Nu luăm nimic cu noi dincolo. Nici măcar propriul trup.

Se împlinesc 40 de zile de la moartea mamei și, dacă mă uit în urmă la cele douăsprezece luni, cât fac un an, realizez că acesta a fost unul dintre cei mai dificili ani pentru mine. A trebuit să petrec pe ultimul drum cei mai apropiați oameni: tata, mama, mătușa... Au plecat ca un stol de cocori, doar că nu se vor mai întoarce nici la primăvară, nici la o altă înflorire în vecii vecilor. 

Simt moartea ca pe o entitate care mă amușină. E rece și distantă. Sunt stânjenită de ea pentru că nu o cunosc, mi-e total străină și îmi apare ca un hău în care nu vreau să privesc. Totodată, nu mi-e frică de ea. Am văzut cum pleacă omul. E ca și cum s-ar sbate să adoarmă. Iar când reușește, rămâne în același pat, liniștit și la fel de prezent. 

E ciudat că atunci când merg la Cornești, nu mai cotesc deodată spre casă. O țin tot înainte, spre cimitir. Abia apoi revin și deschid poarta verde ce dă spre curtea unde nimeni nu mă mai așteaptă. Decât doi căței triști și, totodată, fericiți că am venit. Casa părintescă nu-mi mai aparține. Nici în acte și nici în inimă. Fără părinți e doar un muzeu rece...

Totuși, nu sunt tristă. Știu că totul decurge firesc. Ne naștem și plecăm, ne naștem și plecăm... Am căutat mult, am căutat mereu sensul acestui act, dar, deși mi s-a părut de sute de ori că, în sfârșit, l-am găsit, astăzi continuă să-mi scape. Am renunțat să mai sap în spiritualitate, în dumnezei și în citate motivaționale. 

Am învățat, încă, ceva. Ceva de mare mare preț. Am învățat să mă bucur. De viață, de nori, de valurile mării, de liniștea de pe morminte, de vânzoleala cățeilor mei care mă întâlnesc de fiecare dată ca și cum fără mine le-a fost greu să respire, de copii mei fantastici, de cei o mie-două de lei pe care-i mai am pe card, deși habar n-am când vor veni alții, de înghețata cu ciocolată, de seriale tâmpite, de mașinuța mea veche, dar foc de drăguțică, de sunetul cheii rotite în broasca de la ușa apartmentului meu cocoțat de-asupra orașului, de laptop-ul conectat la Wi-Fi, de victoriile ucrainenilor care-i pi*desc pe orci, de faptul că mă enervează cei care depășesc pe dreapta coada regulamentară, iar când banda lor se termină într-o fundătură, se înghesuie să intre înapoi, de parcă ar avea patru coa*e și-un penis de rezervă în protabagaj (nu le permit!), de faptul că încă mai exist... Mai exist!..

Nu luăm nimic cu noi dincolo. Nici măcar propriul trup. Așa că nu avem de ce să ne facem griji. Clipele nu trebuie numărate, ci trăite. Trăite în deplină armonie cu propria conștiință, cu valorile umane și cu densitatea aerului pe care avem fericirea să-l respirăm fiecare cât îi este sortit. Iar sensul vieții și al morții... dă-l încolo!