Moldova este parte din noi... Gânduri la Muzeul Național de Artă Contemporană din București

         

De fapt,  ce face un basarabean ajuns la București? Vizitează Casa Poporului, corect! Așa am procedat și eu - cu prima ocazie, am urcat în Dealul Arsenalului, să pun piciorul în cea mai mare ca suprafață, preț și greutate, clădire adrministrativă din lume. Motivul? Acolo, într-o aripă a Palatului, se află Muzeul Național de Artă Contemporană, care își primenește expozițiile de două ori pe an. 

Am început excursia de la etajul patru, ca să coborâm încet-încet către parter. Cu un lift de sticlă (exterior) am urcat sus, unde ne aștepta ceva total… neașteptat! Am avut impresia că am nimerit din greșeală la o grădiniță de copii, căci tot etajul era ocupat de ”localități” create din hârtie, plastic, cutii de chibrituri, bureți, ață, creioane, paie și alte materiale aflate la îndemâna noastră, multe dintre care, de regulă, le aruncăm la gunoi. 

E vorba de un proiect foarte curios realizat de elevi ai claselor primare, ghidați de învățători și arhitecți. Undeva pe un perete sta scris: ”Posibil ca orașul viitorului să fie chiar acum îndoit, mototolit, șters cu guma, iar ochii care îl apreciază să fie, totuși, curioși și limpezi ca lacrima. Și la inaugurare, în loc de o panglică și un discurs sforăitor, să auzim un râs de copil. De-a arhitectura. Un joc pentru viitorii oameni ai orașului frumos.” 

Ceea ce m-a impresionat și mai mult este că elevii nu doar au construit orașe conform propriei fantezii, ci au și creat poveștile lor! Iată cum începe istoria orașului Yataki, compusă de mai mulți copii. Ana: ”Cândva, în locul orașului, care acum se numește Yataki, era un vulcan. Acolo se stabiliseră niște triburi yatakiene. Vulcanul era activ și după câteva secole, a erupt. El a distrus triburile de acolo și în urma erupției, s-a creat o mare, presărată de insule…” Iar la sfârșit, Tudor scrie: ”Yataki este o parte din noi. Uneori organizați, alteori, într-o mare dezordine. Cel mai greu a fost să stabilim obiectivele și sarcinile fiecăruia. Materiale am avut destule, de bună calitate sau de la reciclare. După atâta muncă macheta arată bine. Cred că și marii arhitecți se simt ca noi, după ce fac un proiect: obosiți, dar mulțumiți!”

Vă las să admirați opera copiilor, întinsă pe o bucată importantă de etaj în Palatul Parlamentului din București și, poate, vă vine cheful să construiți și voi ceva - un sat, un oraș, o țară... și să-i spuneți povestea, așa, încât să încheiați munca obosiți și fericiți...

                                           

               

Sacrificiul Unirii inteligente

După protestul din 3 mai, când circa 50.000 de persoane au venit în PMAN (iar alte sute au protestat în diaspora) să-și manifeste oripilarea față de crimele actualei guvernări, lucrurile s-au schimbat. Nu vorbesc despre brusca trezire la viață a troll-ilor de pe internet, a analiștilor angajați la cei doi hoți din fruntea statului, la oameni pur și simplu frustrați în autosufuciența lor de monștri sacri și nici de marii ”eroi” ai subteranelor, care au început să critice care mai de care prestația celor din Platforma Civică Demnitate și Adevăr la meteengul respectiv. Că a fost bine, dar nu chiar bine, că vorbitorii nu au avut ce spune, că nu s-au dat soluții clare, că rezoluția a fost sub orice nivel, că nu toți cei de pe scenă meritau să stea acolo, că trebuia sa fie așa și așa și iak-așa… Pe scurt, dacă erau alții, adică ei, totul ar fi fost mult mai profesionist și mai nu știu cum… De parcă i-a împiedicat cineva să o facă până atunci sau să-și pună umărul la bătaie acum, zău!

Bun, revin la gândul de început. Când zic despre schimbare, mă refer la conștientizarea puterii populare de către cetățenii RM. Scepticismul gen ”ei și ce dacă vom protesta – nimic ne se va schimba” a dat un chix cert. Oamenii au înțeles că… se schimbă! Dacă suntem mulți, lucrurile pot fi schimbate! După protestul din 3 mai guvernarea a început să se precipite așa cum nu a făcut-o niciodată de când s-a instaurat la conducere: ședințe de guvern, invitația protestatarilor la întrevederi, publicarea raportului Kroll, arestul la domiciliu a lui Shor, audieri în Parlament… Și toate în doar o săptămână de la protest. Mișcări puțin eficiente, e adevărat, dar totuși, mișcări ce denotă clar frica față de popor. Nu mai stărui, cred că scopul acestui protest de a ne demonstra  în primul rând nouă, cetățenilor, că presiunea populară este extrem de importantă, a fost atins. Acum întrebarea este: ce să facem ca să fim mai eficienți, adică să fim mulți, mult mai mulți?

Evident, primul pas trebuie să fie prioretizarea problemelor, căci este mai mult decât cert, că avem destule. Ce se întâmplă acum? Toată lumea fierbe, simte deslușit criza și încearcă să găsească rezolvări sporadice. Știut lucru, în situații de genul acesta (criminalii aflați la guvernare fură ca în codru, noi suntem supuși unui genocid social, când facturile sunt mai mari decât capacitatea noastră de plată etc.) sporește nemulțumirea, care adeseori este proiectată asupra celor care pledează pentru soluția proprie, considerând-o cea mai bună, mai oportună. Certurile ajung la conflicte pe viață și pe moarte, iar soluțiile proprii, apărate militant, dezvoltă o agresiune excesivă a unuia față de celălalt. Din nemulțumire solidară față de crimele guvernării, polemicile trec imediat la injurii pline de ură între cetățenii cu opțiuni diferite asupra soluției. Iar atunci când doi se ceartă, indiscutabil câștigă al treilea. Aceeași guvernare, care râde de se prăpădește, când ne aude urlând unul la altul, intransigenți, lipsiți de înțelegere, compasiune, toleranță și determinare de a găsi un numitor comun. Hai să fim sinceri, așa e!

Mai departe. Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. De fapt, ce ne dorim cu toții? Să trăim decent, să ne bucurăm de viață, să nu ne fie rușine de noi înșine și să fim în rând cu lumea civilizată. Adică să coabităm într-un spațiu cu reguli normale, aplicabile tuturor în aceeași măsură (altfel spus, justiție independentă), cu viitor palpabil pentru copiii noștri, cu șanse egale de afirmare pentru tineret, cu o asigurare umană a bătrâneților etc.

Altfel spus, raportând la situația obiectivă curentă din RM, cu toții vrem să fie restituit miliardul furat, aeroportul și alte bunuri de valoare jefuite, criminalii să ajungă la pușcărie, să fie asanat sistemul bancar, să fie stopată devalorizarea leului, sa fie racordate la un nivel normal de viață pensiile și salariile, să fie stopate exodul masiv, sărăcia crasă și, în consecință, falimentul RM. Oare nu aceasta e problema prioritară, oare nu asta ne dorim cu toții, indiferent de etnie și limbă maternă, indiferent de deziderate mai generale, fundamentale și, pentru mine cel puțin, corecte și inevitabile legate de unirea cu România sau integrarea în spațiul european? Chiar și cei care tânjesc nostalgic după URSS și poartă aiurea niște funde dungate, crezând că își manifestă astfel demnitatea etnică (fiind de fapt, victimele unor oligarhi ipocriți ca Putin, Rogozin, Dodon, Voronin ș.a.) s-ar mai ogoi, dacă ar trăi mai bine, căci vectorul estic numai de bunăstare nu poate fi numit.

Bun. Prioritatea fiind stabilită, să vedem ce e de făcut. Am văzut că presiunea populară are o influență extrem de mare, deci trebuie să o facem mai puternică. Cum? Nu, cu aia-n drum nu merge, va asigur. Dar cu sute de mii în PMAN ar fi o șansă, pe care o putem materializa numai prin UNIRE în interiorul RM a tuturor cetățenilor afectați de mârșăviile comise de actualii guvernanți. Acest îndemn nu înseamnă să renunțăm la valorile naționale, să trădăm aspirațiile proprii. Nicidecum. Dar asta înseamnă să ne abținem, cel puțin tranzitoriu, de la dezideratele ce scindează societatea, ce ne fragmentează în grupuri relativ mici, incapabile să valorifice revolta firească de sinestătător, astfel, minimalizând presiunea populară asupra guvernării. Abținerea trebuie să fie evidentă și pentru cei care se consideră români cu vederi unioniste, și pentru cei care se numesc români basarabeni, și pentru cei care se consideră în exclusivitate moldoveni, dar și pentru cei care consideră că Rusia este tărâmul făgăduinței. Tărâmuri ale făgăduinței nu există! Mai ales pentru acei care nu sunt capabili să-și facă ordine în propria casă. Mai ales că visele trebuie să se bazeze pe realități concrete – nimeni, oricât de bine intenționat ar fi, nu va veni să ne măture prin ogradă și nu ne va pune în cratiță copane de curcani bio gratis. Așa dar, momentan, cel puțin, trebuie să renunțăm categoric la certuri proliferate încă de propaganda sovietică, pentru a incita spiritele pe motive etnice. Acestea sunt distructive și din ele nu vor câștiga cetățenii, fie că vor sau nu vor uniri sau dez-uniri cu diverse entități statale. Din ele au câștig barosan doar criminalii de la guvernare și alți nemernici care așteaptă să profite și mai mult decât au făcut-o până acum. Nu este nevoie să-I ajutăm cu o dedicație inconștientă!

La 3 mai a.c. 50.000 de cetățeni ai RM au spus răspicat că vor miliardul înapoi, justiție independentă, scoaterea instituțiilor statului din captivitate, presă liberă, neadmiterea transformării banilor jefuiți în datorie de stat, îndeplinirea cerințelor înaintate de fermieri etc. Adică ei și-au manifestat dorința și fermitatea de a obține dreptul de a trăi normal. Și eu vreau același lucru! Sunt sigură că și tu, cititorule, ești de acord cu ei și înțelegi că asta este o prioritate.

P.S. Acum e necesar să consolidăm societatea, să învățăm a identifica prioritățile și a ne solidariza pentru binele nostru. Și da, am scris românește, pentru că știu că responsabilitatea în ceea ce privește  realizarea solidarității civile revine celor care scriu și citesc (fie și printre rânduri!) ca și mine.

Poveste scrisă după certurile de pe FB ale unioniștilor cu unioniștii, ale europenilor cu unioniștii, ale unioniștilor cu europenii etc.

Erau odată într-un sat din Republica Moldova o babă și un moșneag. Ei, nu chiar babă și nu chiar moșneag, dar așa vine vorba, că la noi oricine trece de 45 deamu e numit bătrân. Erau vecini și se comportau ca atare: își mai otrăveau câte o potaie, își mai țipau în față preferințele politice de le ieșeau vinele pe gât, își alegeau fel de fel de vectori, deși habar nu aveau ce fel de orătănii sunt aceștia, pe scurt.. vecini moldoveni. Mai lucrau ei ce mai lucrau, dar duminica ședeau pe prispă cât e ziulica de mare, numărând bănuții și... visau. Moș Ion se gândea la Romanița, iar baba Frosea se gândea la Vladimir. Romanița era o măhăleancă de mai încolo, avea și ea destui ani ca să-i zici babă, dar nu-i atrăta deloc: stăpânea o casă frumoasă, împrejmuită cu o grădină de zile mari, în care robotea cât era lumină, cântând și râzând cu păsărelele, de mai mare dragul. Romanița era nu numai harnică și veselă de felul ei, dar mai avea și harțag, când trebuia: nimeni nu-i călca pragul cu ciubote de chirză pline de noroi! Iată de atâta moș Ion tare mai vroia să se însoare cu dânsa și i se tot scurgeau ochii peste gardurile, ce-i despărțeau. Își tot scărpina ceafa, ofta, scuipa la semințe și... se gândea ce bine ar fi să-l primească Romanița de soțior. Și așa de tare vroia el asta, că nu mai făcea nimic pe acasă: grădina îi era numai știr și mătrăgună, prin hambar nici guzganii nu mai aveau ce roade, hoții intrau în casa trasă pe o coastă, așa... ca să mai râdă de el (căci demult îi furară tot ce era mai valoros), iar păduchii îl deranjau rău de tot pe sub ”chepca” arsă de soare. Ei, și, după cum vă spuneam, baba Frosea, vecina, nu era mai brează. Dacă moș Ion se uita la dreapta, baba Frosea se uita la stânga, visând s-o ia Vladimir de nevastă. El, Vladimir, trăia hăt, departe, dar se auzea despre el că e tare puternic și bun la pat. Mulțime de neveste a f...ericit. Și cum i se umpleau ochii Frosii cu lacrimi de osânză, când se gândea la vajnicul mire și la viața dulce alături de el, nu mai făcea nici ea nimic pe acasă: unica găină i-a pierit, gâtuită de dihori, mușcatele din glastră s-au ofilit neudate săptămâni la rând, capra a mâncat toate tufele de coacăză, iar praful din casă pica peste grămada de blide murdare, ca blana de pe cuțul, care năpârlea anul împrejur.

Odată, s-a întâmplat că baba Frosea și moș Ion să se întâlnească la gardul prăvălit, care numai nume de gard avea și să se uite unul la celălalt ca niște vecini normali – adică fără să se scuipe și să se înjure.

               -Băi, Ioane, tot la căsătoria cu Romanița de gândești?

               -Da, fa, da ce-i?

               -Dap în oglindă te-ai uitat? Ce-i trebuiești tu ei? Să-și mănânce sufletul cu un leneș puturos ca tine?

               -Ia te uită cine vorbește! Da tu chiar crezi că Valoghia tău o să te miliuască?! Câte ca tine a avut și toate în cocioabe de lemn au ajuns! Da, de fapt, și fără dânsul nu mai ai mult – casa ți-i pe o rână, iar tu... ce să zic, muma pădurii, nu alta!

               Pe scurt, s-au certat iar vecinii noștri și au stuchit, supărați, peste gardul, care numai cu numele era gard. 

               Totuși, tare adânc în inimă i-au intrat lui Ion cuvintele Frosei. Și, într-o seară el a înțeles că pentru a o lua pe Romanița de nevastă nu trebuie numai să viseze  să facă asta, dar să și merite. Zis și făcut. Din acel moment de sfântă conștientizare, moș Ion s-a pus pe meritat: s-a bărbierit frumos și a scăpat de păduchii, care îi mâncau sufletul. Apoi și-a reparat casa și și-a făcut ordine în grădină. După asta a mers la palatul hoților care l-au prădat, le-a aftonit câte un picior zdravăn în fundurile grase și și-a luat înapoi toată averea. Pe hoți i-a închis în gojineața porcilor și i-a dat pe mâna unei văduve, care le lua "mită" de câte ori vroiau să se... descarce la WC-ul din curtea ei. După ce și-a primenit toate acestea, Ion, care arăta acum ca un voinic, căci își luase viața în propriile mâini, s-a dus s-o pețească pe Romanița. Aceasta, când l-a văzut așa de ferchezuit, a plând de bucurie și i-a spus:

               -Ioane, de când te aștept! Acum mă meriți!

               Au stricat gardurile dintre ei, au unit grădinile și au făcut o gospodărie frumoasă. Când, într-o zi, a mers Ion să dreagă pomina de gard dintre casa lui și cea a Frosei... ce să vadă? Femeia, între timp, și-a făcut și ea ordine peste tot: grădina îi mustea de culori, iar casa văruită și ridicată cu o mansardă în vârf, era o bijuterie. Iar Frosea... Frosea, într-o rochie albă ca neaua și cu părul prins în două gâțe sănătoase, ședea pe genunchii unui bărbat cu mustăți negre ca pana corbului și ciripea: Tudorică încolo, Tudorică – ncoace... Ion mai n-a căzut de uimire! Tudorică era celălalt vecin al Frosei, care numai pe unde n-a argățit, sărmanul, ca să facă un ban mai gros. Se vede că venise între timp acasă. Ceea ce nu știa Ion este că și cuvintele lui au rănit-o pe vecină-sa, dar au și făcut-o să se trezească din reverie și să-și pună ordine în propria viață...

               Mai pe scurt. Unirea e o treabă bună, dar nu se înfăptuiește cu vise, iac-așa!

               Epilog: 

               -Fa, Frosea, dap nu te-ai măritat cu Valoghia cela al tău?

               -Ce?! Nu-l schimb eu pe Tudorică al meu cu limbricul cela futicios!

Doar un protest conștient și dedicat poate fi util

Protestul de duminică din PMAN a radiografiat societatea noastră ”pro-europeană” cu multă exactitate. Suntem extrem de pestriți, ceea ce nu contravine, de bună seamă, principiilor democratice. Doar că „pestrițismul” nostru este extrem de militant, agresiv și nu contribuie deloc la identificarea unei idei, în jurul căreea să putem coaliza, manifestându-ne solidaritatea și responsabilitatea civică matură. Îndemnul de a participa la un protest, enunțat de niște tineri pe rețelele de socializare, a stârnit imediat un val de contra-argumente (ce a continuat și după protest, condimentat cu sarcasm și chiar atacuri la persoană), care atestă o mare tulburare a conștiinței noastre naționale, precum și resentimente patriarhale unul față de altul. Astfel, comunicarea și asumarea consensului printre cetățenii simpli e aproape la fel de imposibilă, ca și printre reprezentanții clasei politice. Principiul oglinzii... Iată doar câteva idei desprinse din conversațiile de pe FB, care, după părerea mea, denotă infantilismul (și implicit, ”pestrițismul”nostru politic).

 Eu am votat pentru Antimafie, nu sunt vinovat pentru ceea ce se întâmplă acum. Ați votat așa-zisele partide proeuropene, așa vă trebuie!

În principiu, s-ar părea că acestă disculpare este pertinentă. Dar în spatele ei se ascunde un mare impas politic și social. Doar un copil teribil sau un îndrăgostit irecuperabil spune: dacă nu faceți cum vreau eu, să ardă casa, ca nu-mi pasă! Infantilismul acesta denotă, de fapt, o iresponsabilitate precară, căci, odată arsă casa, nu doar ”vinovații” vor rămâne pe drumuri, ci și cel de îl susține, cel supărat, cel care se spală pe mâini, ca și Pilat înaintea răstignirii lui Isus. Așa că, probabil, acum ar trebui să nu ne mai scoatem ochii unul altuia ca niște copii de la grădiniță, ci să conștientizăm că toți cei care au votat pentru PL, PLDM, Antimafie, PLR, Oleg Brega etc. au votat, de fapt, pentru o singură idee – parcursul european al RM - și acesta e cel mai important lucru. Ideea, care ne unește și nu particularitățile, care ne dezbină.

Eu nu am să ies la proteste, pentru că nu vreau să fac jocul politicienilor, care vor fi acolo. Ce, eu sunt marioneta Țopilor ori a lui Mocanu?!

Dar de ce i-au dat cuvânt lui Mocanu? Noi am venit la un protest apolitic, pentru Europa, nu să-i facem figurație!

Și aceste poziții sunt de înțeles, odată ce, politicienii noștri ne-au dezamăgit de atâtea și atâtea ori. Privatizarea politică a unor mișcări populare spontane, distorsionează, adeseori, mesajele debutului și compromit ideea începuturilor. Dar, argumentul nu ține deloc, dacă ne gândim că, deocamdată, nu s-a inventat un sistem politic mai bun decât democrația. Și atunci, dacă dorim să obținem o schimbare sau să promovăm o intenție până la momentul materializării acestea, trebuie să fim cât mai mulți - cetățeni de diverse profesii, vârste și convingeri particulare, care îmbrățișează o idee națională, care sunt gata s-o promoveze și s-o apere. Grevele noastre, ale jurnaliștilor de la M1 (anii 2002 și 2004) au fost susținute de mai toate forțele politice, cu excepția PCRM. Asta nu înseamnă că am fost privatizați. Nu devii marioneta nimănui, dacă nu accepți pupcurismul ca principiu de viață și promovare, dacă ai maturitatea de a comunica civilizat și a discerne între intențiile bune și cele rele ale celor cu care pornești la drum.

Cei care ies la proteste sunt pro-ruși, căci distrug stabilitatea  în țară și vor să înceapă iar debandada din aprilie 2009 sau, mai rău, să organizeze un Maidan, de care se vor folosi rușii ca să înceapă războiul în Transnistria!

Acest argument a fost și va fi utilizat întotdeauna, atât timp cât tradiționalul pericol al intervenției rusești poate fi reiterat ca o sperietoare eficientă, pentru a reteza orice intenție de a organiza manifestații publice de protest. Și o vor face tocmai acele forțe politice, care înfruntă democrația printr-un comportament politic ipocrit și proclamă necesitatea unei stabilități nu pentru binele poporului, ci pentru a fura și a vinde (rușilor) bunurile naționale în liniște și pace. Situația politică actuală din RM nu cere stabilizare de frica ursului, ci schimbare, metamorfoză continuă pentru a scăpa de el. Iar maturitatea participanților la protest, cu puțină înțelepciune și spirit de observație, va putea dejuca intențiile provocatorilor, va putea împiedica eventuale violențe. De fapt, acestea ar putea fi inspirate doar de socialiștii, care acum sunt in opoziție. Dar nu exista nicio probă că aceștia s-ar aventura să producă o lovitură de stat, fără un suport real din afară. Acesta, însă, după toate evidențele, nu va veni. Să nu uităm, că rușii intervin cu provocări, dacă  au interese geopolitice, precum ar fi, să zicem, schimbarea actualei guvernări minoritare. Dar, probabil, ei se simt foarte confortabil cu Plahotniuc și Filat, care le cedează orice bun național cu mare dedicație, pro-europonesmul lor fiind doar un bluf.

 Jos comuniștii! PD și PLDM să nu facă alianță cu comuniștii, ci cu PL!

Da, probabil, această opțiune e vitală și în asentimentul anticomuniștilor militanți, ba chiar este și una dintre recomandările europenilor, dar ea nu rezolvă nimic, absolut nimic, în condițiile în care PL-ul ar accepta această alianță din complezență, limitându-se la satisfacerea unor cerințe minore, cum ar fi partajarea unor ministere. Această alianță ar fi o mare victorie, doar în situația, în care ar exista certitudinea demarării reale a unor reforme (primordial!) în justiție. Cu PL sau cu PCRM, oligarhia care deține puterea în RM,  își va continua activitatea mafiotă cu mare pasiune. Nu fațada pro-europeană ar trebui să ne intereseze. Nimic pro-european nu există în prihvatizările paranoice ale lui Plahotniuc, în gesturile obscene ale lui Lupu, în minciunile și activitatea de contrabandă a lui Filat! Reforma în justiție și, ca prim pas, numirea unui procuror general din afară, candidatura căruia ar fi propusă de partenerii europeni. Acesta, cred, ar trebui să fie ideea, care ar uni toți protestatarii.

Să fie proteste largi, de anvergură, lasă să vină și socialiștii, și comuniștii. Jos mafia de la guvernare!

Da, ar fi bine să dispară mafia de la guvernare, dar nu cu ajutorul socialiștilor și comuniștilor. Nu cred că ne-am dori ca aceștia să substituie actualii diriguitori. Trebuie să fie foarte clar, că protestele nu au ca scop răsturnarea puterii, lovitura de stat. Nu există premize pentru revoluție și nu există forțe pro-europene politice suficient de mature și puternice, care să poată prelua puterea. Dacă ar fi fost, ar fi câștigat cu siguranță, alegerile din 30 noiembrie. Singura opțiune rațională a protestatarilor poate fi insistența asupra unor puncte (unul dintre ele a fost expus mai sus) similare cu cerințele europenilor, enunțate la întâlnirea de la Aeroport. Dacă se va face regulă în justiție, hoții vor sta la pușcărie, iar în locul lor vor veni cei care merită. Ei pot fi din aceleași partide de la guvernare, după ce acestea vor fi curățate legal de elementele criminale – PLDM, PD și eventual, PL. Între timp, partidele neparlamentare pro-europene nu au decât să se fortifice și să se călească, inclusiv, prin participarea activă la protestele populației.

 Nu va ieși nimeni la proteste, moldovenii sunt lași. Rușii ne-au lipsit de demnitate. M-am săturat de țara asta de debili!

La genul acesta de tânguieli pot spune doar atât. Cetățenii RM nu sunt o entitate nebuloasă. Când spunem moldovenii sau cetățenii RM, de fapt, spunem EU. Rescrise, rândurile de mai sus ar suna astfel: Nu voi ieși la proteste, pentru că sunt laș. Oricine e de vină pentru că eu nu am demnitate, numai nu eu însumi. M-am săturat de mine, pentru că sunt debil!

Ninge peste Parlament şi peste PMAN...

Ninge peste România. Ninge peste Moldova. Ninge peste Parlamentul moldovenesc. Cu un alb imaculat. Până aici e frumos, cu toate codurile de ninsoare şi vijelie, anunţate de meteorologi. Dar în rest? Albul zăpezii poate acoperi negrul pământului, dar nu poate masca negrul din cerul... gurii. Gura deputaţilor noştri dragi. 

A trecut o lună de la alegeri, a trecut şi prima şedinţă a plenului aleşilor, dar nu se aude nimic îmbucurător. Aceşti aleşi nu au apreciat deloc faptul că li s-a oferit o şansă de reabilitare. Plini de importanţă, ei se complac în noua sală de şedinţe şi proliferează lipsa de respect pentru cei care i-au promovat în acele fotolii moi. Spun asta, pentru că nimic, niciun semn, nicio aluzie, nicio tresărire de muşchi de pe feţele neted bărbierite sau, mă rog, pudrate din abundenţă, nu a lăsat să se subânţeleagă că există o mişcare „freatică” intensă, cu ciocniri de principii şi valori în numele dragostei de ţară. O mişcare, ce va da în curând roade, va repune lucrurile la locurile lor şi va anunţa o etapă calitativ nouă în arealul politic moldovenesc. Nimic. 

Dacă s-ar putea să iei covorul roşu de cele patru colţuri, strângându-le frumos de-asupra, sub plafonul de cristal  (precum faci cu o faţă de masă, pe care zac o grămadă de vase de unică folosinţă murdare), şi să arunci totul la gunoiul istoriei... Dar nu se poate! Trebuie să avem răbdare. Căci de revoluţie nu poate fi vorba: nu avem pe cine pune în loc şi... ninge. Ninge peste PMAN şi e tare frig! Frig e şi în suflet, dacă stai să te gândeşti la urmările negoţului dintre cele trei (patru?) partide parlamentare, care screm o majoritate „funcţională”. PLDM+PD+PCRM, se pare, e formula de coaliţie „pro-europeană”, care ni se pregăteşte. Şi aşa cum, prin ipocrizia politicienilor din anii 1994-etc. a fost devalorizată ideea renaşterii naţionale şi a fraternităţii româneşti de pe cele două maluri ale Prutului, tot aşa este pa cale de a fi descalificată şi ideea unităţii europene, a parcursului nostru pro-vestic. Încetişor şi cu măliguţă!

Impasul, în care ne-am pomenit, permite câteva raţionamente, ancorate în realitatea imediată:
    
Clasa politică actuală este total depăşită. Avem nevoie de jucători noi. Aceştia nu pot fi „răsăriţi” peste noapte, ci trebuie ajutaţi să acceadă la un anume nivel de vizibilitate. Ei pot fi identificaţi şi promovaţi. Cum? Fiecare e în măsură să contribuie prin mijloacele sale disponibile. Klaus Iohannis a fost primar de Sibiu şi a fost promovat de cei care au avut încredere în integritatea şi capacităţile sale de lider.

Oligarhizarea şi poftele aberante, diabolice, ale capilor politici de la noi fac imposibilă păstrarea unei direcţii pro-europene veritabile, precum şi reformarea instituţiilor statului, eradicarea corupţiei. Asta înseamnă că va trebui să fim mai activi din punct de vedere social. Protestele în legătură cu orice mârşăvie comisă de oamenii politici mafioţi trebuie să revină pe ordinea de zi. Nu mă refer la proteste organizate de opoziţia politică. Ci de societatea civilă. De ce pe timpul comuniştilor ieşeam la greve, organizam marşuri de protest etc., iar acum nu o mai facem? Vorba lui Sergiu Mocanu:”Comuniştii şi mafia de la guvernare sunt o apă şi un pământ!” Atunci?!

Activitatea socială a cetăţenilor e extrem de importantă, după cum spuneam. Dar, în momentul crucial al scrutinelor, ea trebuie să fie materializată în potenţial politic. Să se manifeste nu doar în calitate de material votant, dar şi în calitate de componentă puternică a partidelor noi. Asta înseamnă că liderii partidelor neparlamentare, care vor continua cu fermitate lupta politică (sau vor apărea dintr-o zi în alta) trebuie determinaţi să recruteze intelectuali, profesionişti de calitate, oameni populari integri din societatea noastră. Un partid, care îşi doreşte şanse electorale, nu poate fi constituit doar din lider şi vreocâţiva oameni devotaţi lui. El trebuie să fie o forţă reală, şi nu un clan sau gaşcă.

Mocanu, Chirtoacă, Hadârcă şi alţii...

În curând se împlineşte o lună din ziua alegerilor parlamentare. Despre secretomania celor trei partide negociatoare s-a scris deja destul. S-a vorbit şi despre faptul că Plahotniuc a reuşit să pună mâna pe toate componentele politice din viitorul parlament (mai puţin pe socialişti?), curăţind prevăzător listele PLDM şi PCRM de toţi oponenţii săi virulenţi sau, cel puţin, vorbitori. Omorul ticălos al lui Ion Butmalai a pus capac la toate. Situaţia actuală este, pe puţin, dramatică. Subiecţii politici, se vede, nu au înţeles nici o iotă din voinţa poporului lor. Probabil, ei cred că i-am votat din mare dragoste... Inconştienţii!..

Să vedem ce şanse avem. Şi pe cine putem miza ca lucrurile să nu deraieze irecuperabil. Societatea civilă s-a trezit? Să zicem. Mai multe ONG-uri, brusc, au devenit  vizibile şi s-au apucat să se revolte pe la conferinţe de presă. Probabil, au primit o suliţă în coastele, obişnuite deja cu comoditatea şi căldurica meselor rotunde şi simpozioanelor plătite generos din afară. De oameni , care aşteaptă nu doar rapoarte financiare exacte, dar şi eficienţă reală în urma banilor investiţi.  Ok, gata cu scepticismul vis-a-vis de societatea noastră civilă, sper doar ca această revoltă să nu fie doar unul dintre goal-urile sau objectives-urile unui alt proiect ordinar, câştigat recent.

Mai departe. Societatea civilă nu înseamnă doar ONG-urile instituţionalizate, ci şi fiecare cetăţean, activ civic, în parte. După comportamentul matur al electoratului cu viziuni proeuropene  la 30 noiembrie, putem spune că există o masă critică activă şi conştientă în Republica Moldova şi diaspora. Întrebarea este dacă aceşti oameni pot influenţa procesul politic în mod eficient, dincolo de comentariile enunţate la bucătărie, printre prieteni, în presă, bloguri sau pe reţelele de socializare. Toate aceste opinii sunt ca o dospeală, care bolboroseşte, dar nu iese din perimetrul  ligheanului. Nu iese, dar ar putea să o facă în orice clipă. În ce condiţii? Aici intervine cea de-a treia componentă a şansei.

În campania electorală au existat multe voci vehemente, care optau pentru exclusivitatea votului oferit partidelor mici, „curate”. Preferinţele oscilau între Mişcarea populară „Antimafie”, PLR, Partidul Forţa Poporului şi candidatul independent Oleg Brega. Ultimul a luat neaşteptat de multe voturi, oferite, în mare parte de tineret, probabil. 

Totuşi, de ce majoritatea electoratului provestic nu a investit prea mult în aceste partide puţin cunoscute? Pentru că – avem acum demonstraţia pe faţă – nu au suficientă forţă, perseverenţă, atitudine militantă, nebunie, dacă vreţi, pentru a influenţa lucrurile. S-au agitat puţin în campania electorală şi gata, au obosit, sărmanele. Au revenit la bloguri şi postări pe FB. Acolo unde suntem noi, cei care nu avem partide şi pretenţii politice personale. 

Or, dacă liderii acestor partide mici vor să fie votaţi în alegeri, ar trebui să conştientizeze că  acum este momentul să înceapă o altă campanie electorală. Vehementă şi vizibilă. De sacrificiu. Nu neapărat singulară. Dimpotrivă, solidarizarea lor ar demonstra o experienţă politică demnă de respectul celor care s-ar putea să-i aleagă peste 4 ani. Aştept o conferinţă de presă cu participarea lui Sergiu Mocanu, Nicolae Chirtoacă, Ion Hadârcă, etc. O conferinţă de presă în care aceşti pretendenţi la încrederea noastră să ne spună clar şi răspicat, că nu o vor înşela şi, dacă va fi nevoie de manifestaţii stradale pentru a influenţa şi controla actualii guvernanţi, ei vor fi cu poporul. Patetic? Da. Dar altă soluţie nu avem. 

1 decembrie a venit după 30 noiembrie cu o (înj)urătură. După care au venit Vasile Năstase şi Ion Sturza.

Scrutinul s-a încheiat. Am constatat că  (indiferent dacă pun sau nu virgulă, ca să evit cacofonia), carul cu proşti încă e aici, nu s-a mutat cu nicio iotă. Din căpiţa de fân din loitre se aud chiote viscerale despre „drujba cu rassia... mati, na!” Stau, ascult şi mă gândesc  că, dacă ar fi să pot, aş înhăma la carul acesta trei boi (unul democrat, altul liberal-democrat şi al treilea pur şi simplu, liberal) şi, hăcuindu-i cu biciul ruşinii, le-aş spune: aţi cântat? Vă pare bine? Acum... dansaţi-o, în puii mei, de aici! Mutaţi carul, că voi l-aţi umplut cu draci!

Dar nu pot face asta. Căci eu sunt educată şi reprezint a patra generaţie de intelectuali a neamului meu. Şi, cum necum, pledez pentru exprimarea democratică, la orice nivel. Şi cel al proştilor din car, şi cel al boilor. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, nimic grav nu s-a întâmplat. Suntem în status quo. Dreapta e aceeaşi, stânga s-a schimbat la faţă, dar, în fond, e şi ea aceeaşi. Acum patru ani se întâmpla exact la fel. Numai că Voronin şi Dodon erau în acelaşi partid. De fapt, ar trebui să mă bucur pentru scorul din acest scrutin. La măgăriile pe care le-a făcut guvernarea „democrată”, chiar e de-a mirării că mai deţine majoritatea. I-a salvat votul nostru geopolitic, evident. Mă întreb dacă cineva din cei trei... lideri de partid conştientizează acest lucru. Nu cred. Ei habar nu au cum e să te culci în pat cu un boşorog gras, moale şi păros, căruia îi pute din gură, doar pentru că acesta te-a ameninţat că-ţi dă foc la casă şi-ţi trimite copiii în Siberia. 

De ce spun asta? Pentru că asta am făcut noi, cei care am votat cele trei partide democrate, mama lor de găinari! Asta am făcut, i-am votat pentru că am fost şantajaţi. Am fost forţaţi  să ne apărăm  libertatea printr-un act de umilinţă greţoasă în masă. Am făcut-o conştient, da – pentru ca RM să nu părăsească parcursul european, ne-am băgat în pat cu duşmanul, vorba filmului. Pentru că, momentan, nu am avut altă soluţie. Nu am avut! (Cei care susţin, că unica soluţie era să votăm doar partide extraparlamentare şi candidaţi independenţi sunt frumoşi şi naivi în romantismul lor politic, nu vreau să-i supăr.)

Întrebarea este: câte scrutine  ne vom mai sacrificato-prostitua aşa? Eu, personal, nu mai vreau s-o fac (transcripţia engleză se acceptă). Şi de acum înainte nu am de gând să suport nicio mizerie din partea „drugarilor” de viitoare coaliţie. Aşa că, pe ziua de azi, am căutat şi găsit pe FB, cel puţin, două idei, care m-au determinat să pun cemadanul la loc. 

Una e cea a lui Vasile Năstase, care propune să le cerem guvernanţilor să facă publice negocierile lor ulterioare. Cel puţin, dacă nu ne dau pâine, să ne săturăm de circ, mama lor! Of, iarăşi sunt sarcastică... Evident nu pentru asta e bine să cerem transparenţă, ci pentru a reabilita şi impune voinţa noastră, a celor care i-am ales şi nu vom accepta să fim din nou umiliţi şi nu mai vrem păpuşi obediente în toate funcţiile-cheie şi în toate instituţiile statului. 

A doua idee îi aparţine lui Ion Sturza, care a anunţat că, în câteva luni, va lansa o platformă civică activă, non-politică, cu denumirea „Moldova deschisă”, pentru „a pune politicul sub un control riguros al societăţii”. Cred că este o intenţie realistă şi oportună. Care, evident, a fost imediat comentată, că doar e site de socializare, nu? Parcurgând comentariile, mi-am zis că... un singur pericol o paşte. Pe ea, pe intenţia nobilă a lui Ion Sturza – moldovenii când se strâng, la un colţ de masă cântă, la alt colţ de masă... rânză! Da, iată aşa un banc sec...

Ce aşteptări am de la alegerile din 30 noiembrie? Mă refer la cele reale, nu la vise.

Poimâine ieşim la vot. Adică, ieşim, nu stăm să ne uităm cum ies alţii. Cu asta ne-am înţeles, da? Buuuun. Acum să vedem cu cine votăm. Mai analizăm o dată în plus situaţia, că nu strică.Deci, păcatele guvernării actuale ne sunt binecunoscute, nu le mai trecem în revistă. Dar ele trebuie diferenţiate. Din perspectiva răului mai mic. Asta este situaţia acum. Cine vă vine în minte, atunci când vorbim despre captivitatea instituţiilor de drept, atacuri raider, şantaj, monopol în audiovizual etc. etc.? Plahotniuc, evident, cel care are la degetul mic un coşcogea partid - PD. Acesta este promotorul mentalităţii mafiote, a coruperii şi corupţiei. Eu sunt sigură, că fără el, Parlamentul nostru ar avea o şansă proeuropeană.

Deci, prima mea aşteptare este diminuarea prezenţei (preferabil - excluderea) PD din viitorul Parlament.

 Celelalte două PLDM şi PL - să intre. Dincolo de păcate reprobabile, acestea au şi atuuri: PLDM este susţinut de Iohannis, respectiv, de Merkel, iar PL, cel puţin, este pro-român, ireversibil. Fără Plahotniuc, care trebuia demult deferit justiţiei, aceste două partide au şansa de a se reabilita. Nu integral, că nu au cum. Iar ca asta să se întâmple, avem nevoie de o forţă nouă în Parlament. Dincolo de speculaţiile sondajelor cumpărate, oricine are o şansă să intre în legislativ, doar să dorim noi, alegătorii. Am zis oricine, dar nu toţi odată. Deci, trebuie să coordonăm votul pentru unul, maxim, doi candidaţi din cei cotaţi cu o şansă mai mică. Cea mai activă forţă politică, datorită căreea am aflat multe dintre măgăriile făcute de actuala guvernare, în special a oligarhului Plahotniuc, a fost şi este Mişcarea Populară Antimafie. 

A doua mea aşteptare este ca Mişcarea Populară Antimafie să ajungă în Parlament, pentru a diminua pofta de putere a PLDM şi PL.

Ştiu că sunt şi alţi candidaţi de treabă printre cei zişi cu şanse reduse de a câştiga alegerile. Dar, cu toată stima pentru candidaţii independenţi, inclusiv Oleg Brega, nu ne putem permite acum risipa de voturi, precum şi de locuri în Parlament. 

Atât. Nu mai întind vorba. Cred că sunt aşteptări reale şi, în conjunctura actuală, realizabile. Mai mult decât atât nu pot să-mi doresc. ACUM. 

Toată lumea se întreabă cu cine să voteze la 30 noiembrie. Iată răspunsul meu. Dar nu înainte de a expune şi logica lui.

Deci, scurt pe doi. Subiecţii electorali din aceste alegeri, cu foarte mari aproximaţii, evident,  pot fi împărţiţi în trei grupe distincte:

1.       Partide proeuropene, care corespund unuia sau mai multor din următoarele criterii: cunoscute (mai vechi), cu pondere reală, cu lideri experimentaţi  sau cu experienţă parlamentară ca fracţiune:

PLDM, PD, PL, PLR, PNL

2.       Partide proeuropene, care corespund unuia sau mai multor din următoarele criterii: relativ noi, cu lideri ceva mai puţin cunoscuţi sau fără experienţă parlamentară ca fracţiune:

Partidul Forţa Poporului, Mişcarea populară Antimafie, Partidul Democraţia Acasă, Partidul Popular, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Verde Ecologist, Partidul Pentru Neam şi Ţară

3.       Partide pro-ruseşti, anti-europene, anti-NATO:

Partidul Socialiştilor, Blocul Alegerea Moldovei – Uniunea Vamală, Partidul Comunist Reformator, Partidul Renaştere, Partidul Patria, PPCD, PCRM, Mişcarea Ravnopravie, Patrioţii Moldove, Uniunea Centristă.

Cu toată stima pentru candidaţii independenţi, nu-i iau în calcul aici, pentru că, în ceea ce îi priveşte, e o risipă de voturi, pe care nu ne-o putem permite. 

Deci, în total sunt 26 de subiecţi electorali, minus candidaţii independenţi – 22. Din aceşti 22 din start omitem grupul al treilea. Rămân 13. Da, cifra dracului, care ne dă mari bătăi de cap. Abia aici începe adevărata problemă – pe cine votăm din cei 13?! Să vedem... Există două opţiuni deja clare, enunţate de public: unii vor vota un partid cunoscut, pentru a nu pierde votul, alţii, categoric nu vor să mai vadă „bandiţii, oligarhii etc.” în noul parlament. Logic ar fi să identificăm două partide (unul din grupul 1., şi altul din grupul 2.) pentru a le face câte o ofertă electorală pasabilă celor două tipuri de alegători şi a nu fragmenta viitorul parlament.

Să zicem că ar trebui să stabilim nişte criterii de care să ne conducem pentru a lua decizia potrivită. Eu mă orientez după următoarele: lider experimentat, echipă puternică, cu merite profesioniste şi grad mai mic de coruptibilitate. Zic grad mai mic, pentru că trebuie să ne fie foarte clar: de această dată alegem răul cel mai mic, căci nu avem alternative. Oricum, e necesar să ALEGEM, dacă nu dorim ca majoritatea parlamentară să fie constituită de Renato Usatâi şi Igor Dodon.

Să vedem ce avem în prima categorie.

PNL are lider, nu are echipă. PLR are echipă, nu are lider. PL are (relativ!) echipă, are şi lider, dar liderul poate „mătura” echipa în orice clipă, după cum îi este dispoziţia. PD-ul... şi el are echipă plus lider, dar...  îl are şi pe Plahotniuc. Şi am convenit de la bun început, că votăm răul cel mai mic, nu răul cel mai mare. A rămas PLDM. Are lider, are echipă, are experienţă parlamentară, are relaţii internaţionale de calitate. Nu mai aduc argumente. Ele nu folosesc la nimic, căci contraargumente sunt mult mai multe şi asta nu mă ajută să identific la rece vreun subiect eligibil. Judec matematic. Deci, din prima grupă aleg PLDM.

Acum trecem la a doua. Handicapul majorităţii partidelor de aici este faptul că nu le prea cunoaştem echipele. Doar liderii, dar şi aceştia au un grad diferit de notorietate. A  trebuit să accesez Google-ul ca să mă documentez în privinţa liderilor PpNŢ (Nicolae Uţica – nu-l cunosc), Partidul Popular (ah, e Alexandru Oleinic, fostul AMN-ist taciturn cu afaceri la Soroca, clar). Partidul Democraţia Acasă e condus de Vasile Costiuc, iar Partidul Verde Ecologist – de Anatolie Prohniţchi. I-am cunoscut personal la nişte dezbateri publice, până atunci i-aş fi căutat şi pe ei în Google. Acţiunea Democratică, condusă de Mihai Godea nu s-a prea manifestat şi nici nu am habar de echipa lor. Deşi Nicolae Chirtoacă e o personalitate cu multă carismă, Forţa Poporului e cam puţină – m-am uitat acum pe site-ul lor. Antimafia lui Sergiu Mocanu e cea mai cunoscută şi mai activă entitate  politică din grupul aşa-zis al doilea.

Gata. Fără a sta mult pe gânduri, căci mă enervez, am ales: PLDM şi Mişcarea Populară Antimafie. Acestea sunt propunerile mele pentru 30 noiembrie. Şi pentru că o grămadă de reproşuri şi dubii mă atacă instantaneu, închid, ca să nu cumva să-mi treacă prin cap să nu ies la vot pe 30 noimebrie, pe motiv că, totuşi, n-am pentru cine.

Apropo, ca să nu mi se întâmple asemenea tentaţii, mi-am pus pe perete fotografiile lui Usatâi şi Dodon... Revigorează!