joi, 17 iunie 2010

Identitate (Turnul de Fildeş 5)

Zi insipidă. Norii s-au aşezat (găluşte!) peste vârful Turnului de fildeş şi nu mai pleacă. Aşa şi ne-am petrecut ziua - cu ochii la cer. Poate poate se va însenina. Dar dacă tot n-a fost să fie, între timp am mai stat la masă. 

Şi cum e la noi, la basarabenii (una-două!) frustraţi identitar, am zis să mai vorbim. În ideea că o vom regăsi, această identitate odată şi pentru totdeauna. 

Radu se interesa de zor despre locul de naştere al fiecărui membru al familiei. Bunica e născută la Corneşti, bunelu - la Popeşti şi tot aşa... 

"Da tu, nana, unde te-ai născut?" "La Bălţi!" - zic. "A-a-a! înseamnă că eşti bălţoaică!"

marți, 15 iunie 2010

Floare de tei (Turnul de fildeş 4)

Astăzi am am avut mult de muncă. Şi un turn de fildeş trebuie menţinut în curăţenie exemplară! Activităţi multiple şi eterogene. Am curăţat cratiţe, am scuturat covoare, am hrănit motanul, am mers la magazin după vopsea şi îngheţată, am cules floare de tei. Aplecam câte o crenguţă şi o ciupeam iute-iute, ca să nu aibă timp să se supere. Am umplut două pungi mari.

Totuşi, nici nu se observa că am deposedat poalele copacului de floare, atât de generos a rodit. Mirosul de floare de tei mă urmăreşte şi acum, după ce am înşirat-o în pod peste două ediţii de vineri ale „Jurnalului de Chişinău”.

Când veneam spre casă, o vecină m-a întrebat impacientată: „Voi aţi scos ceapă de pe lot?” Din câte ştiam, mama nu făcuse aşa ceva. „Păi, să-i spui că cineva i-a furat ceapa!” Hopa! Ieri puii, azi ceapa… Parcă nu aveam probleme de atitudine faţă de ziua de marţi! În fine, reacţia mamei a fost dură, dar suportabilă. Au fost atinse şi forţele de ordine, care nu-şi fac treaba, deşi sunt plătite din banii contribuabililor. Dar şi hoţii, care se căpătuiesc pe seama muncii altora. Aceştia şterpelesc ceea ce muncesc părinţii noştri la ţară şi ne vând „producţia” (nouă, copiilor) la oraş. Hă-tu-i! 

Tata a întors chipiul cu cozorocul la ceafă şi a emis o idee în vederea soluţionării problemei. „Ar trebui să stropim în jur cu căcat… dar n-avem WC afară!” Pentru veridicitate trebuie să recunosc că avem, dar îl folosim mai rar, aşa că nu există suficient „material lucrativ” acolo. 

Vorba e că pe timpurile când tata era director de liceu, cineva tăia brazii din parcul şcolar (era iarnă). Au încercat să pună pază, să se plângă la primărie, să injure ca între bărbaţi… Nimic nu a funcţionat. Şi atunci unul din profesori a avut revelaţia! Evrica! Până în seară toţi brazii au fost unşi cu…peria. Singurul brad tăiat după asta a fost găsit chiar lângă gardul liceului. Probabil, a durat ceva timp până când pojghiţa cu pricina s-a dezgheţat "îmbrăţişată cu căldură" şi omul şi-a dat seama de unde vine mirosul!

Oare senzaţia olfactivă l-o fi urmărit şi pe el la fel de insistent, precum pe mine mă îmbată şi acum mirosul de floare de tei?

luni, 14 iunie 2010

Luni. (Turnul meu de fildeş 3)

Ce înseamnă să te programezi că luni e o zi grea! Am ajuns să detest această zi pentru că, în ultima vreme, şedinţele de luni erau un dezastru pentru mine. Şeful, deşi niciodată nu era rău intenţionat, începuse să aibă o fixaţie pentru departamentul pe care îl conduc, cerându-mi tot felul de chestii lipsite de logică – doar aşa, ca să se manifeste. Cred că şi fluxul meu energetic (oboseală şi iritare greu de stăpânit) îl provoca să facă asta. În fine... astăzi e luni… 

...Şi m-a trezit mama cu nişte strigăte şi tânguieli de am crezut că s-a dărâmat cerul. Cât ai clipi din ochii somnoroşi, am înţeles că s-a întâmplat ceva extrem de grav! Motanul meu, Iris, a gâtuit zece pui! Ta-da-a-am! Vecina, o comunistă irecuperabilă (fosta mea şefă de studii, căreia elevii îi spuneau “viespea” pe timpuri) a fost păgubită de pui! Gârbovită, mustăcioasă şi văduvă de un an, femeia a descoperit pierderea la o jumătate de oră după ce a dat puii în ocol. 

Văleleu! Mama a uitat pe dată că relaţia ei cu vecina era una de “suportare reciprocă” şi că în perioadele electorale această relaţie se transforma în “războiul stelelor”. Nu degeaba se spune că cea mai puternică prietenie este cea care se înfiripă “împotriva cuiva”. Şi iată, brusc, Iris a devenit duşmanul odios al gospodinelor, care ştiu exact cu cât sacrificiu reuşeşti să creşti nişte găini în zilele noastre. Să fi trecut Voronin pe acolo, nu l-ar fi observat! Nici vecina (ca să-i pună cununa de lauri), nici mama (ca să-l huiduiască). Lamentările au ţinut o vreme, timp în care mă îmbrăcam şi căutam soluţii. 

Nu avea nici un rost să mă las contaminată de jalea ce pogorâse peste mahalaua noastră. De câteva ori am întrebat doar câţi pui au “decedat”. Timp de o oră nimeni nici nu s-a gândit să-i numere. Tristeţea balcanică a fost mult mai puternică decât pragmatismul occidental. Aşa că mi-am băut cafeaua în linişte şi am numărat banii din portmoneu: suficient ca să cumpăr pui, boboci şi benzină (pentru a transporta motanul acolo unde îi este locul – la Chişinău nimeni nu contabilizează vrăbiile)...

Mama şi-a revenit din stres prima: cum, să plecaţi?! Stop! Până aici! Nu pleacă nimeni din cauza puilor unei comuniste! “Aşa, miercuri vom merge la piaţă, că tocmai e ziua când se vând pui, pe Iris îl băgăm într-o cuşcă mare de iepuri (aveţi grijă să nu-l daţi la cloşcă!), seara vom mânca colţunaşi, iar acum scoatem din congelator un piept de găină – să facem zeamă pentru prânz!” 

Iată aşa e cu turnul meu de fildeş, peste care, ziceam (eu şi filosoful), se naşte veşnicia… Dar cine a spus că acest travaliu e mai puţin dureros decât oricare altul?! Acum un ins e arestat la domiciliu, restul continuă să-şi valorifice nestingherit instinctele…Victimele predispoziţiei mele fataliste pentru ziua de luni – cei zece pui ai vecinei – odihnesc în pace în râpa cu salcii, din vârfurile cărora o grămadă de păsări continuă să cânte estival. Va trebui să învăţ a iubi prima zi a săptămânii. Altfel, cine ştie ce ravagii mai pot provoca...

duminică, 13 iunie 2010

Masa tăcerii (Turnul meu de fildeş 2)

Astăzi în turnul meu de fildeş a fost un prânz special. Ne-am adunat cu toţii la masa tăcerii. Adică, noi nu am stat ca muţii, dar aşa se numeşte masa asta. Că e tocmai de la Târgu-Jiu. Hand made de un sculptor cunoscut, zice pasărea Măiastră care turuie mereu (ca o învăţătoare plină de entuziasm la începutul unui an şcolar), umblând încolo şi încoace pe sfoara de uscat rufe. Apropo de pasăre, Radu zice că e papagalul Paco. Eu zic că-i Măiastra. Fiecare cu prisma lui... măcar atâta proprietate privată ne putem permite! 

Deci, revin la masa tăcerii. E adevărat, am mâncat în linişte, dar odată cu primul zdrăngănit al veselei deşarte, tata a vorbit. Cică, pe atunci... părinţii săi mergeau la muncă în kolhoz şi-l lăsau să prăşească tufele preţioase de cartofi de pe lotul de lângă casă. Mama sa îi dădea un dărăb de mămăligă, iar o bucată mai mică i-o arunca pisicii. De cum se închidea portiţa, tata (o fi având vreo 6 ani) smulgea mămăliga din labele mâţei şi o mânca. Cealaltă bucată (mai mare) trebuia să-i ţină de saţ până hăt târziu spre seară. Astfel pisica era nevoită să prindă şoarecii care se înmulţeau pe timp de secetă. Că secetă a fost, nu-i vorbă, dar iarbă de păscut era! Tatăl meu mai ieşea în zori şi cu vitele, că aşa era rânduiala. 

Abia peste ani a înţeles de ce într-o dimineaţă de vară nişte grupuri de soldaţi săreau din maşinile lor mari şi făceau roată în jurul satului... Iar atunci când bunicul meu Leon era deja umflat de foame (căci frunzele de lobodă şi leuştean erau privilegiul băeţelului său scump), au venit nişte oameni, au urcat în podul casei (prin care hăulea vântul) şi au măturat totul acolo. Au coborât cu o străchinuţă de boabe (porumb, grâu, ce-o mai fi rămas) şi duşi au fost... 

Unchiul lui tata şi-a ieşit atunci din minţi: dacă vedea că este vreo oală la foc, băga mâna în ea, scotea ce era acolo şi ducea la gură. Nu simţea că i se scurge printre dinţi (odată cu uncropul) şi carnea proprie... 

Ne-a mai povestit multe tata. Era un bătăuş sadea şi a făcut multe pozne la viaţa lui de băieţandru. Bunica nu o dată l-a croit cu reteveiul. A păţit-o şi când a ochit găina vecinei drept în cap cu o pietricică. A făcut-o de la o distanţă, care l-a lăsat mască pe verişorul său. Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să-l pârască. Lecţia despre prietenie şi încredere, tata a învăţat-o imediat ce a zărit-o la poartă pe vecina cu găina moartă subsuoară, iar pe mama sa apucând ciomâtca: "Vasile, unde eşti?!" 

Astă noapte peste turnul meu de fildeş a bătut un vânt năprasnic. M-am bucurat: credeam că va aduce ploaie. Dar, n-a fost să fie, a adus doar nişte amintiri...

sâmbătă, 12 iunie 2010

Turnul meu de fildeş

Mi-am luat cinci zile de concediu şi m-am urcat în turnul meu de fildeş. Am de gând să stau aici până în weekend-ul următor.

Mă plimb printre peisajele pe care le schimb în funcţie de dispoziţie. Dimineaţa îmi trag în faţă oblonul unui răsărit de soare cu orchestraţie de triluri. La amiază aleg umbra unor cireşi cu poame albe, roşii şi negre (preferatele mele, ca în copilărie). După ora mesei îmi cade peste ochi cortina sau pagina unei cărţi (ce-mi place mirosul proaspăt de tipar!). Seara aprind lumina unui apus numai bun de făcut poze. Deocamdată o studiez doar (lumina asta!), topită de lene şi orăcăit copleşitor de broaşte. Noaptea urc pe scara cerului. Acolo dau de peisajul care-mi place cel mai mult: puzderie de stele, sateliţi şi poveşti ancestrale. Recunosc că mai am un peisaj favorit. Cel cu vise. Dar nu am reuşit să-l contemplez pe săturate, căci atunci când se vede mai bine, eu tocmai adorm. 

În rest, stau sus, în turn. Am acolo o curte cu vie, flori, găini, două pisici, o fântână şi un căţel. Stau cu mine mama, tata, fratele, cumnata, cei doi nepoţi şi (fireşte!) Paula. Dar turnul e atât de spaţios, încât uneori nu-i aud deloc şi mi se face dor de ei. Am un gong prin care le dau de ştire că îi chem. Gongul inimii: bom-m-m! Angelica, cafeluţa e gata! Hai să dăm iama prin căpşuni!

Acolo jos, undeva departe, Lupu lansează programul său social de guvernare, troleibuzele pleacă în vacanţă, Ghimpu rade structurile de ordine, Lucinschi sare cu paraşuta, Lazăr se chinuie să atragă investiţiile ruseşti, euro cade, Muruianu urcă, Chirtoacă vrea pământ, Filat vrea să fie Preşedinte, sute de bărbaţi aleargă după o minge, alte sute de bărbaţi sunt fascinaţi de asta...

Aici însă, sus-sus, nu se întâmplă mare lucru... Doar că... se naşte veşnicia.

miercuri, 9 iunie 2010

Poveste pentru oameni mari

"...Ea considera că cele mai multe cuvinte se ascund în şuviţele de păr. Dacă întindea un fir bucălat, el devenea suficient de lung pentru a găzdui o grămadă de cuvinte. Fetiţa credea că acestea sunt agăţate de firele de păr precum rufele la uscat. În mare taină Cheralim suferea pentru fetiţele tunse scurt şi nu înţelegea deloc de ce mamele lor le-au „prostit”, adică le-au tăiat părul. Câte cuvinte sunt măturate şi aruncate la coş în frizeriile din întreaga lume! Vai, vai, vai! "

Cheralim şi îngerul
(1.Cuvintele)
...va apărea în curând!

Le mulţumesc celor care deja au contribuit financiar la editarea acestui audiobook.

duminică, 6 iunie 2010

COOL-ori...

A venit vara. În sfârşit nu mai plouă ca-n tropice. Probabil şi natura a fost derutată de indecizia politicienilor noştri, care nu se puteau hotărî asupra evoluţiei procesului electoral din Republica Moldova. 

Acum că lucrurile s-au clarificat, natura a răsuflat uşurată şi... a venit vara. Sunt tare curioasă să urmăresc competiţia politică care nu va întârzia să demareze. Cum îşi vor trage jăratec la turtă cei patru lideri? Că doar nu vor candida în bloc! 

Esenţial este să nu zdruncine prea abitir încrederea într-un viitor non-comunist, să nu dea apă la moara PCRM. Căci apa asta va stinge şi jăratecul sus-pomenit, indiferent de turta "democratică" a cui o va acoperi în acel moment... 

Uf, ce mai cântă păsările şi broaştele - la ţară e totul verde acum. Deasupra lui e un albastru profund, limpede. Florile de toate culorile, în special trandafirii roşii se bucură de soarele generos... Idilă, nu alta! 

Peste câteva ore voi fi la Chişinău. Oare şi acolo culorile se împacă la fel de bine?

luni, 31 mai 2010

Uitându-mă la un drob de sare... Ediția a X-a a Bienalei e în pericol?

Se spune că luni e cea mai grea zi a săptămânii. Nu numai pentru că de obicei luni au loc şedinţele cu "bobârnacii" daţi generos de şefii odihniţi şi ne includem mai greu în ritmul alert după două zile de libertate. Mai am un motiv să zic că am avut o zi mai puţin inspirată: astăzi nu am mai mers la teatru, de bine ce m-am obişnuit cu asta seară de seară. Bienala TEI s-a încheiat. 

Lumea teatrală a închis cortina. Se poate să exagerez în pesimismul meu. Dar nu cred că voi mai merge la teatru curând, chiar dacă la Chişinău (cu siguranţă) se mai joacă pe undeva spectacole. Pentru că după Poclitaru, Viktiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu cred că mă pot delecta cu ceva mai "ieftin". Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea vreodată posibilitatea să ne bucurăm de o altă Bienală. 

Ediţia a X-a e în pericol (Ridi, paiazzi!) de pe acum! Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: guvernarea actuală ignoră cu desăvârşire cultura. Mă aşteptam de la guvernarea precedentă să se comporte mojiceşte - nu-i poţi pretinde unui Yeti să scrie mesaje de dragoste pe Facebook. Dar nu găsesc scuze pentru faptul că democraţii noştri (care pledează pentru integrare europeană atât de abitir) nu au susţinut financiar (sau măcar "logistic" - venind la spectacole) un asemenea eveniment cultural de talie internaţională. Evident, au mult de muncă. Fără îndoială - e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan "stahanovist" zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendetta. 

Petru Vutcărău nu este angajat politic. Dar această "meteahnă" nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard G.Vieru atunci când Voronin era Preşedinte. Mia culpa - fiind deputat am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii - pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa acesteea) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat timp de zece zile organizatorii festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă şi (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) incultă. 

Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...

sâmbătă, 29 mai 2010

R&J. Romeo şi Julieta

Aseară la acest spectacol lumea a dat năvală. Zvonul că spectacolele montate la teatrul lui Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit "Cameristele". Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar nu a fost să fie. "R&J. Romeo şi Julieta" nu a semănat nici cu "Cameristele", nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva din câte mi-a fost dat să văd pe o scenă de teatru. 

De fapt, a semănat cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care (cum se întâmplă adesea) au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea. Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori - bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu cădea pradă demoralizării. 

În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alte aspecte textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia. Totuşi, aceşti actori tinerei nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni "smintite" a unei poveşti arhicunoscute. Poate sunt eu prea rigidă la minte, dar de la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie "superficială" a spectacolului pe tot parcursul reprezentaţiei. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel tare drăguţ - nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar în toată firea rămân pe corpul său atletic doar... chiloţeii. 

Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltelele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată până acum nu am văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo!