„Veghe” la teatrul Eugene Ionesco

Teatrul Eugene
Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. 

S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. 

Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. 

Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. 

Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum alogică  e orice moarte. 

Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.

Fost-am la concert aseară...

De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. 

Bun! Am ales rândul doi, chiar dacă exista inconvenientul de a nu avea un sunet prea calitativ. Cunosc piesele şi mi-am zic că vreau să-i văd mai bine. Ca lupul din poveste. Fecare ridişor... Bine dispusă, aşteptam să iasă în scenă Angela Brambati, Franco Gatti şi Angelo Sotgiu - cei trei membri ai trupei legendare. Dar... a ieşit un tânăr îmbrăcat în blugi şi cămaşă, peste care purta o vestă împletită. Am crezut că e un tehnician. Nu era. S-a apropiat de microfon şi a ultra-sono-vibrat piţigăiat în el: "Bună seara!" A făcut un scurt intro la ce urma să se întâmple în scenă, l-a prezentat pe Excelenţa sa, Ambasadorul italian, a tradus ce a spus acesta şi... ne-a cucerit irecuperabil. 

Nu ştiu de unde s-a luat acest Mister Bean autohton, dar ceea ce îi ieşea pe gură a făcut sala să freamăte. Consoanele palatalizate, ţi-urile şi dz-urile sale (gen de ce nu padhadzeşţi la mine) stârneau valuri de reacţii - unii râdeau, alţii îşi astupau urechile, ceilalţi scrâşneau nervos din dinţi. Eu personal aveam reacţii alternative, din toate câte puţin. Mă rog, când a tradus "motociclă" în loc de "motocicletă", îmi amintesc că mi-am dorit exacerbat să arunc cu ceva în el, dar mi-a fost greu să mă despart de telefon - doar de acest obiect detaşabil de propria-mi fiinţă dispuneam în acel moment. 

Ceea ce, însă, mi s-a părut şi mai grav este că organizatorii concertului nu s-au oropsit să le explice oaspeţilor în ce ţară au aterizat la aeroport. Probabil, li s-a comunicat că Republica Moldova este un apendice al Rusiei şi că aici trăiesc preponderent ruşi. Aşa că cei trei interpreţi au încercat să stimuleze extazul spectatorilor aruncând ici colo cuvinte ruseşti şi îndemnând sala să cânte "Pusti 'segda budet solnţe". 

Când, totuşi, Angelo l-a întrebat pe bravul traducător cum ar fi grasie în "moldava", acesta a zis: "merci". Apoi, merci pentru concert (Ricci e Poveri au fost absolut minunaţi!), dar iaca pentru restul... nici nu şţiu cum să bazaresc pe maldavneşţe ca să fim în poneatcă...

Aberaţii de 10.10.10

Ce e şi cu inspiraţia asta... nu am dat pe aici de mai bine de o lună. Mă şi mir cât de perseverentă am fost în lenea mea. A fost o perioadă când scriam mai mult despre procesul politic. Acum despre politică scriu toţi. Internetul (şi mai ales blogurile) au creat o explozie de comentatori politici...Bang!!! Universul s-a recreat. 

Nu zic că politica nu e importantă, dar am impresia că a devenit obsesie naţională. Obsesia care ne amorţeşte mintea şi... membrele posterioare, dacă oricum nu ne mai interesează să mergem... la vot. 

Aud multă lume derutată, eu cu cine votez-ul lui Caragiale este mai actual ca niciodată. Vreau să mă concentrez la altceva... La viaţa în sine. Oare mai e la modă viaţa în sine? Ah, a căzut o stea! Pe cine mai interesează asta, dacă nu cumva e vorba de o stea de pe epoleţii unui om politic?

Muşuroi cu referendum

Acum că referendumul a rămas în trecut şi, după cum era de aşteptat, nu a dat nici o soluţie în vederea depăşirii crizei politice, trebuie să tragem nişte concluzii. Întotdeauna mi s-a părut că actuala clasă politică a investit în acest act electoral o prea mare speranţă de ieşire din impas. De fapt, ce putea să ofere o eventuală validare a rezultatelor referendumului? Eventualitatea unei alte crize! Unde-i groapa cu furnici? E aici? Ba nu-i aici!

Dacă o ehidnă vrea să se înfrupte cu furnici, ea îşi bagă ciocul direct în muşuroi şi nu încearcă să aspire furnicile printr-un pai lung de un kilometru printr-o gaură lăturalnică: poate - poate furnicile nu o vor observa şi se vor lăsa supte în neştire.

Ideea e simplă: dacă nu se schimbă mentalitatea (sau măcar abordarea politică) alte alegeri (fie că preşedintele va fi ales în mod direct de către popor, fie că va fi ales de Parlament), cu certitudine ne vor conduce spre alt impas. Muşuroiul nu e aici! Oricâte variante de depăşire a problemelor politice vor fi invocate, niciuna nu va funcţiona. Legea este un act de reglementare extrem de important, dar ea poate fi tratată ca un set de stipulări susceptibile interpretării, rescrise şi manipulatoare. Oricând şi oriunde!.. dacă nu există principiul separării intereselor personale de cel naţional, dacă nu există abilitatea de a comunica, de a face compromisuri raţionale. Atât timp cât cei care râvnesc puterea o vor transforma în business, cât nu se vor împărţi portofolii, ci se vor vinde funcţii, cât nu se va miza pe oameni competenţi, ci pe oameni devotaţi şi obedienţi, cât nu se va ţine cont că o mare parte a populaţiei (a electoratului) este influenţată ireversibil de comunişti, lucrurile vor stagna. În alte vremuri asemenea situaţii provocau războaie civile. Acum provoacă doar o bâlbâială politică. Da, iată un motiv de bucurie...

Rezulatatul referendumului din 5 septembrie era previzibil cu mult înainte ca acesta să aibă loc din mai multe motive: lipsa de coerenţă în acţiunile celor din AIE, mesajul difuz al fiecărui partid în parte, confuzia creată de afişajul desprins parcă din altă campanie electorală - cea prezidenţială, decepţia generală din cauza complicităţii care a substituit unitatea în acţiuni eficiente ale actualei guvernări (tăcerea în scandalul Plohotniuc şi dosarele deschise instantaneu tuturor acuzatorilor, ascunderea adevărului despre 7 aprilie, faptul că nici un "hoţ de ţară" nu a fost tras la răspundere, comerţul cu funcţii - în special cea de procuror general etc.). Paradoxal şi hilar este că mesajul comuniştilor de a boicota referendumul a fost mai "elaborat" decât cel (cele?!) transmise de AIE. Un mesaj clar, simplu, pe înţelesul alegătorilor PCRM, printre care s-au pomenit, din păcate, şi reprezentanţii etniilor minoritare din Republica Moldova.

De fapt, acest plebiscit ratat a fost o lecţie pentru oamenii politici. În special pentru cei care afişează brand-ul democraţiei. Nu cred că rata scăzută de participare la vot ar putea fi un prilej real de bucurie pentru comuniştii care interpretează matematic datele procentuale. Nici că ar fi semnul unei apatii politice. Dimpotrivă, este un indiciu clar că cetăţenii Republicii Moldova nu mai vor să fie marionete mânuite de jucători politici. Căci, acesta e adevărul: politica în Republica Moldova nu a reuşit să depăşească faza unui joc. Curat, murdar, cum o fi de la caz la caz. Într-un an de existenţă AIE nu a reuşit să-şi convingă electoratul că schimbarea unui articol din Constituţie ar fi o mişcare eficientă pentru ca statul nostru să aibă un conducător puternic şi inteligent, capabil să gestioneze lucrurile în interesul naţional, să aducă la masa de negocieri oponenţii politici, să nu-şi subordoneze instituţiile statului, să susţină tranşant eradicarea corupţiei.

Dar acest fapt, odată constatat, nu înseamnă decât că jocul trebuie să se transforme în politică adevărată chiar din acest moment. Iar după dizolvarea Parlamentului - într-o luptă electorală explicită, cu toate răspunsurile la întrebările generate de reticenţa impusă de păstrarea unităţii AIE.

Paiele de plastic nu sunt instrumentele potrivite pentru a intra în muşuroi. Ori ai cu ce mânca furnici, ori te dezici de această consumaţie.

Mangalia, probabil, te iubesc!

A patra oară la mare anul acesta! O ocazie absolut nesperată, o aventură, o surpriză nebunatică a destinului. Am făcut un drum lung şi solicitant. Aşa că în prima zi de plajă m-am cam simţit-nesimţit. Oricum am reuşit să observ copacul uscat şi solitar înfipt în pietroaiele ce despart promontoriul de plaja de nisip. Moftul – eterna dambla naţională a românilor - m-a afectat şi pe mine, deşi mă străduiam să nu mă las copleşită de repudierea general acceptată a vremii. Trupurile goale de pe plajă se revoltau în diverse tonalităţi, exclamaţii şi gesturi împotriva apei (e prea rece, Mihăiţă!), a brizei (e insuportabilă, mâine plecăm acasă, dacă continuă tot aşa! Rareş, ia prosopul, că răceşti!) etc. De fapt, vântul nu era mai puternic decât altă dată la sfârşit de august, iar apa era chiar foarte caldă, deşi, e adevărat, mai rece decât laptele fiert de curând. Aşa că am rămas imună la starea de spirit din micul paradis. 

Altceva m-a surprins. Nu am auzit să fie deranjat cineva de mormanele de gunoaie adunate printre pietre…Deci, de o solidaritate afectivă cu ceilalţi purtători de chiloţi şi (unde şi unde) sutiene nu putea fi vorba. Cel puţin în prima zi de plajă. Aşa că m-am întors pe burtă şi am ascultat valurile… şi vocile de copii care mi s-au părut cele mai frumoase unduiri sonore de pe glob, chiar dacă urlau în gura mare că, vezi Doamne, tataie nu a zis aşa, ci altfel!

Totuşi, o voce de bărbat (aflat în preajmă cu femeie, copii, plapumă, şaurmale şi multe altele) răzbătea mereu spre tempanele mele oarbe: păi, asta e vacanţă?! Plecăm chiar acum, e prea frig, nici în apă să nu se bage nimeni, că e de gheaţă! Am întredeschis o pleoapă şi am zărit o faţă orientată în jos: aripile nasului, colţurile gurii, ridurile adânci şi verticale, toate parcă ar fi fost legate cu un nod invizibil sub bărbie. Când s-a ridicat de pe cuvertura întinsă pe nisip, am observat că pretenţiile lui aveau un substrat psihologic dobândit – era olog. Un crac al pantalonilor era umplut evident cu o proteză rigidă. Nu-şi putea îndoi piciorul, aşa că a prins a şontâcăi printre amatorii de băi de soare cu o dexteritate demnă de toată admiraţia. L-am urmărit puţin, apoi am încercat să mă concentrez asupra Hertei Muller, dar „leagănul respiraţiei” sale nu s-a dovedit a fi pentru moment sincronizat cu respiraţia mea. Nu am avut suficientă putere să mă rostogolesc peste suta de pagini, aşa că m-am rostogolit pe spate. Activitatea asta de transformare în plăcintă aburindă la soare a continuat până hăt târiziu (excepţie fiind orele din miezul zilei, bineînţeles!) şi, recunosc, mi-a făcut plăcere. A urmat o altă zi cu rafale de vânt şi valuri mari... 

Într-o noapte am făcut tot posibilul să dorm: am fumat o ţigară, am vorbit la telefon, am citit câteva nuvele de Milan Kundera, am mai fumat o ţigară… În sfârşit am adormit… şi am avut nişte vise absurde, lungi, cu o grămadă de persoane cunoscute şi necunoscute în calitate de protagonişti ai serialului meu oniric. Când mortul a trecut pe lângă mine cu o bocitoare aruncată peste sicriul negru… m-am trezit! Hu-u-u, slavă Domnului, s-a schimbat vremea!

În acea dimineaţă am schimbat şi plaja – am mers la una mai fiţoasă, cu şezlonguri şi umbrele din stuf. Acolo bunăsatrea se revărsa peste slipi odată cu burţile bărbaţilor plini de sine şi de… giuvaiere din aur. Burţile se plimbau printre paturile pliabile până la terasa din apropiere (absorbind acolo meniul tradiţional din ciorbă şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi) şi înapoi, spre întinderea fierbinte de nisip amestecat cu praf de mică. Atâta timp cât nu-mi făceau umbră, nu mă deranjau. Mai ales că litoralul este tocmai locul unde îmi place să citesc, lăsându-mă în voia lenii binecuvântate. „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici m-au absorbit cu desăvârşire (ca şi orice alt gen de iluzii, pe care nu încetăm să le zămislim în hrubele sufletului nostru). Reversibilitatea miturilor este evidentă cu atât mai mult în Basarabia, unde timpurile de cumpănă sunt mai degrabă un periplu continuu, decât o tulburare socială după o perioadă de normalitate. Oare nu trăim şi acum iluzia mitului Salvatorului, a revenirii Zeului în cetate şi a pericolului în care se află Patria, agitându-ne frenetic în numele vreunui şef de partid? Demolarea miturilor, constrângerea spiritului critic de a se manifesta în fiecare dintre noi (ca parte intrinsecă a progresului) este o opţiune-acţiune culturală necesară. Dar, cu referire la mediul intelectual din Republica Moldova (care şi-a înfipt stindardul nepieritor, spiritual, imuabil şi naţional în Aleea Clasicilor din Chişinău) practic gratuită. Mentalitatea dihotomică, plăsmuire a sovietizării, e o dihanie greu de ucis… Ca Bruce Willis în „Die hard”…

Tocmai când subliniam cu ardoare (Doamne, ajută-mă să nu-l idealizez pe Negrici!) un pasaj despre cazul modernismului, aud un zgomot incompatibil cu ansamblul sonor al litoralului: un huruit venit din cer. Acolo, printre pescăruşii zburătăciţi, un avion mic cu elice survola plaja şi trăgea după el o pancartă cu… publicitatea electorală a lui Filat. Cu litere mari albe pe un fundal de culoarea PLDM sta scris VERDE CU… Mi-am zis că image maker-ii premierului nostru au cam ieşit din limitele „umane” ale unei campanii de promovare, dar…m-am liniştit pe dată. De CU nu era suspendat un stejar, ci o halbă CU bere. Ca să vezi cum a funcţionat instantaneu mecanismul de inducere în subconştient a canonizării! Da-a-a, mi-am zis, tocmai suntem pe punctul de a intra într-o altă „cursă a speranţei şi a aşteptării visătoare”, vorba lui Eugen Negrici, ce succede un lanţ de decepţii politice şi economice cu atât mai dramatice cu cât investim mai abitir în iluzii şi excese de zel patriotic. Dar ce e val ca valul trece, aşa că m-am ridicat de pe loja împărătească din plastic alb şi m-am scufundat în mare.

M-am scufundat?! Se vede că poeticul frazei nu e deloc pe înţelesul salvamarilor! Violarea dreptului meu la libera circulaţie a fost comisă imediat ce am încercat să mă desprind din viermarul întins de-a lungul plajei pe o lăţime de vreo zece metri în apa marii. Geamandurile şi fluieratul strident al „paznicilor” au făcut corp comun pentru a mă intimida şi a mă reîntoarce printre sutele de capete şi torace care se bălăceau lângă mal. Asta mi-a displăcut categoric, mai ales că nici „pe uscat” nu suport încălcarea spaţiului intim de care am nevoie pentru a respira liber. În consecinţă, am mers la plimbare "unde m-or duce ochii". Şi aceştia m-au dus… într-un loc minunat, de m-am simţit ca şi Assol în aştepatrea prinţului său. Deşi nu am văzut vele purpurii, toate celelalte elemente de poveste m-au revigorat şi am iubit pe loc Mangalia. Valurile cârlionţate se gudurau pe lângă iahturile albe ca pisoiul meu, Iris, când îmi cere de mâncare. Ştiam din presă că multe iahturi se înmatriculează peste hotare din cauza accizelor exagerate stabilite de legislaţia din România. Dar pentru că nu aveam nici un motiv (în speţă – financiar) să-mi cumpăr o corăbiuţă, această problemă nu m-a întristat deloc. O ambarcaţiune de stil vechi m-a impresionat în mod special. Toată lumea se fotografia lângă ea. Ispita nu m-a ocolit nici pe mine – zici că sunt în Monte Carlo, zău aşa!

Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc portul turistic din Mangalia a fost şi liniştea, de care sunt atât de avidă, organizând un sejur la mare. Căci ce poate fi mai armonios decât sunetul valurilor sparte, pătruns uneori de strigătul pescăruşilor – pescari? Ce poate fi mai agreabil decât tăcerea de dincolo de trepidaţiile politice şi sociale peste care „nu se trece” în viaţa de zi cu zi? Credeam că am răspunsul – câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat. După vacanţa asta trebuie să completez: câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat…şi discret, adică fără Radio... Vacanţa. Da, acest post de radio mi-a nesocotit (alături de salvamari) dreptul la libertate, bombardându-mă cu informaţii de doi bani (despre meniul teraselor, supa zilei lor, concerte şi competiţii sportive pe nisip etc.), cântece scoase de la naftalină şi interviuri cu interprete despre care n-am auzit şi nu vreau să mai aud vreodată! Iată că paseismul literaturii române, despre care vorbeşte Negrici, este valabil şi în contextul artei interpretative. Cu tot respectul, dar a fost un chin să ascult o zi întreagă interpreţii adulaţi de tot poporul român pe timpul lui Ceauşescu, atunci când eu vroiam să ascult doar marea. Cu siguranţă Radio Vacanţa are un contingent bine definit de consumatori, dar asta nu înseamnă că oricine e fericit să-l audă cu de-a sila, contrar predilecţiilor sale. Această tradiţie a transmisiunii non-stop a postului Radio Vacanţa în zonele de odihnă păstrează clar amprenta vremurilor picate din evoluţie şi în acelaşi rând cu alte câteva obiecţii esenţiale mult mai grave (preţurile exacerbate, gunoaiele generoase), reduce potenţialul turistic al litoralului românesc... De acord, e părerea mea subiectivă.

P.S. Ceea ce a evitat să spună Radio Vacanţa, e că nici un meniu cu ciorbe de burtă şi fasole bătută nu se compară cu midiile pescăreşti sau cu calmarii pane serviţi destul de repede şi foarte amabil la terasele de pe litoral. Da, şi la restaurantul luxos din portul de iahturi (acolo unde te simţi ca şi cum ai fi la Monte Carlo) fetele drăguţe cu fuste scurte, prinse de şolduri în două volănaşe cochete, îţi aduc pe aripile vântului orice desert îţi pofteşte inima: profiterol cu ciocolată albă sau cu ciocolată neagră, îngheţată în cocos sau în lămâie, prăjitură de ciocolată cu pere sau tartă cu fructe de pădure… Iar noaptea valurile îşi plesnesc cu patimă spuma sâsâită, detonând aplauze copioase în cinstea lunii pline...

Vacanţă la Bâlea

Am revenit din vacanţă. Adică din mai multe escapade, ultima fiind cea mai consistentă ca mod de ieşire din spaţiul sufocant al Chişinăului. Bine, "sufocant" e un fel de a mă exprima - nu e chiar aşa de grav, dar conferă vacanţei o motivaţie comprehensibilă. Deci, am petrecut o săptămână în munţii Făgăraş. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2034 m m-a cucerit (a treia oară!) prin tot ce poate oferi un peisaj de munte. La prima urcare cu telecabina am plutit în laptele dens al ceţii peste cele câteva platouri pe care le ştiam dinainte. Nu se vedea absolut nimic prin geamuri. Doar albul opac al norului. Sus, la lac, ne aştepta o senzaţie opulentă de a ne fi aflat într-un spaţiu cosmic. Cel puţin nepământean. Clăbucii de ceaţă care se perindau peste noi, deschideau mereu altfel de imagini într-un cadru teatral suprarealist. Un magician total se juca cu percepţiile noastre asupra realităţii.

Am urcat la lac şi a doua zi (mult mai însorită şi... cu posibilităţi mai mari de a admira peisajul). Transfăgărăşanul, şoseaua construită cu mult sacrificiu pe timpurile lui Ceauşescu, şerpuia sub noi ca un monstru în agonie. De această dată lacul Bâlea ne-a întâlnit în toată splendoarea şi... impasibilitatea sa monumentală. Acolo, sus, dacă reuşeşti să faci abstracţie de bâlciul creat (numaidecât!) de comercianţii ambulanţi, abandonul poate fi deplin. Pici (în sus?!) din istorie şi timp. Exişti doar de mână cu veşnicia. S-o fi născut ea la sat, dar dăinueşte pe crestele munţilor...

Într-o altă zi am făcut un traseu a la pied până la cascada omonimă - cascada Bâlea. Nu a fost prea greu, dar nici uşor nu a fost. La un moment dat ne-am văzut spânzuraţi de versant şi a fost nevoie de susţinerea morală a celor care făceau deja cale întoarsă: "Nu renunţaţi, merită efortul!" Într-adevăr, merită... Apa curgea din cerul înnourat ca o binecuvântare cristalină. Frumos, ce să zic!

Serile mai făceam câte un grătar. Odată, pe muchia nopţii de dincolo de foc, am zărit o luminiţă verde. Era un licurici! Nu am mai văzut licurici din copilărie...şi iată, ea m-a atins tocmai unde nu mă aşteptam - în munţii Făgăraş.

Se tem europenii de noi?

Zilele acestea Rusia a trecut din nou la treabă, convertind teama europenilor de a-şi pierde locurile de muncă într-un beneficiu pentru propria strategie geopolitică. Că vinurile noastre sunt "ingurgitabile" pentru esofagul delicat al ruşilor am înţeles demult. 

Remisiile în acest sens sunt tot mai scurte şi au o legătură directă cu stresul. Cum se enervează puţin omul cu stea (roşie) în frunte... gata!.. i se strânge tractul digestiv în convulsii spasmotice şi nu mai poate înghiţi nici un gât din vinul moldovenesc! Grea boală... fără leac! Adică ar fi o soluţie - transnistrizarea RM, dar există prea mulţi "ghimpi" în calea dobândirii acestui remediu. 

Totuşi, efortul Rusiei de a scăpa de "sughiţ"-ul alcoolic (prin extensie - de a păstra RM în ţarcul său de influenţă) rămâne a fi exemplar. Se ştie că procedeele de manipulare geopolitică sunt multiple. Au trecut timpurile când Hruşciov bătea cu papucul în tribună. Acum există alte "resurse" naturale prin care demnitarii europeni pot fi ţinuţi în lesă. Gaze, ţiţei şi... piaţa forţei de muncă. Mai există şi o sumedenie de guri prin care mesajul Moscovei poate fi popularizat. Ca să fie mai eficient. Guri care vorbesc italiana, engleza, germana. Şi o vorbesc foarte bine pentru că sunt guri ale nativilor din ţărilor respective: Italia, Marea Britanie, Germania. 

Isteria apropo de "pericolul" invaziei moldovenilor trebuie să fie provocată de cei care sunt ameninţaţi de acesta, nu? Ca să fie credibil avertismentul. Aşa dar, articolele (publicate în presa străină) despre "hoardele" de moldoveni, care vor devora Europa din cauza "miopiei politice" a lui Băsescu, sunt nişte mostre clare de lucrătură securistă rusească. Sunt tulpine de viruşi gata să atace din nou orice intenţie a RM de a spori imunitatea faţă de Moscova. Tulpine de viruşi pe care Bruxelles-ul e pe cale să le înghită. Sau nu?..

44 - hotarul peste care se trece altfel... R.I.P. Mădălina

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.

Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.

Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!

Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

Valiza

Duminică. Astăzi încerc să „rezolv” o problemă relaţională, moştenită din cine ştie ce adâncuri carmice. Nici nu mă mai oftic să înţeleg cum de m-am pricopsit cu aşa ceva. Esenţa, miezul problemei va rămâne departe de ochii lumii, în jurnalul meu existenţial. Mai bag şi câte o intrigă, nu? Dar o explicaţie oportună tot am să dau.

Teoretic, fiecare vine pe Pământ cu un scop anume. De aceea, deşi suntem oameni cu toţii, suntem atât de diferiţi. Şi la chip, şi la trup, dar şi (mai ales!) la celelalte: structură psihologică, mentală, emoţională, modul de percepţie a valorilor, a binelui şi răului în definitiv. Coborâm (la ore şi staţii prestabilite fără voia noastră) din „trenul” edenic drept în cele patru dimensiuni acceptate pe Terra. La fel de miopi pentru început, la fel de goi, dar…Fiecare cu valizuţa proprie. 

Valiza care ne face speciali în lucrarea Celui de Sus. Conţinutul acesteea ne defineşte, ne ghidează prin labirintul încercărilor ca un GPS mistic. Avem acolo problema proprie, dar şi toate ustensilele necesare pentru a atinge scopul propus, a învăţa lecţia şi a descurca nişte iţe din preşul de la uşa Paradisului (pe care tot noi le-am încurcat şi din cauza cărora se prea poate să ne împiedicăm iarăşi tocmai în gura raiului). 

Condiţia este să revenim... fără valiză, eliberaţi, ca să ne putem prinde de aripi mai bine, cu ambele mâini...