Am citit de atâtea ori că femeile, care iubesc
prea mult, nu sunt sănătoase mental, încât chiar am crezut în asta ani buni,
considerându-mă cumva alterată, atinsă de patologie, nevoită să ascund „boala”
ca pe ceva ce m-ar incrimina, m-ar condamna la oprobriu, la singurătate.
Suferința nu e la modă astăzi, ea fiind calificată drept rudiment atavic, drept
deviere de la normalitate. De parcă există indici confirmați de o autoritate
supremă în acest sens! Ce e normalitatea și de ce oamenii se consideră în drept
să stabileasă criteriile ei? De ce sinuciderea e atât de blamată, iar
nesimțirea e admirată și sărbătorită drept putere? Nu, nu-mi răspundeți, nu mai
vreau să ascult predici și sfaturi, destui psihologi și terapeuți spirituali
s-au perindat prin viața mea, vreau doar să iubesc și să fiu iubită. Dacă nu e
posibil, atunci ce rost are viața? Ce rost, în afară de dragoste și creație,
mai poate avea viața?
Societatea actuală a făcut un fetiș din putere
și bani. A fi „om de succes”, slogan promovat la greu de diverși traineri,
guru, animatori, moderatori, vorbitori, invitați speciali, plătiți la greu,
înseamnă, de fapt, să fii un nesimțit cu bani. Căci altfel, cum învingi
concurența, cum te zgaiberi pe treptele carierei, renunțând la prieteni, la
compasiune, la iubire, cum te guduri pe lângă magnați, șefi, politicieni și
funcționari corupți, învățând să tragi foloase din orice?! Ș-apoi trebuie să trăiești
„ca oamenii” într-o casă cu piscină, să mergi la fitness, la masaj, să ai mașini
scumpe, să fii îmbrăcat în brand-uri, să se vadă de departe strălucirea pantofilor
și a dinților, dacă se poate, mai albi ca neaua și mai mulți decât 32! Propaganda aceasta e atât de intensă, încât
toți, care mai de care, se zbat să atingă aceste „culmi ale succesului”, altfel
spus, să-și rezerve locul binemeritat de rotiță perfectă în mecanismul unei
mașinării complicate, hidoase, veșnic flămânde, fără de care capitalismul
militant nu poate exista. Deși exagerez intenționat, nu sunt socialistă – a nu
mi se incrimina asta. Sunt doar o femeie, care, ca atâtea altele, iubește, de
regulă, prea mult. Altfel spus, o paria, o condamnată. Căci nu mă înscriu în
categoria „oamenilor de succes” în sensul fidel modernității. Probabil, am
venit aici de pe altă planetă. Și sunt sigură, că nu sunt singura.
A fost așa și Mihaela, fata din romanul
„Invitație la vals”. Fata din spectacolul omonim creat de trupa teatrului
„Geneza ART”. Nu știu de ce Daniela Burlaca, regizoarea spectacolului, a ales
acest text, precum nu știu nici de ce Mihail Drumeș l-a scris. Ambii au riscat
enorm. Au riscat să nu fie înțeleși, să fie proiectați într-un spațiul acoperit
de praful istoriei. Căci, dacă Romeo și Julieta s-ar fi născut azi, oare nu
erau ei ambii pacienți ai vreunui spital clinic de psihiatrie? Cine mai dă doi
bani pe sacrificiul în dragoste, pe totala supunere acestei stări pe cât de
sublime, pe atât de autodistrugătoare, mistuitoare? Cine ar ridica astăzi monumente
îndrăgostiților, care se sinucid? Bolnavi la cap! Asta ar fi sentința emisă de
o societate, în care sentimentul profund, total, este stigmatizat, este
izgonit, ca un lepros, din categoria valorilor umane!
Dana Ciobanu și Iurie Gologan, în rolurile
eroilor princiali (Mihaela și Tudor) sunt atât de convingători, încât îți vine
să le strigi din sală: „Stați! Ce faceți?! Cum nu înțelegeți că vă iubiți?!
Lăsați naibii vanitatea, orgoliul, întindeți doar mâinile și veți atinge marea!”
De altfel, spectatorii sunt implicați în acest miracol al dragostei, aprinzând
la un moment dat niște lanterne mici cu lumini albastre, legănându-le,
unduindu-le, ca apa mării în nopțile fosforescente...
Spectacolul este complex, cu o scenografie pe
cât de simplă, pe atât de funcțională, inedită, ca și cum ar fi și ea un
personaj viu, care se mișcă în ritmul dansurilor, replicilor, mișcărilor... Îmi
pot doar imagina cum s-a lucrat la acest spectacol... Un mănunchi de oameni (grav
bolnavi de iubire!), care au stat zile și nopți, inventând ritualuri magice
transpuse în coregrafie, costume, cântece, lumini și sunete...
Gata, am strigat destul. M-am eliberat.
Mergi la spectacol, poate te vei elibera și tu...
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu