Se afișează postările cu eticheta muzica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta muzica. Afișați toate postările

sâmbătă, 12 mai 2018

Scrisoare artistului care ia onorarii de la Plahotniuc și Dodon


Una din palmele cele mai năprasnice pe care mi-a dat-o țara mea în ultimul timp este concertul lui Dodon din PMAN. Nu e vorbă, au mai fost concerte antinaționale la care au participat artiști de-ai noștri, au mai fost și vor mai fi lichele politice și de alte soiuri, au mai fost și vor mai fi pupincuriști, cameleoni, oameni care își însușesc niște reguli de viață bazate exclusiv pe beneficiul material etc.

Dar de această dată am simțit că se prăbușește ceva în mine, ceva ce nu va mai putea fi realipit la loc. Am simțit asta atunci când am auzit din scena gândacilor de colorado VOCEA EI. M-am apropiat-îndepărtat de ecran, mi-am scos-pus ochelarii: da, era ea. Și mai erau acolo și alți artiști despre care am scris rânduri pline de emoție și condescendență, tineri, frumoși, în deplină ascensiune scenică...

Datoria. La ea fac trimitere majoritatea celor care sunt în slujba lui Dodon și Plahotniuc. Pentru bani, fie acestea salarii lunare sau onorarii unice pentru diverse prestări servicii. Mi-am făcut datoria de artist! Păi, asta e datoria artistului?! Să facă figurație pentru mafie, să lingă tremurând oasele aruncate de călăi?! Dar când lingeți oasele astea, măi artiști, nu vă crapă stomacul, nu vă pică măselele? Sau, poate voi trăiți pe altă planetă și nu știți că Dodon și Plahotniuc sunt niște pușcăriabili, care au adus la limita limitelor țara asta, care au jefuit oamenii fără pic de rușine și acum vă dau vouă niște „kapici” din acei bani?! Sau poate nu mai sunteți cetățeni, ci doar niște papagali? Asta e datoria de artist, să fie papagal?! Sau artiștii nu au voie să aibă responsabilitate civică conform codului vostru deontologic?! Ei nu trăiesc, nu mănâncă, nu se cacă pe acest pământ moldovenesc ca și noi, ceilalți?!

 M-am apropiat o dată de o tânără de la Publika și am întrebat-o de ce face sluj, de ce participă la crimele astea mediatice, de ce compromite meseria de jurnalist? Știți ce mi-a răspuns? Не мешайте мне исполнять свой профессиональный долг! Mai bine îmi dădea cu dust în ochi sau îmi spunea că altfel moare de foame.

Am fost și sunt tolerantă. Libertatea omului pentru mine e sfântă, fie el catolic, creștin, arab, poponar sau dus cu pluta. Dar, din acest moment nu voi tolera niciun artist care va presta serviciile sale binomului plaho-dodonist. M-am săturat să fiu femeia elegantă și inteligentă care vorbește frumos românește. Am să vă bag în toate borțile, pentru că am dreptul! Pentru că și eu mor de dorul televiziunii (ea a fost și este viața mea așa cum pentru voi este scena), dar niciodată nu m-aș duce să fac sluj la televiziunile lui Plahotniuc. Pentru că m-am săturat să lupt pentru țara asta, trăind din bani puțini, atâția câți am, în moment ce voi vă băgați piciorul în lupta mea, vă pișați pe ea și pe valorile mele și îmi întăriți dușmanul.

Trebuie să înțelegeți un lucru: dacă nu ați exista voi, artiști, jurnaliști, polițiști, judecători, funcționari etc. care vă faceți că plouă, vă ascundeți după așa-zisa datorie profesională, care oftați printre linsături că, de, trebuie să mâncați și voi o bucățică de pâine, dacă nu ați exista voi, zic, NU AR EXISTA NICI EI, acești dodoni și plahotniuci, care ne omoară bătrânii cu foamea, ne trimit familiile pe drumurile Europei după un ban și îi lipsesc pe copii de dragostea maternă! Nu voi existați datorită osului pe care ei vi-l aruncă, ci EI EXISTĂ PENTRU CĂ VOI ÎL LINGEȚI!

vineri, 9 decembrie 2016

Harunjen şi "Potcoava de Aur"

Iată că avem procuror general! Încă o ispravă  nocturnă a preşedintelui Timofti, încă un produs de artizanat de-al lui Plahotniuc. Un zâmbet de rechin satisfăcut în plus... Eduard Harunjen va deţine una din cele mai importante funcţii în stat timp de 7 ani. Ceea ce înseamnă că cel puţin încă 7 ani puşcăriabilii politicului moldovenesc nu vor fi pedepsiţi pentru fărădelegile comise, iar reforma în justiţie, oricât de bune ar fi legile, va rămâne în continuare o promisiune lipsită de sens şi valoare, compromisă prin calitatea dubioasă a oamenilor din sistem. 

Pentru cine au mimat guvernanţii noştri concursul pentru suplinirea postului de procuror general? De ce se mai joacă cu ţara în bumbi? Nu cred că partenerii de dezvoltare sunt chiar aşa de miopi, încât să nu vadă aţele albe cu care Plahotniuc îşi coase intrigile politice, subordonându-şi instituţie după instituţie. Ca un şarpe boa el înghite încet prada, devorând implacabil muşchi după muşchi, os după os. Prin desemnarea actualului procuror general, persoană supusă lui Plahotniuc din creştet până la degetul mic de la picior, s-a pus capăt chiar şi ideii de luptă cu corupţia. Filat, probabil, va rămâne primul şi ultimul om de stat încarcerat şi va ispăşi singurel crima colectivă de devalizare a băncilor şi spălarea masivă de bani iliciţi.

Probabil, de acum încolo trebuie să ne aşteptăm la atacuri mult mai fără perdea în adresa persoanelor care luptă pentru a scoate ţara din captivitatea oligarhului. Dosarele comandate de "şef" vor fi fabricate cu multă dedicaţie şi recunoştinţă de către actualul procuror general. Nu că până acum s-ar fi obosit să se ascundă... Să nu uităm că doar în ultimul timp avocaţii Anei Ursachi au fost hărţuiţi impardonabil, magistrata Domnica Manole a fost pusă sub acuzare, diaspora moldoveneasca nu-şi poate apăra drepturile în instanţele naţionale, interpreţii Pasha Parfeni şi Cătălin Josan au fost excluşi dintr-un concert important (interesant, cum explică acest gest proprietarii radio Noroc, cine şi în ce mod i-a intimidat, 
i-a constrâns să elimine numele celor doi interpreţi din lista performerilor de la ediţia a 11-a a spectacolului live "Potcoava de Aur"? Sau poate va cânta în locul lor chiar Harunjen? Ceva de genul: "foaie verde, muhamor, am ajuns eu procuror!").

Şi astea sunt doar câteva artificii ale "justiţiarului" Plahotniuc. Unde mai punem faptul că acesta bagă un buzunare tot ce aduce venit în Republica Moldova, după colectarea exclusivistă a metalelor uzate, el mai vrea să monopolizeze ("de stat") jocurile de noroc şi industria farmaceutica. Eu una nu înţeleg un lucru: de câţi bani are nevoie Plahotniuc ca să se sature odată şi odată?! Sau e vorba de altceva, de vreo boală psihică, care se potoleşte doar când mai fură ceva? Un fel de cleptomanie la nivel macro?

Totuşi, nu cred că dezmăţul criminalilor aflaţi actualmente la putere prin fraudă şi stratageme diabolice, va continua la nesfârşit. Va veni timpul când fiecare va răspunde în faţa legii şi a propriului popor. 

luni, 27 august 2012

Festivalul GUSTAR. Ziua a doua.

Ieri am iniţiat un protest categoric împotriva rutinei şi am mers la festivalul de muzică etnică „Gustar” de la Orheiul vechi. A fost o zi toridă, aproape insuportabilă. Dar deciziile trebuie onorate, aşa că ne-am aventurat – eu, fiica mea şi gaşca ei. Am cumpărat pe drum fructe, apă şi un pepene verde mare, cât toate capetele noastre la un loc. Maşina gonea (figură de stil, evident – se deplasa şi ea, săraca, cu o viteză plauzibilă pentru drumurile noastre avariate) şi m-a bucurat faptul că mai tot traseul era în reconstrucţie. Deci, s-ar putea ca la anul pe vremea asta, atunci când vom merge din nou la acest festival, să o facem mult mai confortabil.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns, a fost să cumpărăm biletele de intrare. Ne-am pricopsit cu nişte brăţări de culoare albastră - galbene, ca la toată lumea, nu mai erau. Şi cum coboram pe drumul flancat de panouri publicitare, auzim un comentariu: ia, uite! aiştia îs de la Partidul Democrat! Oh, ce mi-i şi cu prvatizarea asta ridicolă a culorilor! Buuun, trecem peste ea, peste podeţ şi... ne băgăm în râu... Adică, intrăm cu pucioarele în apa tulbure, căci căldura ne-a dat peste cap. Mai ales, că făcusem o escală la mănăstirea rupestră şi a trebuit să facem traseul până la ea şi înapoi pe jos, topidu-ne efectiv sub soarele nemilos. Ne-am răcorit puţun înăuntru, dar nu am stat prea mult, căci călugărul de acolo i-a repezit pe adolescenţii mei: beau apă ca la bar într-un loc sfânt. Le cumpărasem câte o sticluţă de apă minerală şi le-am spus s-o ţină la ei mereu ca să se hidrateze. Mea culpa!

 După ce ne-am răcorit puţin, am descins şi noi pe platoul arid, unde era în toi ziua a doua a festivalului. Dorinţa mea cea mai mare era să încerc arta olăritului – văzusem în ajun la televizor că este acolo unul dintre cei mai renumiţi meşteri din Moldova, care dădea masterclassuri. Din păcate, nu l-am mai găsit pe meşter, nici alte ateliere interactive cu meşteşuguri, am văzut doar o roată mică de olărit şi inscripţia cu pricina. Nu a rezistat, sărmanul olar în plină caniculă... Dar am mers mai departe. Oricum, am reuşit să admir tot felul de artizanate, chiar dacă nu în măsura în care îmi imaginam.

 A mai fost un lucru care m-a mirat şi m-a bucurat nespus de mult... erau foarte multe femei însărcinate. Femei tinere, cu bărbaţii lor de mână, se plimbau de zor pe lângă corturile instalate de organizatori. Ele nu s-au speriat de arşiţă şi de praful ridicat mereu de te miri ce activitate... Am încercat chiar să le număr, dar am pierdut şirul. Voi număra copiii mici la anul... Totuşi, trăieşte ţara noastră, se încăpăţânează! Nu a plecat cu totul în Italia, la Moscova sau prin alte locuri cu râuri de lapte şi maluri de marmeladă...

Ne-am aşezat pe pături la un petec de umbră, lângă nişte prisăcari, care au expus pentru vânzare tot felul de borcănaşe cu miere. Mierea stărlucea la soare, luându-mi ochii de frumoasă ce era. Totuşi, la un moment dat... pepenele nostru a fost întrebat mai mult. Se apropia lumea să afle de unde l-am cumpărat. Daaa, de ştiam că acolo, la „Gustar”, nu se comercializează asemenea bunătăţi... făceam un ban! Hahaha! De altfel... preţurile ne-au cam dat peste cap... O învârtită cu brânză, varză sau cartofi (aşa, cât să încapă în palmă) ajungea la 15 lei! S-ar putea ca berea să fi fost ceva mai ieftină, căci cozile erau destul de impunătoare. Ehe, se vede că berea rece a curs gârlă. Dar şi alte răcoritoare! Oare câte s-o fi băut?! Corturile cu mese şi bănci de lemn nu au putut adăposti toţi doritorii – stăteau acolo înghesuiţi, unul peste altul, aburiţi de căldură, dar... veseli şi fericiţi! Se vede că nevoia de asemenea evenimente, unde toată lumea respiră libertatea de a fi ei înşişi, e destul de mare aici, la noi.

Umbra a fost extrem de atrăgătoare pentru companionii mei tineri, dar eu nu m-am lăsat sedusă de ea pentru prea mult timp. Mi-am luat inima în dinţi şi ochelarii de soare pe nas şi... dusă am fost. Mă ademenea scena. Acolo, chiar dacă soarele se străduia din răsputeri să concureze cu Ghenadie Brega în rol de inamic public, era cu adevărat minunat. Apropo, scena festivalului a fost instalată pe fundalul impresionant al stâncilor de calcar, în care se vedeau foarte ispititor grotele săpate în piatră. Turiştii-aventurieri mişunau pe acolo ca nişte furnicuţe curioase, iar muzica le ţinea isonul. Ştefan Negură, Valentin Uzun, Bojan Ristic Brass Band din Serbia, Domo Emigrantes din Italia... Se bâţâiau picioarele singure, de parcă a plecat capul la plimbare! Oricum, eu, de patrioată cu sunt, tot cu „Trigon” m-am delectat cel mai bine. Şi când, la un moment dat, Alexandru Ştefăneţ a lăsat viola şi s-a apucat să bată tobele împreună cu Gary Tverdohleb... Ce să zic, m-a luat sufletul pe dinainte, nu alta!..

Seara târziu, revenind acasă, după un duş rece de mama focului, mi-am luat un pahar de vin sec (adus direct de la tata din butoi), m-am urcat sus, pe terăsuţa mea de sub stele, şi am continuat festivalul... Mă gândeam că am fost victorioasă în ziua aceea. Am învins rutina, arşiţa şi... nişte complexe şi stereotipuri pe care le voi trece sub tăcere. Să mai fi fost o zi, două...

vineri, 18 mai 2012

HORIA BRENCIU, un artist la Chişinău

Aseară Horia Brenciu şi orchestra sa au susţinut pentru prima dată un concert la Chişinău. Asta e informaţia şi acum impresiile. Strict subiective.
Cândva, acum vreo doi ani, revista VIPmagazin a avut un proiect cu mirese (printre care şi eu, că vârsta nu contează când e vorba de dragoste). Pe lângă faptul că ne-au fotografiat în rochii albe, ne-au găsit şi nişte miri ipotetici. Mie mi l-au "plasat" pe Horia Brenciu. Buuun! Evident că am mers la concret - să nu mă mărit cu ochii închişi, hahaha!

A fost un adevărat artificiu artistic aseară la Palatul Naţional, adică ceva mai mult decât un simplu concert de muzică...apropo, care e stilul lui Brenciu, îmi spune cineva?! Nu contează, probabil îi place să cânte orice îi atinge sufletul şi ştie să o facă în felul său - cu un respect şi ataşament profund faţă de materialul muzical abordat. Ceea ce m-a cucerit la el (bănuiesc că de departe nu sunt singura!) este energia tinerească şi matură în acelaşi timp. La un moment dat, o domnişoară din spatele meu a exclamat: "El e aşa de sensibil!" Da, această sensibilitate a lui Brenciu este remarcabilă. E omul care râde şi plânge concomitent, e omul care se grăbeşte să trăiască repede, total şi sincer. De parcă s-ar putea ca maine să nu mai existe la un moment dat!

De fapt, nu sunt sigură că vocea lui Brenciu m-a impresionat chiar aşa de tare, din simplu motiv că o cunoşteam destul de bine (l-am auzit de sute de ori la radio şi tv!), mai degrabă am fost uimită de vocile celor din band-ul său. Nu m-am aşteptat la un show în care vedeta să ofere mai mult spaţiu altora, căci au cântat "cu gura" toţi deopotrivă - de la percuţionist pânâ la trompetist şi înapoi. Toţi talente sacral-monstruoase, ce mai! Ceea ce încerc să spun este că reperezentaţia de aseară a lui Horia Brenciu a fost mai degrabă un mega-spectacol muzical şi... dramatic. Evident, s-a muncit mult la scenariu. Nu mai zic de zecile de piese muzicale arhi-cunoscute, fragmentele din care ne-au ameţit, ne-au buimăcit cu desăvârşire - avalanşă de coveruri de la Sinatra la Macarena şi de la Elvis Presley la muzica noastră populară. Dar, peste toate, cel mai evident atu al spectacolului a fost spiritul efervescent (natural!) al  umorul şi deosebita empatie a artiştilor cu sala (gata oricând să ovaţioneze şi să cânte împreună cu ei).

Cred că lui Horia Brenciu i-a plăcut publicul din Chişinău. A spus chiar că s-a îndrăgostit de oraşul nostru şi, dacă peste ani vom vedea un bătrânel stând pe o bancă din parc şi aruncând fărâme de pâine porumbeilor, să ştim că acela el e! Şi dacă atunci se va aşeza lângă el o bătrânică....asta e! Acum fanelor artistului nu le rămâne decât să "inspecteze" anual parcurile din capitală...Dar nu de pe acum, bineînţeles - Brenciu e totuşi încă prea tânăr! Şi, probabil, prea devotat muzicii ca să scape de pe acum de singurătate. Singurătatea în care încapi doar tu însuţi cu tot ceea ce eşti şi crezi că poţi să fii...

duminică, 12 februarie 2012

La moartea unei dive...

Whitney Houston o fost găsită moartă în camera ei de hotel...Că o fi băut un pumn de calmante, că o şi-o fi administrat o supradoză de droguri...nu se ştie. A murit...Şi brusc, toate reţelele de socializare, jurnalele de ştiri şi benzile de actualităţi au explodat într-un elogiu lugubru: Oh! Ah! Legenda muzicii pop! Singura care a avut 7 albume de platină consecutive! Voce inegalabilă!..

Cred că e firesc să realizăm ce sau pe cine pierdem abia atunci când pierdem acest lucru sau fiinţă irevocabil. Adică e firesc ca moartea cuiva să fie un prilej de amintire plină de regrete, de tânguiri ale irecuperabilităţii. Dar nu prea cred că toate aceste strigăte de durere la moartea lui Whitney Houston demonstrează un interes real pentru creaţia cântăreţei. Atâta timp cât era în dizgraţia publicului (după ce s-a dedat excesurilor) tot noi dădeam a lehamite din mână: Ai cântat? Îmi pare bine! Acum joacă dacă poţi! Drogato, beţivanco! Pentru noi, publicul exaltat altă dată, Whitney a dispărut în trivialul vieţii atunci când am ostracizat-o pentru beţie şi narcomanie. Doar moartea ei a mai putut să ne zguduie încă o dată (ultima!) pentru a o vedea în deplina ei strălucire. Şi această ultimă izbucnire de artificii a fost poate cel mai frumos şi inspirat spectacol regizat vreodată de Whitney, care, probabil, şi-a dorit să nu o blamăm, ci să ne închinăm în faţa a ceea ce este ea dincolo de vicii. 

A fost poate unica soluţie să ne mai ştie o dată ahtiaţi şi înnebuniţi după ea! Şi a ales soluţia perfectă pentru a ne preface instantaneu în fanii ei cei mai înrăiţi!...Pentru că, brusc, am simţit pierderea şi ne-am dorit cu ardoare ca ea să mai fi trăit puţin! Atâta timp cât să-i spunem că am iubit-o aşa cum a fost: talentată rău şi disperată rău...
Că We Will Always Love You!..

joi, 14 octombrie 2010

Fost-am la concert aseară...

De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. 

Bun! Am ales rândul doi, chiar dacă exista inconvenientul de a nu avea un sunet prea calitativ. Cunosc piesele şi mi-am zic că vreau să-i văd mai bine. Ca lupul din poveste. Fecare ridişor... Bine dispusă, aşteptam să iasă în scenă Angela Brambati, Franco Gatti şi Angelo Sotgiu - cei trei membri ai trupei legendare. Dar... a ieşit un tânăr îmbrăcat în blugi şi cămaşă, peste care purta o vestă împletită. Am crezut că e un tehnician. Nu era. S-a apropiat de microfon şi a ultra-sono-vibrat piţigăiat în el: "Bună seara!" A făcut un scurt intro la ce urma să se întâmple în scenă, l-a prezentat pe Excelenţa sa, Ambasadorul italian, a tradus ce a spus acesta şi... ne-a cucerit irecuperabil. 

Nu ştiu de unde s-a luat acest Mister Bean autohton, dar ceea ce îi ieşea pe gură a făcut sala să freamăte. Consoanele palatalizate, ţi-urile şi dz-urile sale (gen de ce nu padhadzeşţi la mine) stârneau valuri de reacţii - unii râdeau, alţii îşi astupau urechile, ceilalţi scrâşneau nervos din dinţi. Eu personal aveam reacţii alternative, din toate câte puţin. Mă rog, când a tradus "motociclă" în loc de "motocicletă", îmi amintesc că mi-am dorit exacerbat să arunc cu ceva în el, dar mi-a fost greu să mă despart de telefon - doar de acest obiect detaşabil de propria-mi fiinţă dispuneam în acel moment. 

Ceea ce, însă, mi s-a părut şi mai grav este că organizatorii concertului nu s-au oropsit să le explice oaspeţilor în ce ţară au aterizat la aeroport. Probabil, li s-a comunicat că Republica Moldova este un apendice al Rusiei şi că aici trăiesc preponderent ruşi. Aşa că cei trei interpreţi au încercat să stimuleze extazul spectatorilor aruncând ici colo cuvinte ruseşti şi îndemnând sala să cânte "Pusti 'segda budet solnţe". 

Când, totuşi, Angelo l-a întrebat pe bravul traducător cum ar fi grasie în "moldava", acesta a zis: "merci". Apoi, merci pentru concert (Ricci e Poveri au fost absolut minunaţi!), dar iaca pentru restul... nici nu şţiu cum să bazaresc pe maldavneşţe ca să fim în poneatcă...

joi, 15 iulie 2010

44 - hotarul peste care se trece altfel... R.I.P. Mădălina

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.

Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.

Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!

Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

vineri, 9 iulie 2010

Death is the Road to Awe.Clint Mansell.

Plouă iarăşi la Chişinău. Acolo, la Hânceşti, la Ungheni (judeţul meu natal) oamenii îşi trăiesc dramele vieţii lor rurale, surprinşi de calamitatea implacabilă. Plouă şi acolo? Cresc apele? Se întunecă şi mă gândesc că sinistraţii ar trebui să aibă un acoperiş deasupra capului. Dar mâine?! Îmi repugnă "utililitatea" tragediei pentru orice gen da campanie, inclusiv electorală. Dar fie şi aşa, doar eficientă să fie. Să usuce, dacă nu apele revărsate, măcar lacrimile femeilor înnebunite de ce a putut să le facă Dumnezeu. De ce?!

Noi, ăştea de la Chişinău, cumpărăm carnea de la magazin sau de la piaţă şi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru o ţărancă să-şi piardă aşa, într-o clipă, bobocii, puii şi ce orătănii o mai fi avut. Totul e sub apă! Bocetul acesta geme peste sute de case inundate. Totul a rămas sub apă! Totul, totul e sub apă! Doar durerea şi disperarea sunt deasupra. Astea de ce nu s-au înecat?! Vor să moară ultimele? Nu, nu, ultima moare speranţa... Şi ea a rămas deasupra, deci. Doar că acum nimeni nu o ia în seamă...

De multe ori deprimarea ne bântuie fără a avea temei definit, doar pentru că, zicem noi, "filozofii", ne macină nostalgia originilor, tristeţea existenţială, căutarea sufletului pereche... Tot ne sbatem să lipim la loc cioburile unei perfecţiuni "sparte" şi rătăcite prin transcedentalul intransigent... Dar ce sunt toate astea în comparaţie cu suferinţa familiilor care au pierdut tot ce au agonisit: casă, gradină, mobilă, frigidere, capre, oi, păsări, tot, tot?.. Ruşine, intelectuali "subţiri" şi împuţiţi...

Fie! Ascult a suta oară muzica lui Clint Mansell şi mă disculp. Mă gândesc că Dumnezeu ne dă tuturor lecţia durerii. Fiecăruia pe înţelesul său.

joi, 20 mai 2010

Dilemă. Ferice că muzele sunt femei!

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". 

Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic.

Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic... 

Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! 

Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! 

La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? 


Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

joi, 12 februarie 2009

Magnolia

Mai mult decat a zis Mircea Badea despre ei, nu cred ca as putea spune. Nu e cazul. Doar ma gandesc ca ar fi bine sa persiste. Pentru ca încet încet trebuie sa revenim la esență. Societatea de consum riscă să ne transforme in elemente depersonalizate ale unui mecanism diabolic de rotatie a banilor. Cumparam o gramada de lucruri care nu ne folosesc la nimic in ultima instanta si suferim de insomnii pentru ca ne ofticam dupa resursele financiare necesare pentru a cumpara si mai multe. 

Imaginea dintr-un roman celebru: a iesit pe piata praful care-ti da mancarimi, deci avem nevoie de perii de scarpinat! Frumusetile artificiale insiliconate ne inculca ideea ca ce e natural e lipsit de frumusete - deci, chirurgul plastician este tatal perfectiunii. Sarmanul Domnul nostru, s-a chinuit sa ne faca dupa chipul si asemanarea Sa si iata ca nu e bine! A gresit profesia... Revin: Magnolia ne da sansa sa redevenim naturali cel putin la nivel de melomani.