De ce sriem?

Uneori (repet - uneori!) literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea circumstanţială de a-ţi valorifica şansele. Viaţa umple vidul oportunităţilor neconsumate cu alte şanse şi oportunităţi. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne imaginăm „literar” cum ar fi fost dacă...şi să experimentăm ipotetice situaţii şi trăiri prin ficţiune şi imaginaţie, pe pielea unor personaje inventate. Uneori literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea...bla-bla...pe scurt, pentru că nu avem curajul de a trăi din plin. 

Aseară am urmărit un film franţuzesc despre scriitoarea M. Duras. Deprimată la bătrâneţe, nemaiavând repere pentru a scrie, ea spune că viaţa reală niciodată nu seamănă cu ceea ce citim în literatură. Probabil, e adevărat. În principiu cred că se apucă de scris doar oamenii speciali, mulţi dintre ei chinuiţi de „viciul” sensibilităţii excesive. Ei îşi creează lumea lor tocmai pentru că sunt supuşii unui sentiment de inadvertenţă, incompatibilitate psihologică cu lumea de „consum curent”. O văd şi o simt altfel, o descriu altfel, raportând-o, ajustând-o la felul lor de a fi. Creează lumi în care se simt utili, înţeleşi, iubiţi, compatibili. 

Am cunoscut oameni politici care detestau "literaturşcina", adică textele scrise la limita filosofiei triste a existenţei umane. Şi asta în pofida faptului că şi implicarea totală în politică este nimic altceva decât o tentativă de a crea lumea ideală în care omul „politician” s-ar simţi rege. 

Cel mai grav este faptul că un rege întotdeauna, dar întotdeauna are nevoie de plebe pentru a supravieţui. Am auzit o felicitare adresată unui şef de partid: Tu eşti şeful, noi – plebea. Br-r-r, atunci am ştiut că voi rezista în politică chiar mai puţin decât mi-am propus.

Istoria la metri pătraţi de drum. Despre omul politic care crede că istoria începe cu el

Viaţa noastră e în mare parte înghesuită între drumuri. Naveta pe care o facem zilnic la serviciu, zvâcnirile sporadice prin împrejurimile domiciliului (curte, parc, magazin, pe aiurea), escapadele rare la ţară, călătoriile de vis şi peste toate astea drumul pavat care ne duce spre una din cele două veşnicii atestate. 

Unele drumuri le facem atât de des, încât ştim exact câte gropi avem de ocolit, la câte staţii avem de înjurat maxi-taxiurile lipsite total de bun simţ (ca şi carosabilul de liniile de demarcaţie) şi câte impulsuri nervoase ne vor percuta cerebelul plin de speranţa unei zile minunate. 

Drumurile noastre toate le parcurgem de obicei într-un soi de deja-vu care (odată cu reflexele automate de schimbare a vitezelor) defineşte perioadele de cădere din istorie şi timp a muritorului de rând. Asta dacă nu intervine brusc SCHIMBAREA. Adică autospeciala care umple cu beton golurile harului gospodaresc al edililor capitalei. Sau publicitatea stradală care toarnă balsamul intimităţii nude peste pupilele mărite ale şoferilor (buşiţi instantaneu de hormonii fericirii). 

De fapt, aşa a fost până nu demult. Acum e cu totul altceva. Şi nu mă refer la asfaltul peticit. Drumurile mele şi-au recăpătat prospeţimea trăirilor în ziua când panourile de pe margine şi-au scos (harşti!) colanţii de pe picioarele prelungi, au renunţat (ptiu!) la îndemnurile sâcâitoare de a cumpăra apartamente de lux şi, în general, şi-au şters (ch-h-h!) zâmbetul de pe buzele ispitei. Acum drumurile mele mă redau istoriei. 

De ceva timp eu ştiu că trăiesc, că sunt foarte liberă, că viitorul îmi este asigurat, că tot ceea ce am făcut până acum un an trebuie şters cu buretele amneziei. De ce? Pentru că până la 7 aprilie 2009 eu nu am existat. Nimeni nu a existat. Nici măcar dacii! Asta îmi sugerează blând afişajul stradal, ridicându-mi în stomac aburii bucuriei de a mă fi renăscut. Sunt atât de fragedă, atât de inocentă.. împlinesc abia un anişor! Dumnezeule, dar cum de mă descurc la volan?!

Despre iertare. Gânduri „de post”

Trebuie să ierţi, e adevărat, e incontestabil chiar. Dar e o prostie să te laşi umilit de oameni care nu ştiu ce e iertarea. 

Confucius a spus că pentru bine trebuie să plăteşti cu bine. 

Dar pentru rău trebuie să plăteşti „pe dreptate”. 

Altfel, dacă şi pentru răul făcut continui să plăteşti doar cu bine, la un moment dat vei ajunge în situaţia când resursele binelui se vor epuiza şi nu vei fi în stare să plăteşti pentru binele ce ţi-a fost făcut.

Cum e acolo, la OZON? Nu-mi citeşti tu SMS, la-lu-la-la-le!

Deci, d-nul Ghimpu nu a citit SMS-ul Comisiei de la Veneţia. Cel puţin aşa declarase ieri în emisiunea "În profunzime" moderată de Lorena Bogza. Lui Vlad Filat, însă, nu i se descarcă telefonul şi chiar dacă îl uită pe undeva prin avioanele lui Patriciu, are consilieri care citesc non-stop poşta electronică. 

Ceea ce m-a înduioşat până la lacrimi(oare) este faptul că Mihai Ghimpu este foarte drăguţ cu opoziţia, adică cu fosta guvernare. Dânsul aduce argumente în favoarea deciziei sale de a para(şuta) experţii străini tocmai bazându-se pe comportamentul şugubâţ al predecesorilor săi. Păi ce, Voronin nu şi-a permis să ignore recomandările europenilor? Ce, noi suntem mai voronini decât Папа(ruda lui Lenin)?! 

Aseară, să mai fi durat vreo jumătate de oră, emisiunea Lorenei ar fi avut toate şansele să spargă audienţa cu forţa unui jet mai înalt decât soclul pe care odihneşte Ordinul Republicii. Am impresia că dincolo de aparenţe, s-ar fi luat de gât cei patru lideri...şi nu pentru a încinge o horă a unirii. 

Se pare că Alianţa a devenit atât de frustrantă pentru cei care o constituie, încât dacă nu vom avea parte de alegeri anticipate, vom avea parte de un show politic (nu neapărat talk-) care va rămâne şi în memoria celor care vor supravieţui sfârşitului lumii peste (sper! dă-o încolo de mayaşi!) mii de ani!

Încă un pas...

Alegi un drum după multe peripluri, lacrimi, îndoieli, nopţi răvăşite şi cucuie crescute spre interior. Mergi încet, ocolind gropile umplute ochi cu mâzga disperării, sărind peste bârfele şoşotite ca să nu te sfâşie spinii invidiei şi răutăţii încolţite. Cazi tocmai când nu te aştepţi şi pierzi în întuneric singurul prieten care ţi-a mai rămas - intuiţia. Respiri, respiri, respiri...

Mâine mai e o zi. Ziua în care râzi de "suferinţa" inutilă şi stânjenitoare. Mergi pe drumul tău chiar dacă alţii se oftică pentru binele tău şi-ţi picură "prieteneşte" sfaturi de genul "e mai bine cu rău decât fără el". Ce expresie tâmpită! Inventată de cei care sunt altfel decât tine. Nici mai buni, nici mai răi. Pur şi simplu - altfel.

Ce este Arta?

Ce este arta? 

Arta este tristeţea existenţială valorificată prin talentul şi pasiunea creaţiei. 

Ce este arta? 

Arta este bucuria existenţială valorificată prin talentul şi pasiunea creaţiei.

Despre rolul femeii în societate. Pe bune.

Tot răsfoind hârtiile adunate într-o mapă (trebuie odată şi odată să fac ordine în sertarele în care am răsturnat "urmele" paşilor mei pe nisipul politicii moldoveneşti), am dat de discursul meu la conferinţa Societăţii Doamnelor Creştin-Democrate. Relaţia mea de atunci cu partidul era deja de aşa natură încât am fost mirată de invitaţia de a vorbi. Iată ce am spus:

"Doamnelor, domnişooarelor şi domnilor, Întrebarea pe care mi-o pun uneori este: de ce şi bărbaţii nu se instituţionalizează în organizaţii politice de genul acesteea? De ce există tot mai multe organizaţii de femei şi nici una în exclusivitate de bărbaţi? Desigur un răspuns ar fi refuzul bărbaţilor de-a lungul istoriei de a le acorda femeilor dreptul la participare egală la procesul politic şi nevoia lor de a se susţine reciproc. S-ar crede că bărbaţii, fiind investiţi cu drepturi, capacităţi şi condiţii optime pentru a se manifesta în acest sens, nu au mai avut nevoie de femei inteligente care să le facă concurenţă. Până la afirmarea mişcării femeilor din Michigan, acestea erau bune doar pentru a face borş şi copii. Chiar şi înveteratul romantic Byron, pe care-l credem şi azi un cunoscător şi preţuitor fin al sufletului feminin, spunea pe ascuns, în jurnalele sale, că femeii nu trebuie să-i dai decât cărţi de poezie şi artă culinară pentru că altfel înaintează prea multe pretenţii. Schopenhauer, vestitul filosof, perora despre bărbatul ideal prin însuşi esenţa sa, care nu se poate manifesta, vezi Doamne, din cauza femeii. Dorind să procreeze, să se manifeste ca mamă, femeia are nevoie de bărbat – şi asta, cică, îl sustrage de la contribuţia esenţială şi unică la perfecţionarea continuă a lumii. Ei, bine, mişcarea feministă şi-a făcut treaba în sensul eliminării discriminării sociale a femeii şi a egalat-o în drepturi cu bărbatul. Acum avem dreptul la vot, la opinie proprie, avem pârghii esenţiale de apărare în faţa pericolului de a deveni victimă a tratamentului abuziv (fizic şi psihic) în familie şi în societate. Deci, întrebarea rămâne plauzibilă – de ce ne adunăm noi, femeile, în organizaţii separate? Şi care este crezul pe care ni-l asumăm noi, femeile creştine cu idealuri de esenţă democrată? Poate avem vreun secret pe care doar noi îl înţelegem şi-l împărtăşim? Care e acesta? Secretul îşi are sorgintea în certitudinea (dictată de credinţa noastră în Dumnezeu) că locul bărbatului căruia ne-am dăruit este cu un pas înaintea noastră. Asta nu înseamnă deloc că –i recunoaştem supremaţia doar pentru că e o creatură mai sofisticată din punct de vedere fiziologic. Asta înseamnă că îi delegăm bărbatului (cu umilinţă creştină şi iertare aproape necondiţionată) dreptul la pionierat şi forţă motrice a valorilor pe care le împărtăşim, misiunea de scut şi armă de atac la urma urmei. Şi acum haideţi să aruncăm o privire trează asupra realităţilor din Republica Moldova. În oraşe e calea valea, dar în mediul rural... câte "scuturi" şi "arme de atac" contabilizăm prin aşa-zisele baruri şi în beciuri la cumătri?! Cum să- l faci să meargă cu un pas înainte când abia îşi târăşte picioarele cu trei garduri în spate?! Când nu-şi asumă responsabilităţi şi obligaţii pentru fericirea familiei sale, când se manifestă ca un laş strigând la mama copiilor săi şi tremurând de frica unui şef autoritar, când e bucuros să-şi trimită soţia la muncă peste hotare mulţumindu-se cu vizita ritualică la ghişeul Western Union? Desigur că exagerez. Evident, există multe cazuri de normalitate creştinească. Cel puţin bărbaţii care au venit la Conferinţa noastră merită indubitabil rolul de în-faţă-mergători. Cu siguranţă şi acasă majoritatea dintre Dvs. au stâlpi ai familiei şi nu cârje de lozie. Oricum problema există şi n-avem încotro - dacă vrem să trăim într-o ţară prosperă, trebuie să-i pretindem bărbatului să fie mult mai activ, mai deştept, mai demn, mai cult, mai implicat în diverse treburi de stat, inclusiv manifestându-se în sectorul politic. Altfel, cum poate el să pretindă să stea cu un pas în faţa noastră? Deci, secretul nostru este că noi, doamnele creştin-democrate am depăşit demult viziunea general acceptată, deşi destul de confuză, asupra drepturilor şi rolului femeii în societate. Cel puţin, orice femeie astăzi fie ea adeptă a doctrinei socialiste, liberale sau social-democrate merge fără nici o problemă să voteze, îşi poate crea o afacere proprie sau, la urma urmei, îşi poate expune punctul de vedere în public sau acasă. Îndrăznesc să cred că noi am conştientizat rolul nostru, al femeilor, nu numai sub aspectul creării condiţiilor de manifestare lideristă a femeii în diverse domenii. Pe lângă multe alte responsabilităţi, noi trebuie să ne asumăm şi obligaţia de a pretide bărbatului din familia noastră calităţi deosebite. Din simplul motiv că el, bărbatul, trebuie să fie mereu cu un pas înaintea noastră. Iar noi nu putem permite asta oricui. Avem demnitate, din simplul motiv că suntem create şi noi ca toţi oamenii după chipul şi asemănarea cu Cel de Sus. De aceea exigenţa în materie de bărbaţi trebuie să devină motto-ul nostru. Şi voi încheea cu un citat din opera unui bărbat căruia cu certitudine i-aş permite să se afle mereu în faţa mea. Bine, cu un pas, nu mai mult...E vorba de Ortega y Gasset, unul dintre scriitorii mei preferaţi. ”Femeia exigentă, (scrie el) cea care nu se mulţumeşte cu manifestarea masculină de rând, care pretinde bărbatului calităţi neobişnuite, produce cu dispreţul ei un soi de vid în straturile sociale superioare, şi cum natura are oroare de vid, îl vom vedea că se umple curând cu realităţi: inimile bărbaţilor vor începe să bată după un ritm nou, idei neaşteptate se vor trezi în capete, noi ambiţii, proiecte, întreprinderi vor brăzda spaţiile vitale, întreaga existenţă se va pune în mişcare după un ritm ascendent şi în ţara norocoasă unde va apărea o asemenea feminitate va înflori triumfală şi invadatoare, o primăvară istorică, o întreagă viaţă nouă – vita nuova!” Sunt sigură că această vita nuova e posibilă şi la noi în Republica Moldova odată ce ne-am adunat aici atâtea femei exigente. Doamne ajută!" 

Era 16 martie 2008. De fapt a fost ultimul meu discurs public în interiorul partidului. Probabil de aceea l-am şi păstrat.

Cocoşată din dragoste...

Ieri am văzut o pereche. El - un bărbat inteligent, energic, puternic, cu o voinţă de fier şi pasiune nebună pentru destinul său. Puţin cam scund, dar foarte bine făcut fizic. Ea – probabil altă dată ceva mai înaltă decât el, acum era de-a dreptul cocoşată. Slabă şi cocoşată. Probabil, iubindu-l, a renunţat mai întâi la tocuri. Apoi i s-a părut că oricum este mai înaltă şi... s-a cocoşat. Cocoşată de dragoste! Sau din lipsa acesteea...O fi fericită? Cu siguranţă nu vreau să ajung o femeie care se sacrifică în halul ăsta. Şi oare cum e cu psihologia bărbatului care-i permite aşa ceva? E vorba de provincialism, de o atitudine patriarhală faţă de relaţiile dintre un bărbat şi o femeie? Sau poate de indiferenţă, preaplinul propriei importanţe, egoism? 

Nu pot să ştiu, dar cu siguranţă nu este o relaţie pe care pot s-o accept.

Notă de călătorie introvertită. Strasbourg

Răsfoiesc notiţele din diverse călătorii. Nu prea am reuşit să scriu pe când eram deputat, cu atât mai preţioase sunt notiţele de călătorie (sporadice) care s-au păstrat ca prin minune după incendiul din Parlament...

"A trecut ceva timp de când am plecat din ţară. Acum sunt la Srasbourg, voi petrece aici cinci zile. Îmi face plăcere să zbor cu avionul. Orice decolare este o promisiune. O invitaţie la călătoria spre tine însuţi. Ar trebui să recitesc pasajele lui Mircea Eliade despre "omul călător" ca stare spirituală. Mă voi bucura de ceea ce-mi pot dărui cărţile pe care mi le-am luat, de liniştea acestui oraş drăguţ cu străduţe pitoreşti. Am regăsit aici mirosul copilăriei mele legat de scurtele vizite la Bucureşti. Doar casele vechi îl mai păstrează. 

Este a doua oară când mi se întâmplă. Prima dată l-am simţit la Londra, unde am stat într-un hotel amenajat într-o casă construită hăt înainte de a mă naşte. Nu vreau să pierd legătura atemporală cu fetiţa din mine. E o legătură atât de puternică, încât sunt sigură că dacă într-o zi în drum spre Ungheni, aş descoperi că părul bătrân din mijlocul câmpiei (sub care ne adăposteam cu bunica de arşiţă în drum spre Veveriţa) nu mai este, aş muri. Mi s-ar surpa lianţii dintre dimensiunile pe care le parcurgem în parametri eterni, pas cu pas."

Mărfarul vieţii noastre...

Răsfoiesc o carte despre numerologie. Sentimentul păcatului nu mă împiedică să o găsesc curioasă din moment ce de ştiinţa numerelor au fost preocupaţi Pitagora, egiptenii antici, se pare că şi Moise a studiat-o la ei înainte de periplul din deşert, sfântul Augustin, Einstein...Multă lume a fost ispitită de semnificaţia numerelor, de vibraţia lor. Probabil poţi să defineşti o schemă iniţial concepută pentru destinul fiecărui om. Dar asta nu înseamnă că trăieşti neapărat o predestinaţie. 

Viaţa este ca un tren. Conform „calculelor” prorocite la naştere, probabil sunt prescrise nişte staţii la care ar fi bine să cobori pentru a valorifica şansele. Sau dimpotrivă, să nu cobori pentru a nu dărâma ceea ce ai reuşit să construieşti. Aşa dar, mergem în tren. La un moment dat ne oprim la staţia X. Simţim că e un moment crucial, avem emoţii, ezităm...Dar nu întreprindem nimic. Din lene, frică, lipsă de siguranţă, conformism. Şi ratăm şansa. Uşile trenului se închid şi noi prelungim starea de lâncezeală în care ne-am aflat până atunci. La gara Y, însă, ne precipităm şi sărim din mers, luxându-ne gleznele sau şi mai rău, spărgându-ne capul. 

Se pot scrie multe scenarii despre liberul arbitru. Problema e că nu prea avem curaj să schimbăm tabieturile, viaţa (dar dacă nu e spre bine?!). Frica pune stăpânire pe noi, uităm de îngerii păzitori, nu avem încredere în ei, în noi. Ne epuizăm înecaţi în întrebările fără răspunsuri. Vom reuşi oare? Nu e mai bine să te limitezi la vrabia din mână şi să nu visezi la Măiastra din cer? De ce să ridici capul dacă tot ţi-l taie sabia? Atâtea „înţelepciuni” false ne sufocă ambiţiile! Le asimilăm, ni le asumăm şi le utilizăm drept scuze pentru lipsa de curaj, pentru incapacitatea de a profita de bucuria vieţii. Şi când în ceasul al doisprezecelea coborâm la staţia terminus, ultimul sentiment pământesc este dezamăgirea. Realizăm că de fapt am călătorit într-un mărfar, când pe cealaltă linie, paralel, ne-a însoţit mereu o "Săgeată albastră" de lux...

Ce au în comun Yoric şi roca vulcanică de pe Teide?

Uneori se întâmplă, după ce te-ai culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare (ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să te trezească dimineaţa un apel telefonic sau să te împiedici de cine ştie ce altă chichiţă de doi bani, şi, gata, simţi că trebuie s-o iei de la capăt. E prea întuneric şi frig ca să mai ieşi la jogging, câinele nu mai dă din coadă la fel de drăguţ ca aseară, cafeaua nu e suficient de tare şi o verşi iritată în chiuvetă, serviciul la care tocmai te grăbeşti cu noaptea în cap îţi stârneşte o antipatie mocnită şi abia te abţii să nu-l înjuri, iar garderoba – ce să zici, tocmai acum observi că te-ai îngrăşat irecuperabil! Începi să-I reproşezi tacit lui Dumnezeu că te-a uitat şi această slăbiciune te enervează şi mai tare. Ieşi afară în sfârşit tot zicându-ţi „lasa, că va fi bine” şi...realizezi că ar fi fost bine să fi trecut de ieri pe la spălătoria auto (dar erai prea obosită), că poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea pe verde intermitent (era galben?!) şi că de fapt, vara s-a terminat demult şi n-ai înţeles mai nimc din concediu. Apoi deschizi uşa de la birou, te tufleşti în fotoliu şi înţelegi că subalternii tăi nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul când te-ai relaxat crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei şi au făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la emisunea care tocmai se întâmplă în studiul alăturat, răsfoieşti notiţele şi dai de problemele nerezolvate. Chemi prin legătura internă prima persoană responsabilă de ceva anume şi între timp îţi faci cafeaua. Notezi gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discuţi cu unul cu altul, sorbeşti din ceaşcă, pui repede la punct totul, spui un banc. Mergi să vezi şi să aprobi (sau nu) o lucrare, prinzi privirea unui bărbat, zâmbeşti, revii în birou. Găseşti pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje unul dintre care chiar te interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei pentru că nu prea ai chef de ceartă şi în general, dacă asculţi colegii, înţelegi că nu e chiar aşa de grav. Şi că deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-ai uitat trase din vară. Le dai la o parte. Pe toate. Simţi cum prin pleoapele închise lumina te penetrează. Zâmbeşti iar – aproape că ai reuşit să fii vulgară. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vrei să arunci povara de pe umeri. O faci rotindu-i aşa ca să simţi vertebrele eliberându-se. Expiri energic – hu! – şi treci la treabă. Într-o cutie pe birou (nu-ţi plac bibelourile de porţelan!) ţii nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme identitatea în fiecare zi. Spre deosebire de tine, care eşti om. Şi eşti nevoită să-ţi certifici alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intri în politică sau pleci de acolo? Pe cine votezi dacă ai avut ocazia să afli destule ca să fii sceptic? Te conformezi unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îţi asumi riscurile? Mănânci o bucată de tort pe noapte sau reuşeşti să-ţi înfrângi pofta? Ai încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Te bucuri pentru ceea ce ai sau te laşi strivită de durere pentru că te-au trădat cei mai apropiaţi oameni? Rămâi tu însăţi sau îi cânţi osane alianţei de la guvernare? Te accepţi aşa cum eşti sau vrei cu toată îndârjirea să se spună că eşti „femeie de succes” şi te duci la „salon” să-ţi întinzi părul? Răspunzi la atacuri sau îţi cultivi imunitatea? Ierţi răul care ţi s-a făcut, eviţi persoana sau te răzbuni? Te apuci să citeşti Gavalda sau totuşi Ortega? Vrei să fii iubită şi să iubeşti sau dai afirmativ din cap când prietena ta spune că toţi bărbaţii sunt idioţi? Eşti câinele care latră sau caravana care trece? Arunci toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dai să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche? Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare rogi să te facă broască sau fasole, nici o problemă! Sună telefonul. Totuşi ai ales o melodie reuşită, nu te irită deloc, dimpotrivă. Asculţi preţ de câteva secunde „Don’t worry, be hapy” şi răspunzi. A, tu erai? Nu, nu, acum sunt ocupată, dar ne vedem neapărat spre seară. Da, da, sigur. Da... Da... D-a-a-a-a! Şi eu. Tare. Sigur. Închizi în sfârşit. Dumnezeule, ce soare!.. O, nu, sigur nu vrei să fii fasole. Încui uşa de la birou, arunci o privire prin sala cu jurnaliştii care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care ai reuşit să-i înveţi ceva meserie, le surâzi luându-ţi la revedere. Le aminteşti în glumă să nu întârzie mâine la emisie. Cobori scările, formulând în minte ideile pentru articolul pe care îl vei scrie pentru o revistă cu bun simţ, te gândeşti şi la o eventuală cină pe care o meriţi din plin, porneşti motorul şi o iei spre casă sperând că cineva a avut inspiraţia să aprindă focul în şemineu... La lumina misterioasă a focului mintea hălăduieşte prin fantasme. Ehe, numai Yoricii, asemeni rocilor, nu mai au dileme. Unii sus in cer, altele jos pe pamant. Viaţa omului umple spatiul dintre acestea. Urci sau cobori?

Despre gelozie

Din ce se naşte gelozia? Din dragoste, din exces de orgoliu? Orice afecţiune este însoţită de o invitaţie la gelozie. Este firesc. Dar atunci când gelozia ne macină exacerbat, ne răvăşeşte nopţile, ne chinuie sufletul, dragostea bate în retragere. Gelozia în doze excesive ucide dragostea. Devine un monstru. Din ce se naşte gelozia? Din complexul de inferioritate, din dorinţa de a poseda? Un idiot posesiv – ce poate fi mai penibil? 

Gelozia e copilul neîmplinirii. Unii simt doar gelozie în raport cu partenerul. O ascund sub masca dragostei durute şi încearcă să „sensibilizeze” partenerul inoculându-i subtil sentimentul de vinovăţie. Unicul remediu împotriva geloziei este curajul de a iubi cu adevărat sau a renunţa definitiv.

Anonimii şi românii

Anonimul...să te întrebi cine este el şi de ce se teme e inutil. Doar un psihoterapeut ştie răspunsul. Aşa că sunt de acord cu Dnul Constantin Tănase atunci când se revoltă: 

"... în fiecare societate au existat şi există câteva procente de indivizi bolnavi, rataţi, ticăloşi, fricoşi. Odată cu apariţia netului, aceştia şi-au găsit tribuna, se pot exprima şi manifesta - evident, sub acoperirea anonimatului. Presa online, ca să nu fie acuzată de cenzură şi limitarea dreptului la expresie, a deschis larg uşile, permiţând accesul în spaţiul ei virtual unei haite de provocatori rataţi. Aflându-se sub protecţia anonimatului, ei îşi permit totul ce-şi poate permite un dezaxat prin întuneric - etichetează injurios, trimit „la origini”, lansează bârfe, calomniază... Online-iştii sunt puşi într-o situaţie cu totul inegală, discriminatorie, în raport cu anonimii: ei semnează materialele, îşi asumă public riscul opiniilor lor. Anonimii nu riscă nimic, nu răspund pentru dejecţiile pe care le produc." 

Propun crearea unui grup de rezistenţă împotriva anonimatului pe net! Problema este că acest handicap social este utilizat uneori cu bună ştiinţă. Atunci când anonimii batjocoresc visceral persoanele care constituie o opoziţie faţă de patronii presei de pe net, aceştea sunt lăsaţi s-o facă fără a li se impune nişte reguli de joc. De parcă brusc ar adormi administratorul site-ului. Aşa că ar trebui să-i punem acestuia pe calculator un jungle care ar reacţiona la mesaje licenţioase. 

De cum vine pe forum un pachet anonim cu "organe genitale", hopa! se include "Deştea-a-aptă-te, române!"