Odată, s-a întâmplat că baba Frosea și moș Ion să
se întâlnească la gardul prăvălit, care numai nume de gard avea și să se uite
unul la celălalt ca niște vecini normali – adică fără să se scuipe și să se
înjure.
-Băi,
Ioane, tot la căsătoria cu Romanița de gândești?
-Da,
fa, da ce-i?
-Dap
în oglindă te-ai uitat? Ce-i trebuiești tu ei? Să-și mănânce sufletul cu un
leneș puturos ca tine?
-Ia
te uită cine vorbește! Da tu chiar crezi că Valoghia tău o să te miliuască?!
Câte ca tine a avut și toate în cocioabe de lemn au ajuns! Da, de fapt, și fără
dânsul nu mai ai mult – casa ți-i pe o rână, iar tu... ce să zic, muma pădurii,
nu alta!
Pe
scurt, s-au certat iar vecinii noștri și au stuchit, supărați, peste gardul,
care numai cu numele era gard.
Totuși,
tare adânc în inimă i-au intrat lui Ion cuvintele Frosei. Și, într-o seară el a
înțeles că pentru a o lua pe Romanița de nevastă nu trebuie numai să viseze să facă asta, dar să și merite. Zis și făcut.
Din acel moment de sfântă conștientizare, moș Ion s-a pus pe meritat: s-a
bărbierit frumos și a scăpat de păduchii, care îi mâncau sufletul. Apoi și-a
reparat casa și și-a făcut ordine în grădină. După asta a mers la palatul
hoților care l-au prădat, le-a aftonit câte un picior zdravăn în fundurile
grase și și-a luat înapoi toată averea. Pe hoți i-a închis în gojineața
porcilor și i-a dat pe mâna unei văduve, care le lua "mită" de câte ori vroiau să
se... descarce la WC-ul din curtea ei. După ce și-a primenit toate acestea,
Ion, care arăta acum ca un voinic, căci își luase viața în propriile mâini, s-a
dus s-o pețească pe Romanița. Aceasta, când l-a văzut așa de ferchezuit, a
plând de bucurie și i-a spus:
-Ioane,
de când te aștept! Acum mă meriți!
Au
stricat gardurile dintre ei, au unit grădinile și au făcut o gospodărie frumoasă.
Când, într-o zi, a mers Ion să dreagă pomina de gard dintre casa lui și cea a
Frosei... ce să vadă? Femeia, între timp, și-a făcut și ea ordine peste tot:
grădina îi mustea de culori, iar casa văruită și ridicată cu o mansardă în
vârf, era o bijuterie. Iar Frosea... Frosea, într-o rochie albă ca neaua și cu
părul prins în două gâțe sănătoase, ședea pe genunchii unui bărbat cu mustăți
negre ca pana corbului și ciripea: Tudorică încolo, Tudorică – ncoace... Ion
mai n-a căzut de uimire! Tudorică era celălalt vecin al Frosei, care numai pe
unde n-a argățit, sărmanul, ca să facă un ban mai gros. Se vede că venise între
timp acasă. Ceea ce nu știa Ion este că și cuvintele lui au rănit-o pe vecină-sa, dar au și făcut-o să se trezească din reverie și să-și pună ordine în propria
viață...
Mai
pe scurt. Unirea e o treabă bună, dar nu se înfăptuiește cu vise, iac-așa!
Epilog:
-Fa,
Frosea, dap nu te-ai măritat cu Valoghia cela al tău?
-Ce?! Nu-l schimb eu pe Tudorică al meu cu limbricul cela
futicios!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu