Uneori, se întâmplă (după ce m-am culcat cu o senzaţie de fericire tihnită
şi împăcare - ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să mă trezească
dimineaţa un apel telefonic sau să mă
împiedic de cine ştie ce altă chichiţă
de doi bani, şi, gata, simt că trebuie s-o iau de la capăt. E prea întuneric şi frig ca să mai ies la jogging, câinele nu mai dă din coadă la fel de drăguţ ca aseară, cafeaua nu e suficient de tare şi o arunc,
iritată, în chiuvetă, serviciul, la care
tocmai mă grăbesc cu noaptea în cap, îmi
stârneşte o repulsie mocnită şi abia mă abţin să nu-l înjur în gura mare, iar
garderoba – ce să zic, tocmai acum observ că m-am îngrăşat iremediabil! Încep
să-I reproşez tacit lui Dumnezeu, că m-a uitat, şi această slăbiciune mă
enervează şi mai tare. Ies afară în sfârşit, tot zicându-mi „lasa, că va fi bine” şi...realizez punctual
că: 1. ar fi fost cu adevărat ”bine” să fi trecut aseară pe la spălătoria auto
(dar eram prea obosită), 2. poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea
mea pe verde intermitent (era galben?!) şi 3. de fapt, vara s-a terminat demult
şi n-am înţeles mai nimc din concediu.
Apoi deschid uşa de la birou, mă tuflesc în fotoliu şi înţeleg că
subalternii mei nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul
când m-am relaxat, crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei - au
făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la
emisunea live, care se întâmplă în studioul alăturat, răsfoiesc notiţele şi dau
de problemele nerezolvate. Chem, prin
legătura internă, prima persoană responsabilă de ceva anume şi, între timp, îmi
fac cafeaua. Notez gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discut cu unul cu
altul, sorb din ceaşcă, pun repede la punct totul, spun un banc. Merg să văd
şi să aprob (sau nu) o lucrare, prind privirea unui bărbat, zâmbesc, revin în
birou. Găsesc pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje, unul dintre
care chiar mă interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei,
pentru că nu prea am chef de ceartă şi, în general, dacă ascult colegii,
înţeleg că totul nu e chiar aşa de grav. Şi că, deşi e deja destul de frig
afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-am uitat trase
din vară. Le dau la o parte. Pe toate.
Într-o cutie, pe birou (nu-mi plac bibelourile de porţelan!), ţin nişte
mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde,
poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi
simplu există şi nu trebuie să-şi confirme mereu identitatea. Spre deosebire de
mine, care sunt om. Şi sunt nevoită să-mi certific alegerea în fiecare zi. Zi
de zi! Intru în politică sau plec de acolo? Pe cine votez (am avut ocazia să
aflu destule, ca să fiu sceptică)? Mă conformez unei decizii imbecile a şefului
sau nu? Îmi asum riscurile? Mănânc o bucată de tort pe noapte sau reuşesc să-mi
înfrâng pofta? Am încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Mă bucur
pentru ceea ce am sau mă las strivită de durere, pentru că m-au trădat cei mai
apropiaţi oameni? Rămân eu însămi sau îi
cânt osane alianţei de la guvernare? Mă
accept aşa cum sunt sau vreau, cu aviditate, să se spună despre mine prin oraș
că sunt o „femeie de succes” şi alerg la „salon” să-mi întind părul și să-mi
injectez botox? Răspund la atacuri sau îmi cultiv glacial imunitatea? Iert răul
care mi s-a făcut, evit persoana care m-a atacat sau mă răzbun,
ireconciliabilă? Mă apuc să citesc Gavalda sau, totuşi, Ortega? Vreau să fiu
iubită şi să iubesc sau dau afirmativ din cap, când prietena mea spune, că toţi
bărbaţii sunt idioţi? Sunt câinele care latră sau caravana care trece? Arunc toate mărgăritarele în treuca porcului
sau îi dau să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche? Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data
viitoare îL rog pe Dumnezeu să mă facă broască sau fasole, nici o problemă!
Încui uşa de la birou, arunc o privire prin sala cu jurnaliştii, care mai
au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care am reuşit să-i învăț
ceva meserie, le surâd, luându-mi la revedere. Le amintesc, în glumă, să nu
întârzie mâine la emisie. Cobor scările, formulând în minte ideile pentru
articolul pe care îl voi scrie pentru o
revistă de bun simţ, mă gândesc şi la o
eventuală cină pe care o merit din plin, pornesc motorul şi o iau spre casă,
sperând că va veni timpul când cineva va aprinde focul în şemineu, așteptându-mă...
La lumina misterioasă a flăcărilor mintea hăulește printre fantasme. Ehe,
numai Yoricii nu mai au dileme: o parte a urcat în cer, o parte a rămas pe (în) pământ, asemeni rocilor de pe Teide. Viaţa omului umple acest
spațiul vertical. Urc sau cobor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu