Epistolă către colegii mei, jurnaliști din România.

Dragi colegi din România! 
Republica Moldova fierbe. Zeci de mii de cetățeni revoltați protestează de luni de zile la Chișinău și în centrele raionale, înfruntând frigul iernii. Alte zeci de mii nu au bani să se deplaseze din sate și înearcă să urmărească protestele la televizor, în speranța că, în sfârșit, cineva le va auzi revendicările. Sau, mai bine zis, va reacționa la auzul lor. Acum să vedem cine e acel cineva.

1.        Parlamentul, Guvernul, Președinția RM. Ar fi firesc pentru o țară civilizată ca guvernarea să aibă o reacție la revendicările protestatarilor, numărul cărora a atins și peste o sută de mii, nu-i așa? Cel puțin, în România Victor Ponta e demisionat în scurt timp după revoltele cetățenilor, care au avut ca punct de pornire tragedia Colectiv. S-a întâmplat ceva similar în RM în urma protestelor masive, demarate încă în februarie 2015? A demisionat cineva? Nu, și nici nu o va face, căci între conducere și popor s-a căscat o prăpastie atât de mare, încât de frica ultimului, guvernul Filip și-a depus jurământul în fața lui Nicolae Timofti noaptea, pe furiș, fără presă, fără alai, în șoaptă – ca într-un ritual al societăților secrete obscure. S-ar putea aduce multe motive ale reticenței celor trei instituții de stat, dar cea mai gravă este... că ele nu există decât în acte. De facto ele sunt marionete ale unei singure persoane, care conduce în stil mafiot Republica Moldova. Numele acestei persoane este Vlad Plahotniuc, cunoscut în România și cu cealaltă identitate a sa, ilicită, evident,  – Vlad Ulinici.

2.        Presa liberă din RM. Nu cred că niște manifestații stradale de asemenea anvergură nu s-ar fi oglindit în titlurile principale ale presei scrise și electronice din România. În RM, însă, lucrurile stau altfel. A fost nevoie de proteste și în fața televiziunii publice ca aceasta să ”observe” într-un târziu că se întâmplă ceva în țară. Dincolo de asta, reflectarea manifestațiilor a fost pur și simplu o manipulare, o dezinformare crasă. Iar singurul post TV care a transmis live protestele de la începutul lor, precum și alte câteva, care au încercat să o facă de curând, recent au fost pur și simplu scoase din grila Moldtelecom (unicul distribuitor de servicii de stat pe întreg teritoriul RM). Da, da, știu, îmi veți spune că nici în România presa nu este liberă, căci mogulii o controlează după bunul lor plac. Totuși, la noi – ca la nimeni. Voi aveți moguli, noi avem... mogul. El controlează peste 70% din piața audiovizuală prin firma ”Casa Media”, deținând în proprietate și 7 posturi de radio și televiziune, inclusiv cu acoperire națională (de exemplu, rețeaua de frecvențe, pe care, cândva s-a retransmis TVR), o armată de sute de blogheri și postaci plătiți în medie cu 50 euro per postare pe blog și ceva mai puțin pentru trollerismul practicat la greu, mai controlează și unicul măsurător de audiență pe piața audiovizuală din RM (compania locală TV MR MLD SRL cunoscută şi sub denumirea de AGB Moldova), dar și Consiliul Coordonator al Audiovizualului în întregime. Numele acestui mogul este Vlad Plahotniuc, cunoscut în România și cu cealaltă identitate a sa – Vlad Ulinici.

3.        Partenerii de dezvoltare ai RM. Aici, pot bifa niște succese, având în vedere sistarea finanțărilor către RM din partea acestora și condiționarea reluării ei prun reforme, în special în justiție, lupta cu corupția fiind primordială. În rest, partenerii noștri  salută creearea recentă a unei coaliții ”proeuropene” în Parlamentul de la Chișinău și instaurarea unui guvern, fie și Filip, în RM. Și atunci, de ce oare revolta cetățenilor continuă?! De ce acest ”salut” nu a fost gustat deloc de protestatari? De ce, în urma unui for civic, la care au participat zeci de persoane publice, formatori de opinie, ONG-uri și partide neparlamentare, s-a votat o rezoluție prin care s-a consfințit necesitatea solidarizării TUTUROR forțelor de opoziție, indiferent de preferințele geopolitice și simpatiile partiinice, pentru a suplimenta, a fortifica presiunea populară asupra guvernării, pentru a cere alegerile anticipate ca unică soluție a crizei politice? Partenerii noștri știu răspunsurile la aceste întrebări, ei știu și că  ”salutul european” nu este decât o concesie flască unei  așa-zise stabilități în zonă, ei știu că această așa-zisă ”coaliție proeuropeană” a fost creeată prin șantaj și cumpărare a deputaților (sumele oferite oscilează de la 200.000 la 3 mln euro), ei știu că guvernul Filip este, de fapt, guvernul mafiei, ei știu că nu vor fi niciun fel de reforme și nicio luptă cu corupția, căci mafia nu se încarcerează singură pe sine. Mai ales când absolut toate instituțiile de drept sunt în buzunarul ei și face cu ele ce vrea. Dar, deocamdată ei nu pot renunța la gestul formal al salutului diplomatic, ei nu pot denunța realitatea obiectivă (însemnând că prin inactivitatea lor, ne țin ostateci ai unui regim criminal, care a capturat întregul stat), chiar dacă știu foarte bine că pentru moldoveni răul cel mare nu vine din afară, ci din interior, că sperietoarea cu schimbarea vectorilor geopolitici în cazul anticipatelor este o biată papușă de paie în comparație cu dictatura polițienească pe care o va instala în RM un proxenet, bandit, mafiot, trișor etc. Numele acestuia este Vlad Plahotniuc, da, da, cel cunoscut în România și cu cealaltă identitate a sa – Vlad Ulinici.

4.        România. O mamă, indiferent de problemele copilului său, îi este alături. Chiar dacă a fost nevoită să-l abandoneze într-un orfelinat, în care cu tot dinadinsul s-a dorit să i se schimbe identitatea, ca la o eventuală întâlnire cu mama, să nu o mai recunoască. Totuși, în cazul nostru, susținerea mamei e atât de condiționată de diverși factori, încât îți vine să strigi peste Prut: Heeei, mamă, mă mai ții minte?! Bun, emoțiile nu contează, revin la factori. Aceștia sunt următorii. România, prin declarația Președintelui său, a salutat instaurarea guvernului Filip pentru că este încorsetată de  obligații față de UE, membră a căreea este, și nu are cum să obstrucționeze poziția acesteea (citește punctul 3). Politicul român este, ca și politicul din RM, șantajabil și corupt (despre asta ne vorbesc sutele de dosare ale politicienilor români, instrumentate de DNA, declarațiile recente ale lui Traian Băsescu în legătură cu relațiile unoir politicieni români întreținute intens și acum cu cel mai mare bandit din RM, prietenia (afișată cu mare fast) pe cât de strânsă, pe atât de dubioasă a fostului prim-ministru Victor Ponta cu  pușcăriabilul nr 1 din RM etc.) Consider că presa românească nu reflectă obiectiv situația din RM din cel puțin, două motive: este patronată de politicienii vizați mai sus (sau de partenerii lor de afaceri), prieteni mari cu oligarhul din RM (a rămas unul, că celălalt, Filat, a fost ”păpat” de acesta) sau, pur și simplu, din indiferență, informațiile fiind preluate arbitrar de la postul  tv  Publika sau alte surse, deținute sau controlate de oligarhul moldovean. Și are destule (citește punctul 2). Cine este acest oligarh, care are dexteritatea să profite și de UE, și de RO, și de... nu contează ce abreviere puneți? Da, da... același Plahotniuc-Ulinici.

Acum mă întreb, iubiți colegi de breaslă, cât o să ne f.., nu, hai să fiu civilizată... cât o să dispună Vlad Plahotniuc de noi, de voi, de UE, de orice?! Că este stăpân pe politicul moldovean (nu și pe cetățenii deșteptați și revoltați din RM) e de înțeles... Dar chiar e stăpân și pe presa din România, profitând de indiferența (sau conformismul) editorilor de știri pentru subiectul ”ce, naiba, se întâmplă în RM?!” Cât o să dați știri hilare gen Plahotniuc a ieșit în fața mulțimii ca un James Bond (în fond un personaj de ficțiune pozitiv) sau știri total eronate că protestatarii sunt filoruși, și protestează împotriva vectorului european, că protestatarii sunt ”pestriți” (de parcă nu ar fi existat niciodată o Platformă Civică Demnitate și Adevăr, fondată de personalități publice, formatori de opinie, care a organizat luni în șir proteste de anvergură împotriva capturării instituțiilor statului de către o singură persoană, publicând rezoluții clare cu revendicările protestatarilor, și la care au aderat segmente importante ale societății civile din RM, etc.), că nu există alternativă proeuropeană pentru RM în afara coaliției parlamentare (citește coaliției Plahotniuc), de parcă nu ați cunoaște nume notorii ca Andrei Năstase, Maia Sandu, Ion Sturza, care s-au implicat în viața politică din RM și pot să schimbe clasa politică deloc proeuropeană (confuzie mare!), ci... da, da, pro- Vlad Plahotniuc-Ulinici?

Gândiți-vă doar o clipă cât de mare ni se pare nouă, cetățenilor din RM, răul unei dictaturi marca Plahotniuc prin partidul său de ”borsetcă”, dacă protestul împotriva ei a unit recent oameni de orientare geopolitică total incompatibilă până în prezent? Nu știți ce-i aia ”borsetcă”?! Înseamnă că trebuie să mai umblați la sursele de informare pe care v-ați obișnuit să le accesați pe subiectul RM...

Să nu cedăm în fața agoniei unui criminal!

Situația critică din Republica Moldova denotă pe de o parte, că Plahotniuc nu se va lăsa dus cu binișorul, pe de alta, că populația a reușit să se consolideze printr-un spirit civic acut, fiind și ea pregătită să reziste în fața pericolului instaurării unei dictaturi totale a oligarhului în cauză. Deci, forțele ”beligerante” sunt cât se poate de conturate. Aș vrea doar să pun un accent.

 Înainte de a-și înainta al doilea candidat la funcția de prim-ministru (un as de compromis aparent, scos isteric din mâneca unui sacou de milioane), PD a făcut un comunicat de presă în care a strecurat o amenințare subtilă. Deși președintele Timofti nu s-a lăsat intimidat de aceasta, înaintându-l pe Păduraru la funcția râvnită de Plahotniuc, aș vrea să zăbovesc puțin asupra documentului. Citind printre rânduri declarația respectivă (în special, momentul, unde se susține că prelungirea crizei politice ”riscă să ducă la violențe, care nu sunt de dorit”) înțeleg următoarele: că această grupare criminală îl avertiza pe Timofti că va recurge la soluții extreme, altfel spus, va provoca moarte și sânge, dacă Plahotniuc nu va fi ales prim-ministru. Avertizarea de tip mafiot nu este deloc o scăpare a elegantului stil adoptat de obicei de Marian Lupu și  nu este un bluf copilăresc. Ea derivă din panică, din frică animalică. Plahotniuc știe foarte bine că nu are unde se retrage din RM, deaceea își dorește cu disperare un ”țarc” controlat doar de el, un ”lot” de pământ, unde să se simtă în siguranță. În nebunia lui, s-a crezut invincibil și intangibil, și-a imaginat că e zeu, împingând lucrurile până acolo, unde nu mai este loc de manevre. Așa că ”zeul” nu poate merge nici în occident, căci îl așteaptă dosare și, implicit, cătușe, nici în Rusia, căci este indezirabil pentru mafia de acolo, care ”l-a născut” și pe care el a sfruntat-o. Gașca lui e speriată rău, căci fără șeful-zeu ea este ca și încarcerată. Un șacal rănit cu garda lui de hiene fricoase - acesta e PD-ul actual. Pe cât de penibil, pe atât de periculos în deznădejde.

Tocmai din acest considerent acum trebuie să fim uniți ca niciodată. Mă refer și la intelectualii care au fost extrem de reticenți vis-a-vis de proteste până în acest moment. Frustrările, cinismul și ambițiile personale trebuie lăsate pentru mai tarziu, pentru manifestarea acestora întotdeauna se gasește vreme. Trăim acum istoria la modul activ, nu contemplativ, și implicarea fiecăruia contează mai mult ca niciodată. Sloganul din PMAN ”Noi suntem poporul!” nu este o conveniență, ci o realitate. Dincolo de ea e o dictatură, care ne pândește și valorifică neîntârziat orice slăbiciune a noastră.

Nu Codul Audiovizualului trebuie schimbat, ci clasa politică!

În contextul discuțiilor din ultimele săptămâni, despre pericolele pe care le comportă în sine concentrarea proprietăților mass-media în mâinile unui grup restrâns de persoane, portalul media-azi.md mi-a solicitat opinia. Iată răspunsul meu, publicat azi pe portalul respectiv.

Din păcate, din 2009 încoace, amendamentele la Codul audiovizualului nu au avut menirea să îmbunătățească cadrul legal, ci, dimpotrivă, au creat contradicții și au menajat interese obscure. Nu cred că un nou Cod ar soluționa problema, căci o lege poate funcționa doar în condițiile existenței unei voințe politice mature de interes național, ceea ce în RM lipsește cu desăvârșire, așa cum arată acum lucrurile.

Pluralismul și descurajarea monopolului pe piața audiovizuală din RM au fost prevăzute în mai multe articole din lege. În articolul 7, care este ignorat de instituția de reglementare în domeniu, se spune explicit că ”pentru a proteja pluralismul şi diversitatea politică, socială şi culturală, concentrarea proprietăţii este limitată la dimensiuni care să asigure eficienţa economică, dar care să nu genereze apariţia de poziţii dominante în formarea opiniei publice.” Și în articolul 23 este stipulată excluderea posibilității creării premiselor pentru instituirea monopolului şi concentrării proprietăţii în domeniul audiovizualului.

În general, CCA trebuia să elaboreze Strategia de acoperire teritorială cu servicii de programe în concordanţă cu Planul naţional al frecvenţelor radioelectrice și să acționeze în strictă conformitate cu aceasta, lucru care nu a fost făcut nici astăzi, la nouă ani de la adoptarea Codului audiovizualului. Acest fapt lipsește CCA de viziune plenară, de perspectivă și îl determină să gestioneze domeniul audiovizualului haotic, fără a ține seama de niște lucruri elementare, ci doar de interesele particulare ale politicului corupt.

Dincolo de acestea, modificările făcute în 2010 la articolul 66 din Cod, prin care o persoană fizică sau juridică poate deţine  cinci licenţe de emisie (!) în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, trimit clar la un lobby făcut domnului Plahotniuc, care, astfel, și-a legiferat monopolul asupra pieții audiovizuale din RM. Or, dacă ar fi existat o minimă bunăcredință a forului legislativ și a CCA, această prevedere trebuia lăsată în forma inițială (era vorba de două licențe) și completată, introducându-se reglementări clare vizavi de cotele de piață, evitându-se categoric situația în care un singur proprietar concentrează (monopolizează) în mâinile sale 70% din piața audiovizualului din RM!

Pe scurt, nicio lege, oricât de minuțios ar fi elaborate în ea tot felul de mecanisme de funcționare, nu poate garanta o reglementare practică satisfăcătoare a domeniului vizat, dacă este pusă în aplicare de un mediu politic bolnav, corupt, eminamente mafiot. Nu Codul trebuie schimbat, ci clasa politică.

Investigarea internațională a crimelor lui Plahotniuc - o necesitate stringentă

Când am citit acest titlu (”UE trimite la Chişinău echipe de experţi pentru a evalua instituţiile de drept; CNA şi CNI vor fi verificate de şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi”) am avut o reacție firească de exultare. Dar a trebuit să mă calmez, căci reacția mea nu a fost (ca și orice altă reacție exaltată de acest gen) racordată la realitate, ci doar la niște așteptări.
Deci, după cum își imaginează specialiștii din UE, noi avem nevoie de reevaluări și, în consecință, sfaturi. Acestea ne vor fi livrate pe la sfârșitul lui martie, anul viitor, când misiunea de evaluare își va da sfârșitul obștesc. Evident, până atunci Plahotniuc va privatiza un hectar sau mai multe din actualul MoldExpo și se vor întâmpla și alte minunății comise de acest criminal cu complicitatea tuturor celor care constiuie azi ”armata”  lui, substituind instituții de stat, plătite din bani publici, adică din banii părinților mei, ai Dvs, ai rudelor Dvs etc. Totuși, nu pot să cred că această măsură extraordinară este întreprinsă de UE doar pentru a calma spiritele protestatare și a-și asigura o minimă stabilitate în iminența pericolului ISIS. Nu se specifică ce atribuții și drepturi va avea șefa DNA. Dacă Domnia sa va avea acces la dosarele (probabil, inexistente în RM) ce-l vizează pe mafiotul Plahotniuc și acoliții săi, pe de altă parte, dacă se vor lua în calcul dosarele existente in UE, vizând acest personaj dubios… 
Ceea ce contează foarte mult, repet, este intenția UE. Una din două. Prima, de a stabiliza criza din RM prin ”ungerea” ochilor protestatarilor în ideea unui sfârșit de poveste, când Făt-Frumos s-a însurat cu aleasa inimii. Sau, a doua, de a spune lucrurilor pe nume și a-l anihila printr-un dosar pertinent si bazat pe fapte reale, pe Plahotniuc, de rând cu slugile sale șantajabile. Să fie clar, sunt pro-europeană până în seva osemintelor mele și ale părinților mei, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă prefac că plouă, atunci când birocrația de acolo tolerează crimele celor care au distrus opțiunea pro-europeană în RM. 
Spiritul civic al cetățenilor din RM s-a trezit, presiunea populară a atins apogeul… Acum mingea e și pe terenul lor, al celor care s-au făcut că fluieră când protestele gemeau, al celor care  mai cred că mai pot miza pe ”stabilitate regională” prin susținerea unei așa-zise „coaliții pro-europene”, al celor care, pentru că au ascuns sub preș prea multe probleme, s-au pomenit acum cu o zonă extrem de instabilă la graniță.Situația dezastruoasă din RM a fost provocată de criminalii de la putere: de Plahotniuc, de toți șefii de partide, care i s-au supus, crezând că nu e chiar așa de grav dacă fac mișmașuri cu el. Din păcate, această situație a fost cumva susținută și de UE prin finanțare masivă și „oarbă”  în numele unei idei, care nu a fost decât un paravan pentru mafioți. Acum finanțările sunt stopate. E bine. Acum în Parlamentul European răsună critici dure la adresa guvernanților noștri și a lui Plahotniuc. E minunat! Dar, e puțin. 
Nu doar de sfaturi avem nevoie (corupții nu trebuie sfătuiți, ci arestați), ci de realizarea revendicărilor din rezoluția protestelor din 29 noiembrie (care, ciudat, sunt trecute cu vederea de presa de peste Prut, inclusiv cea occidentală), prin care, în particular se solicită instituţiilor internaţionale ”să înceapă investigarea oligarhului monitorizat de Interpol, Vladimir Plahotniuc-Ulinici, pentru atacurile raider, pentru spălarea a 18 miliarde de dolari din Rusia prin intermediul judecătorilor corupţi, jaful miliardelor din sistemul bancar, alte infracţiuni privind privatizarea ilegală a proprietăţilor statului şi tragerea la răspundere pentru infracţiunile comise, cu sechestrarea activelor și restituirea lor statului.”

Adio, MIMI! R.I.P.

Tragedia din clubul Colectiv ne-a marcat pe toți. Astăzi iarăși am plâns... Știu că după câteva zile de șoc  și agitație pentru pregătirea înmormântărilor, părinții, soțiile, soții, apropiații celor decedați vor trebui să înfrunte ceva și mai grav – durerea, care va crește pe măsură ce vor conștientiza că pierderea este irecuperabilă și viața lor de aici încolo nu va mai fi deloc la fel, dorul cumplit le va arde inimile și nopțile vor fi tot mai groaznice... Va fi nevoie de timp pentru ca rănile să se prindă, căci nu știu dacă se vor cicatriza vreodată...  Și la propriu și la figurat... Cu cât mai clar realizez aceste lucruri, cu atât mai perfidă mi se pare reacția celor care au calificat tragedia drept un act punitiv al lui Dumnezeu. Cel mai grav este faptul că printre acești primitivi se află și mai mulți preoți. Ei ne spun că bostanii sculptați sunt apanajul diavolului, iar rockul este satanic (toate de-a valma, chiar dacă trupa Goodbye to Gravity și-a lansat albumul, nu a sărbătorit Halloween-ul). Și își freacă mâinile a mulțumire pe sub sutane, căci se consideră complicii lui Dumnezeu în ”dreptatea” lor infailibilă, făcându-i cu ochiul. Se pare că avem Dumnezei diferiți... Al meu nu-i pedepsește pe mascații care merg de secole la colindat cu tradiționala ”capră” și nici pe copiii care ascultă cu ochii holbați de fascinație și spaimă, povești cu baba Hârca, Statu-palmă-barbă-cot, zmeul cel cu șapte capete și Muma Pădurii. De când tradițiile populare, poveștile cu  personajele lor malefice cu tot sunt considerate blasfemice?! Mă rog, tipologiile basmului popular românesc și originea celtică a sărbătorii Halloween-ului (care nu are nimic în comun cu invocarea diabolică a spiritelor rele), precum și originea adevărată și semnificațiile semnului rock, sunt subiecte care pot fi studiate chiar cu un simplu efort de a da căutare pe Google. Este, cel puțin, ignorant să afirmi că muzica rock e satanică, chiar dacă există și trupe care promovează ocultul. E ca și cum, dacă un preot, doi, păcătuiesc frecvent cu preacurvia, să afirmi că a fi preot înseamnă să fii ușier la bordel. Tocmai pentru că rockul este cel mai complex gen de muzică, accesând adesea polifonia simfonică, acesta este, în mare parte, ascultat de lume inteligentă, diversă prin componenta intrinsecă a gândirii, liberă în cuget și în forul interior, cu gusturi ceva mai elevate. Și tocmai asemenea oameni au fost în seara fatidică la clubul Colectiv. De fapt, am avut intenția sa scriu despre altceva, dar lucrurile de mai sus s-au proclamat singure, căci mă dor.

Probabil, întrebarea sfâșietoare ce va urma șocului va fi... de ce?! De ce?! Nu cunosc răspunsul, nu știu ce motive au călăuzit destinul în acele momente cumplite. Să ni se verifice capacitatea de a fi compasionali? Să cadă guvernul Ponta? Să se schimbe ceva radical în viața noastră? Nu știu... 

Dar cert e un lucru. După cum spuneam, calitatea oamenilor care au pierit în focul mistuitor, precum și a celor care au supraviețuit dezastrului, este incontestabilă Dincolo de valoarea lor intelectuală, e de remarcat că mulți din cei aflați acolo s-au comportat ca niște eroi. Ceea ce trebuie să facem, cei vii și nevătămați, este să ne gândim cu atenție și reculegere la ceea ce au avut a ne spune cei care au plecat în veșnicie. Adrian Rugină ne-a lăsat drept testament manifestul său publicat pe FB la alegerile din 2014. Acest manifest nu trebuie să piară în istorie, ci sa fie memorat, pentru a educa generațiile noi. Trupa Goodbye to Gravity ne-a spus multe prin textele excelente ale pieselor. Fiecare din cei doi chitariști mistuiți de flăcări, au avut, astfel mesaje clare pentru noi și cei care vin după noi. Fiecare din cei plecați, cu siguranță a spus sau a scris vreodată ceva, ce, prin efortul unei plimbări prin amintiri, ar putea fi extrem de elocvent pentru a le defini trecerea prin această viață odată cu mesajele pe care nu l-au lăsat.

Astăzi  în parcul Cișmigiu a apărut un mic altar. Mimi Voicu avea acolo o bancă preferată, pe care a pictat-o în cadrul campaniei ”Mândru de România”. Împreună cu mai mulți colegi ea a scris și pe alte bănci: ”călătorește”, ”vizitează”, ”fotografiază”... Pe scurt, ne-a îndemnat să fim mândri pentru că suntem români. Nu voi uita mesajul ei niciodată. Da, Mimi, sunt mândră că sunt româncă, nu te voi dezamăgi... Pace sufletului tău... Amin.

Încă o dată despre unioniști și protestele din PMAN

Iată că protestele au luat amploare, precum, respectiv, s-au intensificat și atacurile împotriva Platformei civice Demnitate și Adevăr. Despre armata așa-zișilor jurnaliști, bloggeri, interpuși în discuțiile de pe rețelele de socializare nu mai e cazul să pomenesc. O asemenea campanie de denigrare masivă a unui grup de cetățeni, nu a existat în RM nici pe timpul celor mai dictatoriale regimuri. Voronin e copil mic pe lângă actuala guvernare așa-zis pro-europeană în acest sens.

Oricum, asta mai treacă-meargă, dar o crimă deosebit de gravă a actualei conduceri meschine a RM este devalorizarea criminală a unor valori naționale, pe care acest popor le-a transpus în idealuri ale neamului. Mă refer la, cel puțin, două: integrarea europeană și unirea cu România. Profanarea ideii de a ne regăsi în familia europeană, susținerea căreea a scăzut catastrofal în RM, este ”opera” hoților de rasă de la guvernare, care au sărăcit atât de mult populația, încât acțiunile lor antisociale pot fi echivalate cu un genocid. Fa fel ei se fac vinovați și de conflictele artificiale dintre protestatarii din PMAN și tinerii unioniști.

Profitând de caracterul rebel și non-conformist al tinereții, slugile bine mascate ale lui Plahotniuc, induc ideea falsă, că unioniștii nu sunt bineveniți la proteste. Dar oare nu e o crimă să folosești în scopuri murdare inocența tinerilor, care, în mare parte, te-au instalat la guvernare?! Eu sunt unionistă și româncă nu de azi sau de ieri, dar în ceea ce privește realizarea idealului respectiv, am o părere responsabilă.

 Vă rog să o citiți în articolul postat ceva mai devreme pe blogul meu http://aarama.blogspot.ro/2015/05/sacrificiul-unirii-inteligente.html.

De fapt, oricine înțelege că acum unirea cu România este total imposibilă și contravine legislației ambelor state, e nevoie de referendumuri și deschidere politică masivă din partea RM, României, UE etc. Și apoi, cui i-o cerem aceasta unire?! Angelei Merkel? Lui Obama? Lui Putin și Rogozin? Lui Ghimpu, Streleț, Filat? Lui Plahotniuc?! Sau poate, lui Ponta, care, din moment ce a sosit la Chișinău a alergat să pupe mâna păpușarului?! Vor românii reunirea? Câte procente din populația RM și-o dorește? Și, nu vă supărați, ce guvern normal la cap, ar accepta tam-nisam să plătească datoriile imense interne și externe, acumulate de RM în ultima perioadă? Sau poate, crede cineva, că Iohannis va dispune vărsarea unui miliard de euro în sistemul nostru bancar, ca să amelioreze criza generată de furtul secolului... așa, de ochii noștri frumoși?! Sau de blajini, moi și pufoși ce suntem?!

E clar că unionismul, mai bine zis, contrapunerea dezideratului respectiv cu scopurile concrete ale manifestanților din PMAN este utilă doar actualei guvernări, care urmează perfid maxima ”devide et impera”. Din păcate, dezinformarea și haosul total din media actuală, încă au impact asupra oamenilor. Deaceea mai scriu la acest subiect, că nu mă doare mâna. Istericalele intenționate, lansate de plahotniuciști, că, cică, unioniștii au fost alungați din PMAN la protestul de ieri, sunt niște insinuări menite să aprofundeze conflictul. De fapt, tinerii provocați de cine știe ce mesaje subliminale, s-au postat cumva ostentativ, exact în fața scenei, acoperind-o cu pancartele lor, îngrădind accesul vizual al celorlalți protestatari. Așa că au existat niște neînțelegeri și chiar altercații verbale între tinerii respectivi și veteranii războiului de pe Nistru, aceștia din urmă fiind responsabili pentru buna desfășurare a protestului.

Incidentul s-a consumat repede, iar tinerii unioniști au putut să-și etaleze pancartele ceva mai în spate, printre alți protestatari, manifestând fără impiedimente în continuare. De ce atunci, se isterizează în continuare pe acest subiect? Oare nu-ți rogi prietenul să se dea la o parte, atunci când  se postează între tine și televizor, în momentul când începe meciul de fotbal sau filmul, pe care l-ai așteptat toată săptămâna? Ah, că veteranii de război au folosit un limbaj mai dur? Să-mi fie iertată scuza, dar veteranii de război au avut și o viață ceva mai duricică decât noi, ceilalți, care ne-am uitat la lupte ca la kino la club în sat. Nu credeți? Poate ar fi cazul să le cerem noi iertare, că nu am știut să le apreciem sacrifiul și nu prea ne-am bătut capul în ce condiții locuiesc, cât de bolnavi sunt în urma rănilor și ce-i în sufletul lor atunci când țara, pentru care și-au pus viața în primejdie, îi desconsideră?

Și, în sfârșit reiterez ideea, că Platforma Civică DA a fost creeată pentru a consolida diverse segmente ale populației, pentru a spori spiritul civic al cetățenilor RM, pentru a contribui la decaptivizarea statului prin înlăturarea legală a mafioților de la guvernare și a menține cursul european al RM. Noi nu impunem nimănui aceste deziderate. La proteste sunt bineveniți toți acei care le susțin, dar, să fie clar, nu vom tolera niciun fel provocări. Rugămintea de a veni la proteste doar cu steagurile RM și UE rămâne valabilă și apelează la un bun simț elementar.

Voi încheia cu două fraze extrase din discuțiile de pe FB, care nu-mi aparțin: ”Adevărații unioniști simt românește, restul urlă..”  ”Un unionist adevărat se simte - el e cult și adecvat, mai mult ca oricine altul!”

Pământul făgăduinței. La Muzeului Național de Artă Contemporană din București

Nu știu dacă de aici, de la București, pot vedea mai obiectiv situația din Republica Moldova, dar e cert că ea este o rană adâncă în inima mea. Europa a luat mâna protectoare de pe creștetul ei – criminalii, care au condus-o în ultimul timp au reușit să-i oripileze pe toți. Când spui Moldova, spui - cel mai nerușinat, tupeist jaf al tuturor timpurilor la nivel de stat. Nicio investiție nu mai poate reface imaginea acestui petic de pământ.

Probabil, în scurt timp, Republica Moldova va deveni un soi de transnistrie cu granițele parțial deschise, o gaură neagră infectă, în care bandiții din toată lumea își vor face nestingherit matrapazlâcurile, fiind convinși că justiție nu există, iar populația se mulțumește cu fărâme de la festinul lor: mațe și vezici cu termenul expirat.

Da, cei 50-60 de mii de cetățeni, hotărâți să protesteze și să-și întoarcă țara înapoi, sunt de toată lauda, dar nu au cum să schimbe cursul istoriei, atunci când ceilalți conaționali pupă languros mânuțele lui Shor&Co. Doar o minune o poate face. Care e acea minune? Fiecare decide după gradul de conștientizare a situației, după capacitatea de determinare, sacrificiu, curaj, demnitate... De fapt, nu sunt sigură că ”minune” e un cuvânt tocmai potrivit aici, mai degrabă ar fi vorba de ”acțiune”.

Deci, după cum spuneam, fiecare decide ce face în situația dată. Mulți, foarte mulți, au plecat să caute alte pământuri ale făgăduinței. Țara lor i-a alungat, ca pe niște câini cotonogiți, nevrednici de milă, să-și caute alte locuri de oploșire. Țara lor s-a comportat cu ei ca o curvă de mamă, care habar nu are cu cine și-a făcut copiii. Este adevărat, că cei mai vrednici și-au găsit și pământuri, și locuri, și... alte mame. Dar, oricum, a fi emigrant nu este deloc ușor. Cel puțin, eu, neavând experiența aceasta, mă bazez pe spusele unor artiști, care și-au expus proiectele în galeriile Muzeului Național de Artă Contemporană din București. Nu știu, mi se pare că a fi emigrant e similar cu a fi orfan. A fi ca un copil abandonat de mamă, care compune poezii și cântece naive despre ea și și-o imaginează ca pe o zână, care nu poate să-l îmbrățișeze pentru că a sechestrat-o un dragon strașnic sau e bolnavă rău.                                                                                                                        

Cum văd artiștii viața peste hotarele țării lor? O văd prin prisma artei, evident, căci altfel nu ar mai fi artiști. Ciprian Homorogean a îmbrăcat pereții în sute de desene și fotocopii ale anunțurilor de căutare a locurilor de muncă, acolo, unde acestea, practic nu mai sunt disponibile (proiectul Vreau să muncesc/Quiero Trabahar). Artistul expune și un alt proiect intitulat ”Ia cartea, ia banii și fugi!” – un ghid al furtului fără remușcări și stres. Irina Bucan Botea proiectează un film bazat pe o interacțiune între un grup de muzicieni români și publicul spaniol. În timpul filmării, aceștia și-au propus să creeze ad-hoc un imn național, în baza cuvintelor, frazelor, ideilor sugerate de audiență. Primul cuvânt ales de aceasta a fost cuvântul... ”țigan”. Nu pot să trec în revistă toate performance-urile, dar impactul lor asupra mea a fost cel pe care l-am expus mai sus. O nostalgie tristă, profundă și o lipsă totală de stabilitate din cauza rădăcinilor retezate cu briciul decepției... Tatian Feodorova, o artistă din Republica Moldova, a expus o instalație din 10 plase simbolice acestei perioade de tranziție prelungită... nu, nu spre o viață mai bună, ci spre ruptura definitivă cu țara, spre sucombarea oricărei speranțe de bunăstare. 

Exagerez cumva drama emigrantului? S-ar putea... Căci de departe nu toți suferă de dor și lipsă de confort acolo, unde au plecat. S-au realizat impresionant foarte mulți, reușind să-și întregească și familiile (sau rupând legătura, abandonându-le prin divorț în RM). Totuși, ceea ce rămâne mereu valabil este că nu există loc ideal, perfect, pe lumea asta. Raiul e dincolo, dacă o fi existând. Simion Cernica, relocat în SUA, vede incapacitatea Americii de a-și reveni după criza economică recentă, de a ascunde la nesfârșit inegalitatea socială, de a eluda distanțarea iremediabilă de ambițiosul ”american dream”. El povestește că a început proiectul expus prin a posta pancarte din carton cu diverse sloganuri în spațiile publice, căci și americanii au nevoie de o cură de tratament social, au nevoie de ajutor: help!

Oriunde am fi: aici, în țară sau în afara ei, condiția umană rămâne a fi neschimbată. Lumea e bolnavă, civilizația noastră e la stadiul de supraviețuire peste tot - cu un grad mai mare sau mai mic de deteriorare. Evident, Republica Moldova este un stat situat dincolo de orice imaginație a corupției și cinismului politic. Dar, plecarea pentru totdeauna nu soluționează neapărat conflictele interioare și problema bunăstării. Repet, pământuri ale făgăduinței nu există, decât în noi înșine. Dacă avem curajul să ne uităm în interiorul sinelui și să ascultăm vocea care ne cheamă...

Moldova este parte din noi... Gânduri la Muzeul Național de Artă Contemporană din București

         

De fapt,  ce face un basarabean ajuns la București? Vizitează Casa Poporului, corect! Așa am procedat și eu - cu prima ocazie, am urcat în Dealul Arsenalului, să pun piciorul în cea mai mare ca suprafață, preț și greutate, clădire adrministrativă din lume. Motivul? Acolo, într-o aripă a Palatului, se află Muzeul Național de Artă Contemporană, care își primenește expozițiile de două ori pe an. 

Am început excursia de la etajul patru, ca să coborâm încet-încet către parter. Cu un lift de sticlă (exterior) am urcat sus, unde ne aștepta ceva total… neașteptat! Am avut impresia că am nimerit din greșeală la o grădiniță de copii, căci tot etajul era ocupat de ”localități” create din hârtie, plastic, cutii de chibrituri, bureți, ață, creioane, paie și alte materiale aflate la îndemâna noastră, multe dintre care, de regulă, le aruncăm la gunoi. 

E vorba de un proiect foarte curios realizat de elevi ai claselor primare, ghidați de învățători și arhitecți. Undeva pe un perete sta scris: ”Posibil ca orașul viitorului să fie chiar acum îndoit, mototolit, șters cu guma, iar ochii care îl apreciază să fie, totuși, curioși și limpezi ca lacrima. Și la inaugurare, în loc de o panglică și un discurs sforăitor, să auzim un râs de copil. De-a arhitectura. Un joc pentru viitorii oameni ai orașului frumos.” 

Ceea ce m-a impresionat și mai mult este că elevii nu doar au construit orașe conform propriei fantezii, ci au și creat poveștile lor! Iată cum începe istoria orașului Yataki, compusă de mai mulți copii. Ana: ”Cândva, în locul orașului, care acum se numește Yataki, era un vulcan. Acolo se stabiliseră niște triburi yatakiene. Vulcanul era activ și după câteva secole, a erupt. El a distrus triburile de acolo și în urma erupției, s-a creat o mare, presărată de insule…” Iar la sfârșit, Tudor scrie: ”Yataki este o parte din noi. Uneori organizați, alteori, într-o mare dezordine. Cel mai greu a fost să stabilim obiectivele și sarcinile fiecăruia. Materiale am avut destule, de bună calitate sau de la reciclare. După atâta muncă macheta arată bine. Cred că și marii arhitecți se simt ca noi, după ce fac un proiect: obosiți, dar mulțumiți!”

Vă las să admirați opera copiilor, întinsă pe o bucată importantă de etaj în Palatul Parlamentului din București și, poate, vă vine cheful să construiți și voi ceva - un sat, un oraș, o țară... și să-i spuneți povestea, așa, încât să încheiați munca obosiți și fericiți...

                                           

               

Sacrificiul Unirii inteligente

După protestul din 3 mai, când circa 50.000 de persoane au venit în PMAN (iar alte sute au protestat în diaspora) să-și manifeste oripilarea față de crimele actualei guvernări, lucrurile s-au schimbat. Nu vorbesc despre brusca trezire la viață a troll-ilor de pe internet, a analiștilor angajați la cei doi hoți din fruntea statului, la oameni pur și simplu frustrați în autosufuciența lor de monștri sacri și nici de marii ”eroi” ai subteranelor, care au început să critice care mai de care prestația celor din Platforma Civică Demnitate și Adevăr la meteengul respectiv. Că a fost bine, dar nu chiar bine, că vorbitorii nu au avut ce spune, că nu s-au dat soluții clare, că rezoluția a fost sub orice nivel, că nu toți cei de pe scenă meritau să stea acolo, că trebuia sa fie așa și așa și iak-așa… Pe scurt, dacă erau alții, adică ei, totul ar fi fost mult mai profesionist și mai nu știu cum… De parcă i-a împiedicat cineva să o facă până atunci sau să-și pună umărul la bătaie acum, zău!

Bun, revin la gândul de început. Când zic despre schimbare, mă refer la conștientizarea puterii populare de către cetățenii RM. Scepticismul gen ”ei și ce dacă vom protesta – nimic ne se va schimba” a dat un chix cert. Oamenii au înțeles că… se schimbă! Dacă suntem mulți, lucrurile pot fi schimbate! După protestul din 3 mai guvernarea a început să se precipite așa cum nu a făcut-o niciodată de când s-a instaurat la conducere: ședințe de guvern, invitația protestatarilor la întrevederi, publicarea raportului Kroll, arestul la domiciliu a lui Shor, audieri în Parlament… Și toate în doar o săptămână de la protest. Mișcări puțin eficiente, e adevărat, dar totuși, mișcări ce denotă clar frica față de popor. Nu mai stărui, cred că scopul acestui protest de a ne demonstra  în primul rând nouă, cetățenilor, că presiunea populară este extrem de importantă, a fost atins. Acum întrebarea este: ce să facem ca să fim mai eficienți, adică să fim mulți, mult mai mulți?

Evident, primul pas trebuie să fie prioretizarea problemelor, căci este mai mult decât cert, că avem destule. Ce se întâmplă acum? Toată lumea fierbe, simte deslușit criza și încearcă să găsească rezolvări sporadice. Știut lucru, în situații de genul acesta (criminalii aflați la guvernare fură ca în codru, noi suntem supuși unui genocid social, când facturile sunt mai mari decât capacitatea noastră de plată etc.) sporește nemulțumirea, care adeseori este proiectată asupra celor care pledează pentru soluția proprie, considerând-o cea mai bună, mai oportună. Certurile ajung la conflicte pe viață și pe moarte, iar soluțiile proprii, apărate militant, dezvoltă o agresiune excesivă a unuia față de celălalt. Din nemulțumire solidară față de crimele guvernării, polemicile trec imediat la injurii pline de ură între cetățenii cu opțiuni diferite asupra soluției. Iar atunci când doi se ceartă, indiscutabil câștigă al treilea. Aceeași guvernare, care râde de se prăpădește, când ne aude urlând unul la altul, intransigenți, lipsiți de înțelegere, compasiune, toleranță și determinare de a găsi un numitor comun. Hai să fim sinceri, așa e!

Mai departe. Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. De fapt, ce ne dorim cu toții? Să trăim decent, să ne bucurăm de viață, să nu ne fie rușine de noi înșine și să fim în rând cu lumea civilizată. Adică să coabităm într-un spațiu cu reguli normale, aplicabile tuturor în aceeași măsură (altfel spus, justiție independentă), cu viitor palpabil pentru copiii noștri, cu șanse egale de afirmare pentru tineret, cu o asigurare umană a bătrâneților etc.

Altfel spus, raportând la situația obiectivă curentă din RM, cu toții vrem să fie restituit miliardul furat, aeroportul și alte bunuri de valoare jefuite, criminalii să ajungă la pușcărie, să fie asanat sistemul bancar, să fie stopată devalorizarea leului, sa fie racordate la un nivel normal de viață pensiile și salariile, să fie stopate exodul masiv, sărăcia crasă și, în consecință, falimentul RM. Oare nu aceasta e problema prioritară, oare nu asta ne dorim cu toții, indiferent de etnie și limbă maternă, indiferent de deziderate mai generale, fundamentale și, pentru mine cel puțin, corecte și inevitabile legate de unirea cu România sau integrarea în spațiul european? Chiar și cei care tânjesc nostalgic după URSS și poartă aiurea niște funde dungate, crezând că își manifestă astfel demnitatea etnică (fiind de fapt, victimele unor oligarhi ipocriți ca Putin, Rogozin, Dodon, Voronin ș.a.) s-ar mai ogoi, dacă ar trăi mai bine, căci vectorul estic numai de bunăstare nu poate fi numit.

Bun. Prioritatea fiind stabilită, să vedem ce e de făcut. Am văzut că presiunea populară are o influență extrem de mare, deci trebuie să o facem mai puternică. Cum? Nu, cu aia-n drum nu merge, va asigur. Dar cu sute de mii în PMAN ar fi o șansă, pe care o putem materializa numai prin UNIRE în interiorul RM a tuturor cetățenilor afectați de mârșăviile comise de actualii guvernanți. Acest îndemn nu înseamnă să renunțăm la valorile naționale, să trădăm aspirațiile proprii. Nicidecum. Dar asta înseamnă să ne abținem, cel puțin tranzitoriu, de la dezideratele ce scindează societatea, ce ne fragmentează în grupuri relativ mici, incapabile să valorifice revolta firească de sinestătător, astfel, minimalizând presiunea populară asupra guvernării. Abținerea trebuie să fie evidentă și pentru cei care se consideră români cu vederi unioniste, și pentru cei care se numesc români basarabeni, și pentru cei care se consideră în exclusivitate moldoveni, dar și pentru cei care consideră că Rusia este tărâmul făgăduinței. Tărâmuri ale făgăduinței nu există! Mai ales pentru acei care nu sunt capabili să-și facă ordine în propria casă. Mai ales că visele trebuie să se bazeze pe realități concrete – nimeni, oricât de bine intenționat ar fi, nu va veni să ne măture prin ogradă și nu ne va pune în cratiță copane de curcani bio gratis. Așa dar, momentan, cel puțin, trebuie să renunțăm categoric la certuri proliferate încă de propaganda sovietică, pentru a incita spiritele pe motive etnice. Acestea sunt distructive și din ele nu vor câștiga cetățenii, fie că vor sau nu vor uniri sau dez-uniri cu diverse entități statale. Din ele au câștig barosan doar criminalii de la guvernare și alți nemernici care așteaptă să profite și mai mult decât au făcut-o până acum. Nu este nevoie să-I ajutăm cu o dedicație inconștientă!

La 3 mai a.c. 50.000 de cetățeni ai RM au spus răspicat că vor miliardul înapoi, justiție independentă, scoaterea instituțiilor statului din captivitate, presă liberă, neadmiterea transformării banilor jefuiți în datorie de stat, îndeplinirea cerințelor înaintate de fermieri etc. Adică ei și-au manifestat dorința și fermitatea de a obține dreptul de a trăi normal. Și eu vreau același lucru! Sunt sigură că și tu, cititorule, ești de acord cu ei și înțelegi că asta este o prioritate.

P.S. Acum e necesar să consolidăm societatea, să învățăm a identifica prioritățile și a ne solidariza pentru binele nostru. Și da, am scris românește, pentru că știu că responsabilitatea în ceea ce privește  realizarea solidarității civile revine celor care scriu și citesc (fie și printre rânduri!) ca și mine.