Identitate (Turnul de Fildeş 5)

Zi insipidă. Norii s-au aşezat (găluşte!) peste vârful Turnului de fildeş şi nu mai pleacă. Aşa şi ne-am petrecut ziua - cu ochii la cer. Poate poate se va însenina. Dar dacă tot n-a fost să fie, între timp am mai stat la masă. 

Şi cum e la noi, la basarabenii (una-două!) frustraţi identitar, am zis să mai vorbim. În ideea că o vom regăsi, această identitate odată şi pentru totdeauna. 

Radu se interesa de zor despre locul de naştere al fiecărui membru al familiei. Bunica e născută la Corneşti, bunelu - la Popeşti şi tot aşa... 

"Da tu, nana, unde te-ai născut?" "La Bălţi!" - zic. "A-a-a! înseamnă că eşti bălţoaică!"

Floare de tei (Turnul de fildeş 4)

Astăzi am am avut mult de muncă. Şi un turn de fildeş trebuie menţinut în curăţenie exemplară! Activităţi multiple şi eterogene. Am curăţat cratiţe, am scuturat covoare, am hrănit motanul, am mers la magazin după vopsea şi îngheţată, am cules floare de tei. Aplecam câte o crenguţă şi o ciupeam iute-iute, ca să nu aibă timp să se supere. Am umplut două pungi mari.

Totuşi, nici nu se observa că am deposedat poalele copacului de floare, atât de generos a rodit. Mirosul de floare de tei mă urmăreşte şi acum, după ce am înşirat-o în pod peste două ediţii de vineri ale „Jurnalului de Chişinău”.

Când veneam spre casă, o vecină m-a întrebat impacientată: „Voi aţi scos ceapă de pe lot?” Din câte ştiam, mama nu făcuse aşa ceva. „Păi, să-i spui că cineva i-a furat ceapa!” Hopa! Ieri puii, azi ceapa… Parcă nu aveam probleme de atitudine faţă de ziua de marţi! În fine, reacţia mamei a fost dură, dar suportabilă. Au fost atinse şi forţele de ordine, care nu-şi fac treaba, deşi sunt plătite din banii contribuabililor. Dar şi hoţii, care se căpătuiesc pe seama muncii altora. Aceştia şterpelesc ceea ce muncesc părinţii noştri la ţară şi ne vând „producţia” (nouă, copiilor) la oraş. Hă-tu-i! 

Tata a întors chipiul cu cozorocul la ceafă şi a emis o idee în vederea soluţionării problemei. „Ar trebui să stropim în jur cu căcat… dar n-avem WC afară!” Pentru veridicitate trebuie să recunosc că avem, dar îl folosim mai rar, aşa că nu există suficient „material lucrativ” acolo. 

Vorba e că pe timpurile când tata era director de liceu, cineva tăia brazii din parcul şcolar (era iarnă). Au încercat să pună pază, să se plângă la primărie, să injure ca între bărbaţi… Nimic nu a funcţionat. Şi atunci unul din profesori a avut revelaţia! Evrica! Până în seară toţi brazii au fost unşi cu…peria. Singurul brad tăiat după asta a fost găsit chiar lângă gardul liceului. Probabil, a durat ceva timp până când pojghiţa cu pricina s-a dezgheţat "îmbrăţişată cu căldură" şi omul şi-a dat seama de unde vine mirosul!

Oare senzaţia olfactivă l-o fi urmărit şi pe el la fel de insistent, precum pe mine mă îmbată şi acum mirosul de floare de tei?

Luni. (Turnul meu de fildeş 3)

Ce înseamnă să te programezi că luni e o zi grea! Am ajuns să detest această zi pentru că, în ultima vreme, şedinţele de luni erau un dezastru pentru mine. Şeful, deşi niciodată nu era rău intenţionat, începuse să aibă o fixaţie pentru departamentul pe care îl conduc, cerându-mi tot felul de chestii lipsite de logică – doar aşa, ca să se manifeste. Cred că şi fluxul meu energetic (oboseală şi iritare greu de stăpânit) îl provoca să facă asta. În fine... astăzi e luni… 

...Şi m-a trezit mama cu nişte strigăte şi tânguieli de am crezut că s-a dărâmat cerul. Cât ai clipi din ochii somnoroşi, am înţeles că s-a întâmplat ceva extrem de grav! Motanul meu, Iris, a gâtuit zece pui! Ta-da-a-am! Vecina, o comunistă irecuperabilă (fosta mea şefă de studii, căreia elevii îi spuneau “viespea” pe timpuri) a fost păgubită de pui! Gârbovită, mustăcioasă şi văduvă de un an, femeia a descoperit pierderea la o jumătate de oră după ce a dat puii în ocol. 

Văleleu! Mama a uitat pe dată că relaţia ei cu vecina era una de “suportare reciprocă” şi că în perioadele electorale această relaţie se transforma în “războiul stelelor”. Nu degeaba se spune că cea mai puternică prietenie este cea care se înfiripă “împotriva cuiva”. Şi iată, brusc, Iris a devenit duşmanul odios al gospodinelor, care ştiu exact cu cât sacrificiu reuşeşti să creşti nişte găini în zilele noastre. Să fi trecut Voronin pe acolo, nu l-ar fi observat! Nici vecina (ca să-i pună cununa de lauri), nici mama (ca să-l huiduiască). Lamentările au ţinut o vreme, timp în care mă îmbrăcam şi căutam soluţii. 

Nu avea nici un rost să mă las contaminată de jalea ce pogorâse peste mahalaua noastră. De câteva ori am întrebat doar câţi pui au “decedat”. Timp de o oră nimeni nici nu s-a gândit să-i numere. Tristeţea balcanică a fost mult mai puternică decât pragmatismul occidental. Aşa că mi-am băut cafeaua în linişte şi am numărat banii din portmoneu: suficient ca să cumpăr pui, boboci şi benzină (pentru a transporta motanul acolo unde îi este locul – la Chişinău nimeni nu contabilizează vrăbiile)...

Mama şi-a revenit din stres prima: cum, să plecaţi?! Stop! Până aici! Nu pleacă nimeni din cauza puilor unei comuniste! “Aşa, miercuri vom merge la piaţă, că tocmai e ziua când se vând pui, pe Iris îl băgăm într-o cuşcă mare de iepuri (aveţi grijă să nu-l daţi la cloşcă!), seara vom mânca colţunaşi, iar acum scoatem din congelator un piept de găină – să facem zeamă pentru prânz!” 

Iată aşa e cu turnul meu de fildeş, peste care, ziceam (eu şi filosoful), se naşte veşnicia… Dar cine a spus că acest travaliu e mai puţin dureros decât oricare altul?! Acum un ins e arestat la domiciliu, restul continuă să-şi valorifice nestingherit instinctele…Victimele predispoziţiei mele fataliste pentru ziua de luni – cei zece pui ai vecinei – odihnesc în pace în râpa cu salcii, din vârfurile cărora o grămadă de păsări continuă să cânte estival. Va trebui să învăţ a iubi prima zi a săptămânii. Altfel, cine ştie ce ravagii mai pot provoca...

Masa tăcerii (Turnul meu de fildeş 2)

Astăzi în turnul meu de fildeş a fost un prânz special. Ne-am adunat cu toţii la masa tăcerii. Adică, noi nu am stat ca muţii, dar aşa se numeşte masa asta. Că e tocmai de la Târgu-Jiu. Hand made de un sculptor cunoscut, zice pasărea Măiastră care turuie mereu (ca o învăţătoare plină de entuziasm la începutul unui an şcolar), umblând încolo şi încoace pe sfoara de uscat rufe. Apropo de pasăre, Radu zice că e papagalul Paco. Eu zic că-i Măiastra. Fiecare cu prisma lui... măcar atâta proprietate privată ne putem permite! 

Deci, revin la masa tăcerii. E adevărat, am mâncat în linişte, dar odată cu primul zdrăngănit al veselei deşarte, tata a vorbit. Cică, pe atunci... părinţii săi mergeau la muncă în kolhoz şi-l lăsau să prăşească tufele preţioase de cartofi de pe lotul de lângă casă. Mama sa îi dădea un dărăb de mămăligă, iar o bucată mai mică i-o arunca pisicii. De cum se închidea portiţa, tata (o fi având vreo 6 ani) smulgea mămăliga din labele mâţei şi o mânca. Cealaltă bucată (mai mare) trebuia să-i ţină de saţ până hăt târziu spre seară. Astfel pisica era nevoită să prindă şoarecii care se înmulţeau pe timp de secetă. Că secetă a fost, nu-i vorbă, dar iarbă de păscut era! Tatăl meu mai ieşea în zori şi cu vitele, că aşa era rânduiala. 

Abia peste ani a înţeles de ce într-o dimineaţă de vară nişte grupuri de soldaţi săreau din maşinile lor mari şi făceau roată în jurul satului... Iar atunci când bunicul meu Leon era deja umflat de foame (căci frunzele de lobodă şi leuştean erau privilegiul băeţelului său scump), au venit nişte oameni, au urcat în podul casei (prin care hăulea vântul) şi au măturat totul acolo. Au coborât cu o străchinuţă de boabe (porumb, grâu, ce-o mai fi rămas) şi duşi au fost... 

Unchiul lui tata şi-a ieşit atunci din minţi: dacă vedea că este vreo oală la foc, băga mâna în ea, scotea ce era acolo şi ducea la gură. Nu simţea că i se scurge printre dinţi (odată cu uncropul) şi carnea proprie... 

Ne-a mai povestit multe tata. Era un bătăuş sadea şi a făcut multe pozne la viaţa lui de băieţandru. Bunica nu o dată l-a croit cu reteveiul. A păţit-o şi când a ochit găina vecinei drept în cap cu o pietricică. A făcut-o de la o distanţă, care l-a lăsat mască pe verişorul său. Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să-l pârască. Lecţia despre prietenie şi încredere, tata a învăţat-o imediat ce a zărit-o la poartă pe vecina cu găina moartă subsuoară, iar pe mama sa apucând ciomâtca: "Vasile, unde eşti?!" 

Astă noapte peste turnul meu de fildeş a bătut un vânt năprasnic. M-am bucurat: credeam că va aduce ploaie. Dar, n-a fost să fie, a adus doar nişte amintiri...

Turnul meu de fildeş

Mi-am luat cinci zile de concediu şi m-am urcat în turnul meu de fildeş. Am de gând să stau aici până în weekend-ul următor.

Mă plimb printre peisajele pe care le schimb în funcţie de dispoziţie. Dimineaţa îmi trag în faţă oblonul unui răsărit de soare cu orchestraţie de triluri. La amiază aleg umbra unor cireşi cu poame albe, roşii şi negre (preferatele mele, ca în copilărie). După ora mesei îmi cade peste ochi cortina sau pagina unei cărţi (ce-mi place mirosul proaspăt de tipar!). Seara aprind lumina unui apus numai bun de făcut poze. Deocamdată o studiez doar (lumina asta!), topită de lene şi orăcăit copleşitor de broaşte. Noaptea urc pe scara cerului. Acolo dau de peisajul care-mi place cel mai mult: puzderie de stele, sateliţi şi poveşti ancestrale. Recunosc că mai am un peisaj favorit. Cel cu vise. Dar nu am reuşit să-l contemplez pe săturate, căci atunci când se vede mai bine, eu tocmai adorm. 

În rest, stau sus, în turn. Am acolo o curte cu vie, flori, găini, două pisici, o fântână şi un căţel. Stau cu mine mama, tata, fratele, cumnata, cei doi nepoţi şi (fireşte!) Paula. Dar turnul e atât de spaţios, încât uneori nu-i aud deloc şi mi se face dor de ei. Am un gong prin care le dau de ştire că îi chem. Gongul inimii: bom-m-m! Angelica, cafeluţa e gata! Hai să dăm iama prin căpşuni!

Acolo jos, undeva departe, Lupu lansează programul său social de guvernare, troleibuzele pleacă în vacanţă, Ghimpu rade structurile de ordine, Lucinschi sare cu paraşuta, Lazăr se chinuie să atragă investiţiile ruseşti, euro cade, Muruianu urcă, Chirtoacă vrea pământ, Filat vrea să fie Preşedinte, sute de bărbaţi aleargă după o minge, alte sute de bărbaţi sunt fascinaţi de asta...

Aici însă, sus-sus, nu se întâmplă mare lucru... Doar că... se naşte veşnicia.

Poveste pentru oameni mari

"...Ea considera că cele mai multe cuvinte se ascund în şuviţele de păr. Dacă întindea un fir bucălat, el devenea suficient de lung pentru a găzdui o grămadă de cuvinte. Fetiţa credea că acestea sunt agăţate de firele de păr precum rufele la uscat. În mare taină Cheralim suferea pentru fetiţele tunse scurt şi nu înţelegea deloc de ce mamele lor le-au „prostit”, adică le-au tăiat părul. Câte cuvinte sunt măturate şi aruncate la coş în frizeriile din întreaga lume! Vai, vai, vai! "

Cheralim şi îngerul

(1.Cuvintele)

...va apărea în curând!

Le mulţumesc celor care deja au contribuit financiar la editarea acestui audiobook.

COOL-ori...

A venit vara. În sfârşit nu mai plouă ca-n tropice. Probabil şi natura a fost derutată de indecizia politicienilor noştri, care nu se puteau hotărî asupra evoluţiei procesului electoral din Republica Moldova. 

Acum că lucrurile s-au clarificat, natura a răsuflat uşurată şi... a venit vara. Sunt tare curioasă să urmăresc competiţia politică care nu va întârzia să demareze. Cum îşi vor trage jăratec la turtă cei patru lideri? Că doar nu vor candida în bloc! 

Esenţial este să nu zdruncine prea abitir încrederea într-un viitor non-comunist, să nu dea apă la moara PCRM. Căci apa asta va stinge şi jăratecul sus-pomenit, indiferent de turta "democratică" a cui o va acoperi în acel moment... 

Uf, ce mai cântă păsările şi broaştele - la ţară e totul verde acum. Deasupra lui e un albastru profund, limpede. Florile de toate culorile, în special trandafirii roşii se bucură de soarele generos... Idilă, nu alta! 

Peste câteva ore voi fi la Chişinău. Oare şi acolo culorile se împacă la fel de bine?

Uitându-mă la un drob de sare... Ediția a X-a a Bienalei e în pericol?

Se spune că luni e cea mai grea zi a săptămânii. Nu numai pentru că de obicei luni au loc şedinţele cu "bobârnacii" daţi generos de şefii odihniţi şi ne includem mai greu în ritmul alert după două zile de libertate. Mai am un motiv să zic că am avut o zi mai puţin inspirată: astăzi nu am mai mers la teatru, de bine ce m-am obişnuit cu asta seară de seară. Bienala TEI s-a încheiat. 

Lumea teatrală a închis cortina. Se poate să exagerez în pesimismul meu. Dar nu cred că voi mai merge la teatru curând, chiar dacă la Chişinău (cu siguranţă) se mai joacă pe undeva spectacole. Pentru că după Poclitaru, Viktiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu cred că mă pot delecta cu ceva mai "ieftin". Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea vreodată posibilitatea să ne bucurăm de o altă Bienală. 

Ediţia a X-a e în pericol (Ridi, paiazzi!) de pe acum! Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: guvernarea actuală ignoră cu desăvârşire cultura. Mă aşteptam de la guvernarea precedentă să se comporte mojiceşte - nu-i poţi pretinde unui Yeti să scrie mesaje de dragoste pe Facebook. Dar nu găsesc scuze pentru faptul că democraţii noştri (care pledează pentru integrare europeană atât de abitir) nu au susţinut financiar (sau măcar "logistic" - venind la spectacole) un asemenea eveniment cultural de talie internaţională. Evident, au mult de muncă. Fără îndoială - e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan "stahanovist" zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendetta. 

Petru Vutcărău nu este angajat politic. Dar această "meteahnă" nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard G.Vieru atunci când Voronin era Preşedinte. Mia culpa - fiind deputat am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii - pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa acesteea) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat timp de zece zile organizatorii festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă şi (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) incultă. 

Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...

R&J. Romeo şi Julieta

Aseară la acest spectacol lumea a dat năvală. Zvonul că spectacolele montate la teatrul lui Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit "Cameristele". Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar nu a fost să fie. "R&J. Romeo şi Julieta" nu a semănat nici cu "Cameristele", nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva din câte mi-a fost dat să văd pe o scenă de teatru. 

De fapt, a semănat cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care (cum se întâmplă adesea) au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea. Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori - bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu cădea pradă demoralizării. 

În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alte aspecte textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia. Totuşi, aceşti actori tinerei nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni "smintite" a unei poveşti arhicunoscute. Poate sunt eu prea rigidă la minte, dar de la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie "superficială" a spectacolului pe tot parcursul reprezentaţiei. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel tare drăguţ - nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar în toată firea rămân pe corpul său atletic doar... chiloţeii. 

Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltelele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată până acum nu am văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo!

Obsedată de dragoste

Au mai trecut două seri de teatru. În sfârşit am scăpat de obsesia omului "second-hand". Dar am dat peste altă obsesie deloc mai puţin copleşitoare pentru dimensiunea umană - dragostea. Mai bine zis patima. Uf! Alaltăieri o femeie moartă bântuia printre noi, spectatorii, cu tot cu fantasmele sale de suflet neogoit. S-a dat piesa "Obsedată de dragoste" (după Brian McAvera) montată de Petru Vutcărău la Teatrul Regional De Stat de Păpuşi din Sakhalin.

Olga (ex-balerină, prima soţie, dar nu şi unica iubire a lui Picasso) a plâns, a râs sarcastic, a blestemat, a băut vodcă ca o boschetară, cărându-şi valiza cu amintiri pe undeva prin limb şi... a povestit, ne-a povestit... Ca şi celelalte a ajuns să-şi sacrifice totul (până la rărunchii din care să nu mai poată nici striga, ci doar mugi nişte cântece de jale rusească) acestei piticanii de pictor, care se credea Zeu. Era el sacru, dar tot monstru rămânea (după cum e fabulaţia). A părăsit-o pentru o altă pasiune. Nu şi-a amintit nici de ea, nici de copilul lor. Niciodată.

Sincer vorbind, faptul că acest geniu al picturii (ce ştiu eu? aşa zic criticii de artă) a mutilat şi a recroit imaginea corpurilor şi sufletelor noastre aşa cum i-a venit mai bine nu mă încântă. Nu am fost niciodată fană a cubismului. Faptul că viaţa sa amoroasă (de "porc" ordinar, cum zicem noi, româncele) a demoralizat şi a umilit multe femei care l-au iubit ca nebunele, mă revoltă. Dar... nici un tablou atribuit "esteticului" nu ar fi redat atât de fidel starea femeii sfârtecate de pasiune şi gelozie. 

Olga spune că se simte exact ca femeile din tablourile lui Picasso - dezmembrată. Am spus-o şi eu undeva într-un poem. Şi nici o căsnicie fericită şi cuminte nu ar fi inspirat nişte piese râvnite de regizorii din întreaga lume.

Pentru asta îl iubesc şi eu pe Pablo.

Sufletul. Puncte de veghere.

Oricât de mult mi-am dorit să scap de sentimentul de oroare faţă de "animalismul" din noi (dezgolit până la paroxism în piesa "În container"), nu am reuşit s-o fac. În primul rând pentru că odată conştientizată problema, ea ar măcina orice om care mai are în el această demnitate (de a fi om). În al doilea rând, pentru că aseară am urmărit un spectacol ce abordează aceleaşi aspecte ale personalităţii unor homo ex-sovieticuşi care îşi caută rostul în străinătate.

Spectacolul "Sufletul. Puncte de veghere." (de D. Denev) prezentat de teatrul "Maria Filotti" din Brăila este un soi de vachanalie petrecută într-o noapte de priveghi. Regizorul Radu Afrim a reuşit să mă dezguste. Probabil acesta i-a fost şi scopul. Pentru că în esenţa sa eroii piesei, oameni de mâna a doua care nu mai au reperele naturale (prima dată mutilate de totalitarism şi a doua - de călătoria spre tărâmuri străine, unde visele cu şanse de realizare nu pot fi şi ele decât străine), degradează. Iar acest proces de degradare este prezentat concis, într-o formă grotescă, prin comportamentul celor care au venit să-şi privegheze prietenul decedat.

Procedeele regizorale depăşesc limitele bunului simţ pentru că nu-l mai au demult nici personajele: văduva pleacă în căutarea unui alt bărbat, copiii sunt nişte idioţi complexaţi şi fără căpătâi, bocitoarea este o profesionistă, prietenii (colegii de la şantier) sunt nişte profitori ordinari. Priveghiul se transformă în dezmăţ. Pentru că moarte ca eveniment spiritual nu există pentru ei. Nici viaţă nu există. Ei deja sunt animale. Şi fac doar ceea ce obişnuiesc să facă animalele: se pişă, se cacă, se freacă. Pe unde îi apucă.

În container

Astăzi Constantin Cheianu a dat autografe. Cel puţin, aşa s-ar cuveni. Pentru că la teatrul Cehov sala a fost plină. De data asta nu de drag de Cehov. Nu de drag de Cheianu. De curiozitate: 

teatrul Odeon din Bucureşti a prezentat spectacolul "În container" în regia lui Cristian Ban.

O piesă scrisă de un român basarabean despre basarabeni. M-am aşteptat să râd în hohote - aşa mi-am imaginat eu că a scris Cheianu. Nu am râs şi nu am plâns... Am fost în stare de şoc!

Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre ţări cu râuri de lapte, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine.

Sapdaru la Chişinău

Aseară în cadrul BITEI s-a dat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez" de Ion Sapdaru (Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi). 

Trei mătuşi prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei - unicul lor nepot de la o altă soră. Aceasta e pe scurt fabula. 

E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. 

Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. 

O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt este povestea noastră, a tuturor - e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi.

Plouă... și e de poezie!

Plouă...Deci, a venit momentul să recunoaştem că au tăbărât peste noi nu doar criza politică şi cea economică. Ne sabotează şi vremea. La sfârşitul lui mai continuăm să avem dileme de genul: cărăm umbrela după noi sau nu, încălţăm cizme sau pantofi, cumpărăm carne pentru grătar sau luăm tot felul de porcării nocive de ronţăit la televizor...

Plouă...De fapt, între grătar şi televizor ar mai exista o opţiune de a-ţi petrece frumos weekend-ul...indiferent de timpul de afară. Să citeşti. Să citeşti CĂRŢI. Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua... 

De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? 

Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul... 

Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat. Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. 

Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta! 

 P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...

Dilemă. Ferice că muzele sunt femei!

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". 

Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic.

Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic... 

Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! 

Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! 

La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? 

Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

Încă un 9 mai...

Azi nu m-am uitat la televizor. Nimic nu a perturbat ziua de duminică cu toate lucrurile obişnuite pe care le fac la răscrucea săptămânilor... Adică, mint, fiica mea a "băgat" desene animate cu Tom şi Jerry, Scooby Do şi alţi eroi trăsniţi, aşa că uneori trăgeam şi eu cu coada ochiului... 

În fine, pe la 12 am ieşit să mă plimb puţin şi abia atunci am realizat că ceva e altfel: am vazut nişte veterani la Parlament, am auzit un zornăit suav de tinichele (multe, multe medalii concentrate într-un spaţiu restrâns) şi am descoperit că şi acolo, în "inima" ţării noastre (deocamdată parlamentare) limba "de stat" stă în capul mesei tare incomod (cum zic moldovenii noştri "pe-o bucă"). 

Nu că veteranii ar fi vorbit ruseşte, ci că pe standul din stanga scărilor "oblojite" cu covor roşu era scris cu litere mari, de-o şchioapă: 

"Cu sărbătoarea Victoriei!" 

Apu... cu asta şi pe Dvs, iubiţi deputaţi!

Strict secret. Sărbătorim Victoria, am spus!

Astăzi s-au dat publicităţii alte informaţii despre catastrofa aviatică de la Smolensc. Cutiile negre continuă să erodeze tăcerea şi au scos la lumină alte detalii - vocea unei a cincea pesoane a fost identificată în cabina piloţilor înainte de impact etc. Puse cap la cap, toate detaliile relatate pe parcursul perioadei de investigaţie (inclusiv filmul realizat după producerea tragediei de către un operator, ulterior înjunghiat în circumstanţe obscure) nu fac decât să mă întărească în ideea că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, mi-te pieirea instantanee a unei elite politice. Şi "insistenţa" cu care s-au profilat brusc circumstanţe de atenuare a impactului politic care ar fi trebuit să urmeze în legătură cu funeraliile celor decedaţi nu mi se pare chiar atât de firească. 

Oricât de incredibil ar părea, dar erupţia vulcanului care a scos din circuit spaţiul aerian european exact pentru două zile, cât au durat funeraliile, induce ideea că politicul s-a infiltrat şi în procesele naturale, dirijându-le după bunul său plac. Vulcanul Eyjafjallajoekull este considerat relativ calm. Ultima dată acesta a erupt în 1821. De ce s-ar fi trezit tocmai acum?! Pentru că a fost necesar şi cineva a dispus deşteptarea lui? Sună a aberaţie, dar... internetul mi-a furnizat suficientă informaţie ca să nu mai consider că manipularea climei este o chestie de SF. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN. Primul, HAARP, adică Proiectul de Cercetare a Aurorei Activate cu Frecvenţe Înalte este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică” (revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning). 

Acest proiect s-ar putea să fie dezvăluit opiniei publice (conform afirmaţiilor dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice) ca fiind un scut spaţial sau un aparat de redresare a stratului de ozon. De facto, însă, HAARP bombardează atmosfera cu unde de frecvenţă joasă (EFJ) deasupra unor zone de importanţă strategică şi poate produce un fascicul foarte puternic de unde radio pentru a încălzi (şi astfel a ridica) spaţii mari din ionosferă (stratul electrizat care se află deasupra atmosferei). Ulterior undele electromagnetice redirecţionate spre pământ pot pătrunde în orice structuri vii sau neanimate. Astfel, dincolo de alterarea climei şi provocarea furtunilor, HAARP modifică funcţionalitatea creierului uman şi chiar scade imunitatea. Al doilea proiect - GWEN (Ground Wave Emergency Network, adică Reţeaua de Urgenţă a Undelor Terestre) - este susţinut pe motivul necesităţii menţinetii unei reţele de comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Greu de crezut dacă ţinem cont de faptul că unda nucleară distruge orice echipament de telecomunicaţie şi face imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. De fapt, tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice, adică ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. Pare incridibilă toată povestea asta, dar dacă nu ar fi fost adevărată, Adunarea Generală a ONU nu ar fi adoptat în 1977 o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia derivată – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD) - a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii susceptibile unor efecte severe (pe termen lung sau pe suprafeţe mari) care ar afecta grav sistemul social-economic mondial. 

Mai târziu, însă, în noiembrie 2000, lîn cadrul Conferinţei de la Haga privind modificarea climei nici o delegaţie oficială sau grup de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător nu au ridicat deloc problema războiului climateric sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). Oficial ne merge bine, vorba cântecului... 

Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă. Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat în London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ amplificarea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, Marc Filterman se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climaterice instantanee. S-o fi aplicat Rusia în acest caz? 

Ca şi multe alte întrebări legate de evenimente tragice cu impact internaţional sau naţional, probabil şi aceasta va rămâne fără răspuns. Dar un lucru este cât se poate de clar - veleităţile de putere mondială care a salvat omenirea de flagelul fascist vor împiedica categoric Rusia să-şi asume şi ororile "adiacente". Katyn este nisipul din ochii "limpezi" ai eliberatorului perfect. Cei care au dorit să-l arate lumii, au fost pur şi simplu "spălaţi" de nişte lacrimi de crocodil. Dacă presupunem că elita poloneză a fost asasinată, atunci norul de cenuşă a fost o mană cerească pentru toţi liderii politici care astfel au fost absolviţi de povara de a asista la funeralii.

Kaczynski nu era agreat nici de ruşi, nici de europeni pentru politica sa de independenţă şi de unii şi de ceilalţi. Dar ambiţia lui de a atrage atenţia umanităţii asupra atrocităţilor comise de ruşi, ar fi dat peste cap toate complezenţele cu care aceştea sunt trataţi de europeni şi de americani - cu ruşii e mai confortabil să prieteneşti, dă-l încolo de adevăr istoric! 

Atrocităţile de la Katyn şi acum accidentul aviatic de la Smolensc, sunt atât de evident complementare încât dacă ar fi fost nevoiţi să asiste la înmormântarea din Polonia, liderii mondiali s-ar fi simţit prost, pentru că astfel indirect ar fi participat la un protest mutual împotriva Rusiei. Păi cum după asta să mai accepte invitaţia de a participa la manifestaţiile grandioase preconizate pentru 9 mai la Moscova, când va fi celebrată a 65-a aniversare a „victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei", cum ar fi putut mulţumi cu exces de recunoştinţă marelui eliberator, cum ar mai fi negociat preţurile la gaze etc.?! 

Cenuşa a acoperit urmele atrocităţilor acum 70 de ani, cenuşa şi-a făcut treaba şi acum...

Ştiu ce voi face de mâine! Îl voi reciti pe Eliade!

A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi. 

Viaţa e ca o femeie pe care o iubeşti şi care te înşeală. Toată ura ce o îndrepţi împotriva ei e în fond tot dragoste... 

Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. 

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...

Experienţa este singura în stare să ne ofere o informaţie reală despre viaţă. 

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. 

Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa. 

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi. 

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. 

Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. 

Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii.

Mircea Eliade

O zi ca oricare alta, 22 aprilie

Astăzi toată ziua Lenin a fost viu. L-au înviat comunistii, Voronin, Igor Dodon, toate posturile de televiziune din RM, veteranii, membrii reţelelor de socializare, alcoolicii care cu siguranţă au tras o duşcă-două în cinstea-memoria lui. 

L-ar fi cinstit şi gunoierii, dar n-au avut timp din cauza congresului măturătorilor care s-a desfăşurat la Palatul Naţional. Se pare că preşedinte al acestui partid tot Ghimpu este...

Mă rog, o zi ca oricare alta cu tot felul de sărbători şi activităţi. Important este că mi-am reparat maşina, care mi-a făcut fiţe ieri dimineaţă şi până în seară tot am căutat un service de nădejde. 

Deci, azi avem prilej de bucurie cel puţin câţiva inşi: eu, Dodon, teotea
Frosea cu mătura şi...iată nu ştiu - pe Lenin îl pun sau nu?

Doar femeia poate fi?

Astăzi voi merge la "Ceaiul de la ora 5" "servit" de Consiliul ONG in parteneriat cu Coalitia Voluntariat si Grupul Global Compact Moldova & PNUD, Soros si Sida. Printre subiectele pe care le vom discuta într-o atmosferă degajată (cel puţin aşa zice Antoniţa Fonari) va fi şi cel legat de statutul femeii în societatea moldovenească. În acest sens se va organiza un off-line cu "femei care prin statutul lor social sunt niste exemple pentru R. Moldova". De fapt nu o singură dată am fost solicitată pentru a vorbi despre femeile din Moldova. Reuşisem să mă şi plictisesc de atâta atenţie acordată sărmanelor doamne discriminate. Dar problema există, trebuie să recunosc. Şi iată ce cred despre "rădăcinile" acesteea. 

Statisticile denotă că problema reprezentativităţii femeilor în eşaloanele top ale politicii moldoveneşti continuă să rămână valabilă. De ce ? Există mai multe motive. Primul şi cel fundamental se leagă de tradiţia constituirii elitelor. Constatăm că în Europa societatea de tip patriarhal este o noţiune trecută în analele istoriei. Din păcate, în Republica Moldova, chiar dacă pledoaria pentru drepturile egale ale femeilor este în vogă, ea rămâne un artificiu retoric. 

Rolul de conducător asumat tradiţional de bărbat în trecut este prin excelenţă opresiv şi nu admite prea uşor accesul femeilor în vărful elitelor. 

Apoi educaţia tradiţional ortodoxă (foarte puternic inoculată în conştient şi inconştient) ne învaţă că femeia este culpabilă deja la naştere prin păcatul originar şi în general ea trebuie „să asculte de bărbat” sau chiar, în altă interpretare „să se teamă” de acesta. 

De asemenea putem vorbi, cu regret desigur, despre misoginismul moldovenilor ca parte a unei frustrări identitare – Basarabia nu şi-a făcut istoria, i-au dictat-o puterile politice care periodic au cedat-o sau şi-au însuşit-o ca bonus la victorie. Bărbaţii noştri poartă în matricea lor psihologică stigmatul neîmplinirii războinice, care se manifestă prin atitudinea de „cocoş” în raporturile cu femeia. 

În general, cred că dacă nu ar exista „moda”, altfel spus curentul european de a promova femei în politică, partidele noastre nu ar plasa femei nici în coada listelor. Sau ar face-o doar ca să stimuleze capacitatea lor de muncă în teritoriu - activitate dificilă, solicitantă, prin care sunt racolaţi membri şi votanţi ai partidului. Avem şi exemplul de truc electoral în 2005, când una din listele de candidaţi atesta 50 % - bărbaţi, 50% - femei, plasaţi consecutiv. Zic „truc” pentru că topul listei electorale din 2009 a aceluiaşi partid este categoric „masculinizat”. 

Există şi alte motive de ordin general care ar elucida fenomenul neangajării masive a femeilor în domeniile considerate tradiţional masculine, cum ar fi politica. Totuşi ultima campanie electorală a avut specificul ei şi lipsa femeilor din topul listelor de candidaţi pentru funcţia de deputat era detrminată şi de factori de alt ordin. Campania electorală din 2009 era în esenţă aceeaşi luptă pentru putere, dar avea specificul ei. După 7 aprilie în special, a devenit cât se poate de clar că de această dată ea a atinsese punctul de fierbere socială. S-a dovedit că acea campanie a fost de fapt războiul unor mega- interese, cred eu, care mai ales în condiţiile crizei economico-financiare mondiale caută acces nestingherit spre Balcani şi nu numai sau, dimpotrivă, îl împiedică. Iar Republica Moldova este un cap de pod, o uşă a lui Sezam prin care se pot face exporturi licite şi ilicite (Transnistria) de anvergură. De aceea bărbaţii din politica moldoveană nu au lăsat loc pentru cochetării gen „promovarea femeilor în politică”. Ei trebuiau să fie siguri că vor intra în Parlament şi vor împărţi „brânza” cu cuţitul propriu. 

Femeile chiar dacă par slabe, vulnerabile, uneori sunt destul de greu de convins să facă concesii şi târguri sub limita decenţei politice. Din simplul motiv că au „în sânge” demnitatea exemplului matern şi le e ruşine să „se facă de râs”. Sloganele campaniei confirmau supoziţia atrocităţii războiului din culisele politice în care de această dată au fost antrenate forţele „grele”. În arenă au ieşit gladiatorii. Pe viaţă sau pe moarte. Mesajele partidelor cu şanse de a accede în Parlament practic nu mai accesau ca altă dată nici măcar puterea de vot a femeilor (social, educaţie, etc.) – ele avertizau şi sugerau cataclisme. 

În final să mai spun că femeia orice ar face este susceptibilă compasiunii. Ceea ce de fapt e minunat, mai ales că această calitate este o virtute caracteristică sistemului democratic avansat. Într-o democraţie precară ca a noastră, însă, compasiunea nu este încă o caracteristică firească a liderului politic. Şi nu are cum, în condiţiile în care ne lăsăm răstigniţi pe un vector european putred bătut în cuie pe un conifer siberian. Iar o altă Margaret(a) Thatcer întârzie să apară...

Şi totuşi...iubirea

Se ştie că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

Dar bărbaţii şi femeile sunt atât de diferiţi! 

De secole bărbaţii pretind că Dumnezeu e bărbat. 

Femeile nu pretind nimic. 

Ele ştiu că Dumnezeu este ca „Sărutul” dăltuit în piatră de Brâncuşi. 

De aceea jumătăţile sunt mereu în căutarea Lui, a Întregului.

Poetic... despre insecte de sectă

Există o grămadă de oameni care fără liderul lor se dizolvă, îşi pierd reperul, identitatea, utilitatea. În afara sectelor, grupărilor, sistemelor închise, ei se simt neajutoraţi, neputincioşi, vulnerabili. Comportamentul lor se modelează în timp fiind totalmente aservit şefului. Locul lor sub soare (şef) este apărat acerb. Intrigile colcăie.

Este aprobată orice manifestare a şefului, chiar şi glumele neinspirate declanşează numaidecăt banda rulantă a hohotelor homerice. Falsul şi inerţia devin simptome ce susţin instituţia ca nişte cariatide rebutate. 

Orice entitate care nu se contopeşte cu masa creată în jurul liderului este un intrus. Masa se simte ameninţată, iritată şi în final îl expulzează. Nimeni nu spune adevărul, nu-şi asumă responsabilitatea acestuia pentru că asta poate să indispună şeful.

Cunoşteam aceste aspecte ale activităţii într-un sistem închis., dar le ignoram pentru că vroiam să cred că există excepţii. Se pare că nu există. Şi slavă Domnului. Altfel mă prefăceam şi eu într-o „insectă de sectă”. 

Le sunt recunoscătoare acelora care m-au exilat spre libertate.

Moldova, ai nu numai televiziune, ci şi bărbaţi adevăraţi!

Mă uit şi eu la ştiri. Ca toată lumea. Sunt încă suficient de curioasă, slavă Domnului, ca să nu mă plâng că am murit înainte de sfârşitul zilelor. Şi tot urmărind ştirile, cotilindu-mă de la Jurnal la Publika şi înapoi cu escale la TV7 şi PRO TV, mă împiedic de o figură cunoscută...Victor Catan, un avocat cinic care îşi face avere pe seama bărbaţilor slabi şi complexaţi. Adică îi reprezintă în instanţă pe stâlpii neamului care îşi sapă o altă gaură de întroducere în circuit a potenţialului lor viril, dar nu se pot despărţi de cablurile vechi care conţin metale preţioase. Mă rog, fiecare cu virilitatea şi cu gaura lui, nu asta e problema.

Călin Vieru a făcut doi copii cu fosta sa soţie, Ina. S-a îndrăgostit la un moment dat de o pustoaică frumuşică şi a decis să-şi mute cuibul. Tot respectul! Ina Vieru nu este femeia căreia să-i plângi de milă. Dimpotrivă, cred că prin acest divorţ îngerii ei păzitori au protejat-o de o eventuală neplăcere care ar fi survenit oricum - stâlpul de care se sprijinea era deja putred!

Mai departe. La prima partajare, cu greu, dar totuşi s-a produs o împărţire relativ echitabilă a bunurilor. Zic "relativ" pentru că o mamă cu doi copii nu poate dispune în egală măsură cu un bărbat "liber" de acelaşi capital financiar. Să întreţii doi copii e altceva decât să te întreţii de unul singur (nu luăm în calcul pasiunile adiacente). Oricum, lucrurile s-au liniştit şi şi-au urmat cursul firesc. Numai că ... afacerile rămase în gestiunea doamnei au înflorit, ba chiar s-au dezvoltat, iar cele rămase în gestiunea domnului s-au chircit ca floarea pe curpănul de harbuz într-un an de secetă, Domnul să le odihnească!

Bun!..Acum ce se gândeşte bravul nostru deputat? Ia să mai umblu prin "cladovcă" că salariul de parlamentar e cam puţintel pentru alte papioane Gucci şi fluturii romantici Versacci. Dar cum să faci şi să dregi dacă la "cladovcă" e altă lăcată, iar cheiţa subţirică de care dispune domnul e oleacă perimată?!

Iată aici e momentul când (de regulă) apare în scena justiţiei moldoveneşti bravul Victor Catan. Să nu uităm că soţia acestuia e judecătoare în sectorul centru. Ping-pong! Înţelegeţi ce vreau să spun. Specialistul în a jăcmăni fostele soţii (şi în directă relaţie cu acestea - foştii copii) intervine în forţă. Acum Călin Vieru secundat de Victor Catan vor să împartă şi jumătatea de avere care i-a revenit după divorţ Inei Vieru şi celor doi copii ai săi, recurcând la cele mai dezgustătoare "spălări de linjerie intimă" în public. Cam asta e povestea. Urmează morala.

Nici o nuanţă sau "circumstanţă atenuantă" nu poate umbri măreţia acesui gest eroic. Mă mândresc cu aceşti doi stâlpi ai neamului nostru de care ne putem sprijini oricând la nevoie, dacă suntem suficient de scunzi ca să nu simţim că am (de)căzut. Un deputat şi un saltimbanc care şterpeleşte orice, oriunde, de la oricine. Preferabil de la mame cu copiii care le spun "tata" clienţilor săi...

Extrasul din cererea de revizuire a cazului, înaintată de Vieru-Catan, unde cei doi motivează demersul lor (ceea ce a fost făcut public pe PRO TV) e plină de mâzgă jelatinoasă urât mirositaore, e un fel de "donos" de sorginte lichelisto-sovietică. Am recunoscut cu multă şi caldă antipatie stilul lui Victor Catan, care într-o altă viaţă îmi trimitea scrisori prin care mă şantaja, mă ameninţa prin gura fostului meu soţ că-mi va lua fetiţa. Scrisoarea cu "motivaţia" acestui demers o păstrez şi azi. Ca să nu uit de ce e în stare un bărbat care recurge la serviciile lui Victor Catan.

Departe de ACUM (jurnal egiptean)

28.03.2010

După o zi interminabilă de deplasări cu maxi-taxi, avion, autobuz, iată-mă în Egypt. Deasupra deşertului am zburat noaptea şi nu am apucat să-l văd. Dar la un moment dat am zărit luminile lui. Nu seamănă cu nici o altă zonă populată din câte am văzut. E ca un păienjiniş imens cu nebuloase sclipitoare şi fire prelungi. Luminile nebuloaselor (galbene şi albastre) formează nişte spaţii condensate, mici, compacte, înşirate oarecum haotic (dar dens) pe "plasa" şoselelor iluminate debordant, "ţesute" într-o reţea de figuri geometrice gigantice.

29.03.2010

Astăzi pentru prima dată în viaţa mea am văzut recifurile de corali. Evident, cei care se scufundă le văd altfel. Oricum, pot să-mi dau seama cât de impresionante sunt. Marea Roşie e fantastică!

Acest peisaj selenar (care pentru început îţi dă impresia că faci plajă într-o carieră de nisip) încet-încet îşi face loc în inima mea. Îşi strecoară, furişându-se, firele şerpuitoare de nisip în fiinţa mea, contopind-o cu eternitatea tânguitoare a deşertului. Şi (implicit) a Universului.

30.03.2010

O zi minunată. Simt Egyptul ca parte dintr-o lume ce-mi aparţine cu desăvârşire. Este extraordinar cum "lucrează" concomitent în mintea mea realitatea călătoriei, arta magnifică a faraonilor (citesc din nou despre asta) şi ceea ce am remarcat, dar nu am trăit încă, în "Picătura de aur" de Michel Tournier. E uimitoare coincidenţa (semn?) de a fi citit înainte de a ajunge in Egypt tocmai acest roman. Când am ales cartea am acţionat intuitiv, nici măcar nu ştiam că voi merge în scurt timp acolo unde "...deşertul este spaţiul pur, eliberat de vicisitudinile timpului. Este Dumnezeu fără om."

31.03.2010

Abia aştept să merg la Luxor! Respir marea, soarele şi căldura nisipului, răsfoind cu aviditate pagini din istoria Vechiului Imperiu, al Imperiului de Mijloc...sper să reuşesc astăzi să redescopăr şi capodoperele Imperiului Nou. Reţin nume care imediat se pierd în avalanşa altora. Acestea vin să completeze imagini demult create, să mă entusiasmeze, să facă să dispară într-o ceaţă atemporală tot ce am lăsat la Chişinău. Epoca tinită, arta rond-bosă, Horos - începutul începuturilor, epopea pietrei, ansamblul funerar al regelui Djeser de la Memfis (astăzi - Sakkarah), căutările geniului lui Imhotep, continuitatea inovaţională a lui Snefru - tatăl lui Kheops...

 

2.04.2010

Ieri - excursia la Luxor. S-a împlinit un vis. Am vizitat în sfârşit templul funerar al alui Hatchepsut...Karnak, Valea Regilor...A fost ca o injecţie cu o doză mare de medicament care urmează să-şi facă efectul încet, continuu, indubitabil şi ireversibil. În timp. Sunt contaminată de Egyptul antic. Închid ochii şi sunt din nou acolo, printre pietrele încrustate, printre cartuşele cu ieroglife, scarabei şi taine. Energie magică...

3.04.2010

Drumul spre casă e şi mai obositor parcă. E ca şi cum nu mai călătoresc în spaţiu, ci în timp. Iar acesta e prea rigid şi posesiv. Mediul acestor parametri e mai vâscos, intră în fiecare celulă şi o transformă, o supune. Totuşi, printre lespezile vii ale Egyptului faraonic încep să desluşesc mirosul cozonacilor pe care mama (cu siguranţă!) i-a scos deja din cuptor... Ha, şi eu, naivă, sper să-i impresionez cu nişte biete bahlavale!..

De ce sriem?

Uneori (repet - uneori!) literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea circumstanţială de a-ţi valorifica şansele. Viaţa umple vidul oportunităţilor neconsumate cu alte şanse şi oportunităţi. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne imaginăm „literar” cum ar fi fost dacă...şi să experimentăm ipotetice situaţii şi trăiri prin ficţiune şi imaginaţie, pe pielea unor personaje inventate. Uneori literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea...bla-bla...pe scurt, pentru că nu avem curajul de a trăi din plin. 

Aseară am urmărit un film franţuzesc despre scriitoarea M. Duras. Deprimată la bătrâneţe, nemaiavând repere pentru a scrie, ea spune că viaţa reală niciodată nu seamănă cu ceea ce citim în literatură. Probabil, e adevărat. În principiu cred că se apucă de scris doar oamenii speciali, mulţi dintre ei chinuiţi de „viciul” sensibilităţii excesive. Ei îşi creează lumea lor tocmai pentru că sunt supuşii unui sentiment de inadvertenţă, incompatibilitate psihologică cu lumea de „consum curent”. O văd şi o simt altfel, o descriu altfel, raportând-o, ajustând-o la felul lor de a fi. Creează lumi în care se simt utili, înţeleşi, iubiţi, compatibili. 

Am cunoscut oameni politici care detestau "literaturşcina", adică textele scrise la limita filosofiei triste a existenţei umane. Şi asta în pofida faptului că şi implicarea totală în politică este nimic altceva decât o tentativă de a crea lumea ideală în care omul „politician” s-ar simţi rege. 

Cel mai grav este faptul că un rege întotdeauna, dar întotdeauna are nevoie de plebe pentru a supravieţui. Am auzit o felicitare adresată unui şef de partid: Tu eşti şeful, noi – plebea. Br-r-r, atunci am ştiut că voi rezista în politică chiar mai puţin decât mi-am propus.

Istoria la metri pătraţi de drum. Despre omul politic care crede că istoria începe cu el

Viaţa noastră e în mare parte înghesuită între drumuri. Naveta pe care o facem zilnic la serviciu, zvâcnirile sporadice prin împrejurimile domiciliului (curte, parc, magazin, pe aiurea), escapadele rare la ţară, călătoriile de vis şi peste toate astea drumul pavat care ne duce spre una din cele două veşnicii atestate. 

Unele drumuri le facem atât de des, încât ştim exact câte gropi avem de ocolit, la câte staţii avem de înjurat maxi-taxiurile lipsite total de bun simţ (ca şi carosabilul de liniile de demarcaţie) şi câte impulsuri nervoase ne vor percuta cerebelul plin de speranţa unei zile minunate. 

Drumurile noastre toate le parcurgem de obicei într-un soi de deja-vu care (odată cu reflexele automate de schimbare a vitezelor) defineşte perioadele de cădere din istorie şi timp a muritorului de rând. Asta dacă nu intervine brusc SCHIMBAREA. Adică autospeciala care umple cu beton golurile harului gospodaresc al edililor capitalei. Sau publicitatea stradală care toarnă balsamul intimităţii nude peste pupilele mărite ale şoferilor (buşiţi instantaneu de hormonii fericirii). 

De fapt, aşa a fost până nu demult. Acum e cu totul altceva. Şi nu mă refer la asfaltul peticit. Drumurile mele şi-au recăpătat prospeţimea trăirilor în ziua când panourile de pe margine şi-au scos (harşti!) colanţii de pe picioarele prelungi, au renunţat (ptiu!) la îndemnurile sâcâitoare de a cumpăra apartamente de lux şi, în general, şi-au şters (ch-h-h!) zâmbetul de pe buzele ispitei. Acum drumurile mele mă redau istoriei. 

De ceva timp eu ştiu că trăiesc, că sunt foarte liberă, că viitorul îmi este asigurat, că tot ceea ce am făcut până acum un an trebuie şters cu buretele amneziei. De ce? Pentru că până la 7 aprilie 2009 eu nu am existat. Nimeni nu a existat. Nici măcar dacii! Asta îmi sugerează blând afişajul stradal, ridicându-mi în stomac aburii bucuriei de a mă fi renăscut. Sunt atât de fragedă, atât de inocentă.. împlinesc abia un anişor! Dumnezeule, dar cum de mă descurc la volan?!

Despre iertare. Gânduri „de post”

Trebuie să ierţi, e adevărat, e incontestabil chiar. Dar e o prostie să te laşi umilit de oameni care nu ştiu ce e iertarea. 

Confucius a spus că pentru bine trebuie să plăteşti cu bine. 

Dar pentru rău trebuie să plăteşti „pe dreptate”. 

Altfel, dacă şi pentru răul făcut continui să plăteşti doar cu bine, la un moment dat vei ajunge în situaţia când resursele binelui se vor epuiza şi nu vei fi în stare să plăteşti pentru binele ce ţi-a fost făcut.

Cum e acolo, la OZON? Nu-mi citeşti tu SMS, la-lu-la-la-le!

Deci, d-nul Ghimpu nu a citit SMS-ul Comisiei de la Veneţia. Cel puţin aşa declarase ieri în emisiunea "În profunzime" moderată de Lorena Bogza. Lui Vlad Filat, însă, nu i se descarcă telefonul şi chiar dacă îl uită pe undeva prin avioanele lui Patriciu, are consilieri care citesc non-stop poşta electronică. 

Ceea ce m-a înduioşat până la lacrimi(oare) este faptul că Mihai Ghimpu este foarte drăguţ cu opoziţia, adică cu fosta guvernare. Dânsul aduce argumente în favoarea deciziei sale de a para(şuta) experţii străini tocmai bazându-se pe comportamentul şugubâţ al predecesorilor săi. Păi ce, Voronin nu şi-a permis să ignore recomandările europenilor? Ce, noi suntem mai voronini decât Папа(ruda lui Lenin)?! 

Aseară, să mai fi durat vreo jumătate de oră, emisiunea Lorenei ar fi avut toate şansele să spargă audienţa cu forţa unui jet mai înalt decât soclul pe care odihneşte Ordinul Republicii. Am impresia că dincolo de aparenţe, s-ar fi luat de gât cei patru lideri...şi nu pentru a încinge o horă a unirii. 

Se pare că Alianţa a devenit atât de frustrantă pentru cei care o constituie, încât dacă nu vom avea parte de alegeri anticipate, vom avea parte de un show politic (nu neapărat talk-) care va rămâne şi în memoria celor care vor supravieţui sfârşitului lumii peste (sper! dă-o încolo de mayaşi!) mii de ani!

Încă un pas...

Alegi un drum după multe peripluri, lacrimi, îndoieli, nopţi răvăşite şi cucuie crescute spre interior. Mergi încet, ocolind gropile umplute ochi cu mâzga disperării, sărind peste bârfele şoşotite ca să nu te sfâşie spinii invidiei şi răutăţii încolţite. Cazi tocmai când nu te aştepţi şi pierzi în întuneric singurul prieten care ţi-a mai rămas - intuiţia. Respiri, respiri, respiri...

Mâine mai e o zi. Ziua în care râzi de "suferinţa" inutilă şi stânjenitoare. Mergi pe drumul tău chiar dacă alţii se oftică pentru binele tău şi-ţi picură "prieteneşte" sfaturi de genul "e mai bine cu rău decât fără el". Ce expresie tâmpită! Inventată de cei care sunt altfel decât tine. Nici mai buni, nici mai răi. Pur şi simplu - altfel.