CAST AWAY: un film ca o rugăciune

Acum câteva am clipe am revăzut (a câta oară???) filmul CAST AWAY. Îmi și vine greu să mă concentrez pentru a scrie ceva concludent și logic despre el, atât de impresionată sunt. Plâng, râd, stau cu sufletul la gură de fiecare dată, ori de câte ori l-aș vedea. Motivul e simplu: e un film excepțional prin puterea adevărului pe care ți-o inspiră. Și nu e vorba de adevăruri mici despre politică, societate, cercuri elitare, mondene etc. E vorba despre adevărul cel mai pur, cel mai important - viața în relația cu Dumnezeu. Probabil, cei care au urmărit filmul, mă vor apostrofa: nu se zice nimic despre Dumnezeu în acest film! Nici măcar nu este pomenit! De parcă existența Lui omniprezentă ar depinde de rostirea noastră...

Eroul central al filmului, Chuck Noland, un angajat de succes al firmei de curierat și logistică FedEx, supraviețuiește unei catastrofe aviatice și ajunge pe o insulă nepopulată din mijlocul oceanului. Acolo el (o interpretare fascinantă a actorului meu preferat Tom Hanks) nu mai poate beneficia de nici un avantaj, atât de firesc alta dată, oferit de civilizația contemporană. Patru ani! Timp de patru ani el a trăit experiența supraviețuirii în singurătate, într-un mediu sălbatic, lipsit de lucrurile cele mai elementare, cum ar fi... un chibrit! Până aici s-ar părea că filmul lui Robert Zemeckis este o versiune modernă a istoriei lui Robinson Crusoe. Dar există o mare diferență între cele două povești. Cea a eroului lui Defoe se axează pe capacitatea omului de a se adapta și a se descurca într-un mediu ostil. Crusoe e un soi de boy scout, cu alte cuvinte, iertată fie-mi expresia! CAST AWAY, însă, e istoria fiecăruia dintre noi, atunci când suntem la răspântie: să mori sau să continui să respiri în ideea că ”mâine va răsări din nou soarele și... cine știe ce-ți va aduce fluxul?” E calea celui care își asumă viața, așa cum este ea - cu provocările care te sufocă, tocmai pentru ca să evoluezi și să te cunoști. Să ai revelația de a te vedea exact așa cum ești, dincolo de imaginea fizică din oglindă: cu Dumnezeul din tine. 

Logica (alterată de șabloane inculcate, experiența trecutului social, învățăminte general acceptate)  îi spunea lui Chuck că nu va mai părăsi insula niciodată, că nu are cum să fie găsit acolo, că nu există nici o cale de scăpare. Așa e și în viața de fiecare zi: mintea noastră - partea diavolului din noi, în esență - este cea care ne chinuie prin îndoială și suspiciune, ne blochează energia, ne ține în robia anxietății. O contrabalansează, însă, intuiția, căldura aceea inexplicabilă, care ne învăluie subtil inima și ne împinge să respirăm orice ar fi, ne dă speranță și putere de a mai avea răbdare. Măcar până mâine. Iar mâine măcar până poimâine. Așa se manifestă Dumnezeu în noi - prin intuiție și dragoste. El ne propune discret salvarea. Inexplicabilă! Salvarea, care vine neapărat. Peste o lună, peste un an, peste patru ani... Și chiar dacă, revenind la viața ”normală” te pomenești din nou la răspântie, aceasta e cu totul de alt gen: e o roză a vânturilor eliberatoare, în care toate orizonturile îți sunt deschise și orice ai alege, vei fi fericit.