marți, 22 martie 2016

Ce se întâmplă cu noi sau experimentele de obediență ale lui Stanley Milgram.

Depresia socială s-a instaurat demult în Republica Moldova și s-a manifestat în diverse moduri: plecări masive peste, apatie civică și, de mai bine de un an de zile, proteste masive în capitală, țară și diaspora. Și dacă primele două reacții la dezamăgire au satisfăcut pe deplin guvernanții, pentru a contracara ”pofta” de proteste aceștia au activizat toată artileria grea împotriva organizatorilor, încercând să deturneze atenția de la esența revendicărilor și imediata lor îndeplinire la povești cu zmei despre ”interesele obscure” ale celor care au creat Platforma Civică DA, despre ”ura” lor față de proiectul reunirii cu România, despre ”orientarea spre Rusia” etc. etc. etc. Admit, că au reușit în mare parte, să inducă suspiciuni reprobabile, căci au la dispoziție un arsenal impresionant:  mass-media (cu televiziuni, posturi de radio, ziare), mercenari lipsiți de scrupule, ”troli” infiltrați en-gros pe site-uri de socilalizare, bloggeri vânduți etc. Despre lucrurile acestea s-a discutat destul. Dar cel mai mare aliat al guvernanților în tot acest război, a fost și contiună a fi...  mentalitatea moldoveanului, pe care ei au manipulat-o extrem de profesionist și... simplu. Despre această mentalitate merită să vorbim un pic, căci de ea depind multe în țara aceasta. Deci, s-o luăm pe rând, poate avem curajul să ne recunoaștem și să conștientizăm niște aspecte, care merită schimbate.
Haideți să ne amintim că Shor a fost ales cu multă euforie (din prima și cu brio) în funcția de primar al orașului Orhei. Înainte de alegerile locale vorbisem cu niște orheieni, care mi-au spus senin că îl va vota tot orașul pentru că e bogat și le va da și lor ceva. Acesta a fost mobilul alegerii. A-l susține în asemenea circumstanțe pe cel bogat (în ideea că îți va arunca o coajă de pâine gratuit!) înseamnă să ai mentalitate de cerșetor. Genomul, constituit istoric, vine din multiplele situații de acaparare a acestui teritoriu de către diverși agresori (în special, Rusia și URSS) și frica de a pierde tot ce ai agonisit. Această frică, fiind refulată, este transformată de subconștient  în umilință în fața celui bogat, avut. Obediența în fața bogăției (obținute fie și prin fraudă la scară largă), ne frânge coloana vertebrală ori de câte ori aceasta ne flutură pe sub nas promisiunea unui dar, cât de mic. Afirmația că oamenii  votează în schimbul macaroanelor pentru că sunt  săraci sau cred în promisiuni, este falsă. Oamenii votează (cântă, dansează, se dau peste cap, pupă mâna și alte părți ale corpului) pentru pomană, din cauză că obediența în fața boss-ului și mentalitatea de cerșetor umil îi împinge să procedeze astfel.
Alegându-l pe Shor în calitate de edil al Orheiului, mulți spuneau: ei și ce dacă a furat, toți fură! S-ar părea că e un fel de a spune, dar această resemnare (practic, națională!) relevează încă o trăsătură generală. Avem mentalitate de hoț. În această ordine de idei m-aș referi, în special, la perioadele de foamete indusă, când salata de păpădie era un festin, iar mamele ajungeau să-și fiarbă nou-născuții în oală pentru a-i hrăni pe ceilalți... Adaptându-ne coșmarului, am supraviețuit ca populație, dar s-a format paternul exprimat prin frica acerbă de sărăcie (foametea e egală cu moartea!). Însă frica nu este un sfetnic bun.  Frica nu este constructivă, ea naște monștri. Și în loc să fie o sursă de inspirație pentru a crea bunăstare, ea ne transformă în... hoți! Adică, soluționăm problema sărăciei, dar cumva... altfel decât cei care o fac conduși de alte paterne sociale. ”Furăm, căci... toți fură!” e sloganul format în mintea noastră de teama de a fi săraci. Și alegem hoți (nu neapărat declarați, dar neapărat potențiali), care să ne conducă, căci subconștientul național (colectiv) justifică această opțiune.
În legătură cu cele expuse mai sus e și conformismul, inactivitatea, inacțiunea confortabilă. Probabil, la această trăsătură, formată în timp,  a contribuit și teama de țeapă (nu numai Vlad Țepeș s-a făcut vestit prin această ”sancțiune” – nici lui Ștefan cel Mare nu i-a fost scârbă de ea).  Religia și-a spus și ea cuvântul, ”unșii” lui Dumnezeu fiind intangibili, Biblia prezumând a ne ruga pentru conducătorii noștri. Lucrurile fiind luate ad-literam (adică șeful e egal cu autoritatea supremă), închinatul în fața mai marilor zilei (fie acesta șef de țară, fie acesta șef de șantier) a luat o turnură perversă.
Vestitul psiholog Stanley Milgram a făcut în anii 60 ai secolului trecut o serie de experiențe de obediență în fața autorității, care i-au adus faimă, dar și defăimarea, fiind considerate de unii prea dure. Fiind evreu român de origine, l-a interesat enorm cum de s-a ajuns la masacrarea în masă a unor oameni de către alți oameni în timpul celui de al doilea război mondial. Cum de genocidul a putut fi aplicat atât de sistemic și eficient? Cum de au reușit călăii să trăiască mai apoi liniștiți? Din păcate aceste întrebări continuă să fie actuale în istoria lumii și, implicit, poate chiar mai mult decât în altă parte, în Republica Moldova. Experimentul consta în aplicarea progresivă a unor șocuri electrice ”elevului”, dacă acesta greșea răspunsul la întrebarea ”profesorului”. Cobaiul era cel care pedepsea și el nu știa că rolul de elev îl juca un asistent al psihologului, care doar se prefăcea că îl doare, că vrea să întrerupă experimentul, că i s-a făcut rău și a leșinat. ”Profesorul” nu avea de unde să știe că ”elevului” nu i se întâmplă nimic, căci acesta se afla în altă cameră și comunicarea era realizată prin microfon. Rolul de ”autoritate” îl juca un alt asistent, care explica meticulos regulile experimentului, plătea participanții, iar atunci când ”profesorul”, speriat de strigătele disperate ale ”elevului”, dorea să înceteze experimentul, îi spunea cu voce glacială: ”Nu puteți întrerupe, trebuie să continuați!” Și el continua, oftând, plângând, răsuflând din greu... La fiercare greșeală, aplica un șoc electric mai mare... 100 de volți, 125, 135... 200, 300... Majoritatea ”profesorilor” au mers până la capăt! Foarte puțini nu s-au lăsat înfrânți în fața ”autorității”, s-au revoltat sau au părăsit furioși încăperea. Milgram a numit starea omului obedient în fața autorității – stare agentică. E starea celui care nu-și asumă responsabilitatea și face rău semenilor săi cu scuzele gen: ”nu eu fac regulile”, ”asta nu e treaba mea”, ”eu doar îmi fac munca”, ”doar urmez ordinele șefilor” etc. În starea agentică individul se definește pe sine ca pe un instrument și se consolează cu asta. În Republica Moldova starea agentică îi (ne) caracterizează pe o mulțime de funcționari publici, judecători, intelectuali, jurnaliști – este imposibil să enumăr aici toate categoriile de activitate. Iar prin instituțiile centrale de stat mișună parlamentari, miniștri, asistenți, purtători de cuvânt, sugalterni, pardon, subalterni, care își etalează obediența în fața celui, care, deocamdată, le permite să îi înnoade șireturile de la pantofii făcuți din piele de moldoveni morți de foame...

Ne-ar place, probabil, să facem uz de metafora următoare: ”Republica Moldova acum e un experiment de obediență: ”autoritatea” e Plahotniuc, ”profesorul” e orice șefuleț de la Filip la Vrabie, iar ”elevii” suntem noi. Doar că șocurile electrice sunt veritabile.” Dar victimizarea aceasta nu ne va ajuta deloc să depășim mentalitatea de cerșetor, de hoț și starea agentică. Ceea ce uităm și nu cultivăm ca valoare este faptul că întotdeauna dispunem de opțiunea de A ALEGE!  Alegem starea agentică sau responsabilitatea? Alegem să fim cerșetori sau să fim noi înșine capabili să oferim bunăstare? Alegem să furăm sau îi băgăm la pușcărie pe cei care fură?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu