra capacitatea de a rămâne activ, vizibil, util. Capacitatea de a rămâne om. În doi ani, cât a mai trăit, Jean Dominique a reuşit să...scrie o carte! 

Ajutat de doamna care pronunţa pe rând literele alfabetului, el o identifica pe cea dorită printr-o clipire a pleoapei stângi. Rând pe rând literele constituiau un cuvânt, iar peste ore de muncă - un pasaj, un gând, o imagine. Tortura psihologică, dar şi zborul fanteziei unui om imobilizat, captiv în corpul devenit inutil şi străin au fost descrise în cartea apărută la 7 martie 1997. Două zile mai târziu Jean Dominique Bauby a murit. 

De fapt, câte dintre problemele invocate de noi în viaţa de zi cu zi sunt reale şi câte nu sunt altceva decât nişte invenţii ruşinoase? De câte ori ne-am asumat cu adevărat responsabilitatea pentru viaţa noastră fără a da vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă? În ce măsură realizăm că fiecare clipă destinată reproşurilor, bârfelor, smiorcăielilor provinciale este, de fapt, timpul sustras vieţii noastre în favoarea inexistenţei? Vieţii pe care adesea o considerăm mizerabilă fără a înţelege valoarea ei, valoarea fiecărei clipe petrecute în acest corp supus voinţei noastre, dorinţelor noastre atât de nesăbuite uneori... Acest recipient binecuvântat în care sufletul nostru este chemat să-şi creeze propria nemurire...

Revenire (Turnul meu de fildeş 6)

Săptămâna aceasta a trecut ca o clipă. Astăzi mă reîntorc în lumea citadină şi, respectiv, în lumea care nu mă primeşte aşa cum sunt, ci mă constrânge mereu la efortul de a mă afirma şi a mă face utilă. De ce la Chişinău totul e altfel? Pentru că acolo e viaţa adevărată, e centrul evenimentelor, e o competiţie sănătoasă etc. Aşa este descrisă viaţa la oraş. Spre el, spre oraş, se îndreaptă atâtea speranţe şi iluzii, încât e greu să contrazici, să disimulezi această certitudine. 

Adevărul e că mi-e dor de casa mea de pe str.Bucureşti. Dar sunt tristă pentru că nici aici, nici acolo, nu există un panaceu (pus în glastră) pentru a-mi unge rănile şi a le opri să se redeschidă. Dar asta e o confesiune prea intimă, de aceea o las la o parte. Ieri m-am uitat la televizor (prima dată de când sunt în Turnul meu de Fildeş).

Am urmărit un film (emisiune) despre o casă de nebuni aruncată într-un soi de sihăstrie pe undeva prin pădurile siberiene. Oameni total deplasaţi, fără dinţi, fără viitor… Cu un trecut halucinant, care continuă să-i bântuie, dacă nu-şi iau pastilele la timp. Toţi iau de trei ori pe zi aceleaşi pastile de culoare roz, fac terapie prin muncă şi nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt. Nebunii nu au voie să facă sex! Un fel de colonie a deşeurilor umane. Mă întreb la ce bun acest chin şi dacă există vreo soluţie de a produce „material uman” fără reziduuri? 

Această dramă a umanităţii – nebunia oamenilor, a creaturilor lui Dumnezeu – este gestionată de forţe obscure, care întârzie mântuirea noastră? Fiecare dintre aceşti retardaţi (nu numai din punct de vedere mental, ci şi, în primul rând, social) au trecut prin momente zguduitoare măcar o dată în viaţa lor. Un copil care şi-a văzut mama spânzurată, un bărbat care şi-a surprins soţia cu amantul în pat, un băiat căruia i-a murit mama - singura fiinţă apropiată din Univers etc. Se spune că fiecare e responsabil pentru destinul său, e culpabil pentru păcatele sale. Dar cine e responsabil de destinele acestor oameni ostracizaţi? Cu ce e de vină o fetiţă care n-a putut trece fără sechele peste faptul că a fost abandonată la naştere, apoi părăsită de restul familiei, chiar şi de bunici, în definitiv - repudiată de societate? Şi toate acestea doar pentru că era foarte tăcută – suferea de autism. 

Sinceră să fiu, mi-ar fi fost mai simplu să fac ceea ce face multă lume, atunci când caută răspunsuri comode şi eliberatoare. Răspunsuri care împuşcă cu pietre în Dumnezeu. Dar logica ispăşirii este uneori total lipsită de… logică… După ani de izolare desăvârşită autista a început… să vorbească. Şi să se plimbe de mână cu un bărbat. Straniu şi acesta - un Quazimodo clăpăug, slăbănog şi adus de spate – care i-a promis că nu o va lăsa niciodată şi i-a spus că o iubeşte. Fără patimă, fără promisiuni irealizabile şi fără gesturi disperate. A luat-o de mână şi atât. Femeia vorbeşte numai cu el. Şi, pentru că ei nu au voie să-şi afişeze afecţiunea, aşteaptă serile „cu discotecă” pentru a se îmbrăţişa timid pe motivul unui dans liric. 

Ambii în continuare primesc acel tratament „unisex”. Mă întreb ce fel de tratament e acesta - bun şi pentru un autist, şi pentru un alcoolic fără şanse de reabilitare? Un tratament care este indicat tuturor celor „săriţi de pe fix”-ul normalităţii general acceptate, tocmai pentru a nu perturba această „normalitate,” clar stipulată în codul social de conduită. 

Oare aceste reguli, universal acceptate ca un adevăr imuabil, nu sunt nişte sârme ghimpate dincolo de care cel ce nu se roagă la Dumnezeu pentru carieră şi beneficii materiale, este un intrus, un paria? 

În goana noastră pentru a ocupa locuri favorizate în ierarhia unei orânduieli improprii (dacă ne amintim de esenţa creatoare a sufletului, care ne aseamănă lui Dumnezeu) structurii fiziologice, psihicului şi spirtului uman, ne prefacem în roboţei cu o anume capacitate de cumpărare. Relaţiile noastre la asta se rezumă – măsura în care suntem utili unul altuia. Oligarhilor şi oamenilor politici le convine. Nouă, majorităţii? 

Răspunsul stă în această istorie stranie de dragoste dintre o autistă şi un Quazimodo, expulazaţi într-o fundătură siberiană, dincolo de cercul „polar” al civilizaţiei. Dragostea, care face minuni. Dragostea, care se sufocă acum în lupta pentru supravieţuire într-o junglă a rătăciţilor…Avem nevoie de o utopie (se pare, Vasile Ernu zicea asta)… Utopia ce ne-ar apropia de o minunată Pandora, unde valorile general acceptate ne-ar face mai fericiţi şi nu ne-ar mai strivi prin totala lor inadecvare la felul nostru de fi. Liberi.

Dilemă. Ferice că muzele sunt femei!

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". 

Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic.

Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic... 

Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! 

Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! 

La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? 

Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

Filmul „Doubt”. Și puțin despre Jurnal

Atâtea ipoteze şi îndoieli frământă acum opinia publică încât am impresia că aerul se încinge nu numai din cauza soarelui. Probabil deloc întâmplător, ca să mă destind, am ales să urmăresc filmul DOUBT. Şi am descoperit o capodoperă. 

O piesă excelentă tradusă profesionist în limbajul cinematografic - realizări ale lui John Patrick Shanly. De actori ce să mai zic: Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman. Un film pe care tare aş vrea să-l privească toţi acei care practică în apariţiile publice atacul la persoană fără a se documenta, acei care de facto profesează bârfa. 

Apropo, observ o schimbare radicală în politica editorială a Jurnalului. Transpare clar optica Antenei. Am impresia că de curând s-a schimbat finanţatorul. Cel puţin articolele inserează analize mai serioase, mai interesante, chiar dacă fenomenul politic şi personajele implicate sunt privite printr-o prismă specială. 

Voiculescu versus Băsescu se extinde peste Prut? Să înţelegem că dragostea noastră pentru Băsescu (mama lui de populist!) va fi încet încet anesteziată cu ajutorul unor formatori de opinie?

Care este, totuși, sexul puternic?

Aseara tarziu am urmarit un film exceptional ca impact emotional. Despre drama evreilor din Berlin in timpul razboiului. Sinagoga lor de alta data a fost transformata intr-un centru de acumulare si triere a semitilor pentru a fi dusi ulterior in lagarele mortii. 

Afara zi si noapte stateau adunate gramajoara, cu ochii atintiti spre ferestrele opace, sotiile - nemtoaice - ale barbatilor inchisi in asteptarea invitatiei de a pleca in ultimul lor drum. Casatoriile mixte le transformau in paria, dar foarte putine au renuntat la sotii lor, chiar daca divortul le oferea sansa de a se reintegra usor in societatea controlata de nazisti. 

Ceea ce m-a bulversat este faptul ca acolo in frigul strazii cutremurate periodic de bombardamente - razboiul se apropia de sfarsit - nu era nici un barbat. Femeile (evreice casatorite cu germani) detinute in fosta sinagoga nu erau asteptate jos, nu le stirga nimeni pe nume cu vocea gatuita de o speranta indaratnica. In fata pericolului si a suferintei barbatii au cedat. Au divortat invocand, probabil, mii de scuze spalandu-si rusinea cu lacrimile tacute si intelegatoare ale femeilor parasite pentru totdeauna. Ale femeilor care urmau sa moara in singuratate. 

Ma intreb care este totusi sexul puternic?