duminică, 15 mai 2011

Despre sacrificiul în dragoste

Pentru că pe FB postarea despre dragoste a stârnit interes, e firesc să continui. Cu ce? Cu ceea ce mi-a sugerat unul dintre comentatori – sacrificiul în dragoste. Da, da, ştiu că aşa se cuvine, aşa ne învaţă religia noastră, aşa ne educă moralitatea: sacrificiul în dragoste este iminent! Este absolut firesc şi necesar. Este indiscutabil! Well, domnilor, eu aş îndrăzni...să discut. 

Evident, există loc pentru sacrificiu în dragoste, mai bine zis unele sacrificii pot fi făcute doar din dragoste. Exemplul lui Isus este unul de referinţă. Dar, pornind de la interpretarea eronată a înseşi noţiunii de iubire, îndrăznesc să afirm că această teză a sacrificiului este luată drept acoperire de oamenii care nu prea îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa proprie, ci mai degrabă trec drept jertfe ale acesteea. Exemplul cel mai la îndemână este cel al femeilor „părăsite” de bărbat: eu am făcut atâtea sacrificii pentru el, eu mi-am jertfit tinereţea pentru el...Acelaşi lucru în raportul părinţi-copii. De câte ori am auzit: eu te-am crescut, n-am dormit nopţile, dar tu...Aici urmează deobicei o tiradă de reproşuri care culminează cu isteriacale şi crize de nervi...Avem de a face aici cu nobleţea sacrificiului, egoismul proprietarului sau frica de abandon? Eu zic că ultimele două sunt mai plauzibile...

Deci, ce e sacrificiul în dragoste, dincolo de situaţiile biblice sau extreme, cand mama e pusă în faţa dilemei de a oferi sau nu un rinichi pentru copilul său bolnav?..Sacrificiul cotidian, nu cel eroic?.. Altfel spus, vorbim cu adevărat despre sacrificiu atunci când pronunţăm cu mare patos şi încredere: Aş face ORICE pentru tine? Şi mai presus de toate: are nevoie obiectul dragostei noastre de această jertfă? 

Am trecut prin situaţia când mi se reproşau până şi cratiţele Zepter, ridicate pe postamentul sacrificiului material în numele familiei...Am trecut şi prin situaţii când eu, la rându-mi îi reproşam cuiva trădarea, tânguindu-mi sacrificiul personal de excepţie făcut în numele iubirii totale... Dar...dacă sacrificiul voluntar cere la un moment dat răsplata „binemeritată”, e acesta un sacrificiu veritabil sau manifestarea aceluiaşi egoism trivial omenesc? 

Hm, e greu să recunoşti că ceea ce numeşti tu personal sacrificiu nu este altceva decât dorinţa de a te simţi util, dorinţa de a nu fi rămas singur pe lume, de a fi apreciat, iubit, nevoia de a te simţi indispensabil cuiva... Frica subconştientă de singurătate – oare nu acesta este mobilul predispoziţiei noastre de a face tot posibilul ca să „legăm” de noi persoanele apropiate? Şi atunci despre ce fel de sacrificiu e vorba? 

E de gândit aici... Închei cu o întrebare la care nu e foarte simplu să dai un răspuns tranşant (mă refer inclusiv şi la mine): în ce măsură eşti dispus să-i oferi libertate deplină celui pentru care crezi că te-ai sacrificat? Să-i oferi libertate şi să fii fericit pentru el, acel ce se bucură de ea fără tine?..

marți, 10 mai 2011

Lună plină. Vă invit la expoiția mea de pictură!

După ce i-am spus că vreau să organizez expoziţia personală de pictură, prietena mea cea mai bună a întrebat, zâmbind: "Bine. Pe când organizezi şi un concert solo la tubă cu Orchestra Simfonică Naţională?" Ha-ha-ha, am râs eu... că ce altceva eram să fac, dacă într-adevăr mă apuc de tot ce-mi trece prin cap... 

Dar cine a zis că nu am voie? Cine a spus că trebuie să facem doar ceea ce primeşte aprobarea...cui, de fapt? Viaţa noastră pe pământ este acel fragment de eternitate în care acumulăm experienţe. Şi cum să le acumulăm altfel decât trecând cu încredere prin încercări, tentaţii, bucurii, provocări, iluzii etc. 

Toate acestea ne formează ca spirite şi definesc esenţa care trece dintr-o viaţă în alta pentru a atinge perfecţiunea. Adică ascensiunea pe nivelele celeste. Dincolo de transcedentalul nebulos pentru mulţi dintre noi, orice experienţă este utilă pentru că ne satisface curiozitatea. Aşa ne debarasăm de superficialitate, de lene, de regrete, de plictis – unul din cele mai detestabile păcate. 

De multe ori sunt întrebată cum de reuşesc să fac atâtea...Eu, însă, mă întreb de ce oamenii nu încearcă mai multe în viaţa asta? De ce ne ambalăm în hârtia colorată oferită de părinţii şi educatorii noştri şi ne e frică s-o schimbăm măcar arareori, explorând viaţa? Şi nu e om să nu fi scris o poezie...Eu zic: şi nu e om să nu aibă dreptul la fericire. Fericirea însemnând să fii liber să faci orice îţi doreşti cu imaginaţia ta. 

De data aceasta eu personal am făcut nişte lucrări în ulei. Şi am descoperit că e foarte plăcut, relaxant şi revitalizant în aceeaşi măsură. Evident, nu e profesionist. Dar este expresia inspiraţiei şi energiei mele. Iar acestea nu trebuie să-şi confirme zilnic dreptul la viaţă. Ele sunt viaţa înseşi, esenţa mea omenească. 

Vernisajul expoziţiei de pictură LUNĂ PLINĂ va avea loc la MolDeco, b-dul Moscovei, 14/1, tel.311-281