Definiția iubirii. Prima în 2013.

2013 s-a instalat fără prea mare vâlvă în casa mea. Simplu - doar în calendar și în bucătăria cu pocale spălate și așezate cu piciorul în sus pe masa acoperită cu un șervețel de in. Da.. și în frigider. Acolo a mai rîmas câte ceva din salaltele și fripturile gătite ieri pentru masa de revelion. Altceva nu s-a schimbat: beculețele de pe brad clipesc în continuare tăcute, eu sunt la fel de eu în oglindă, iar motanului meu îi este la fel de foame ca și aseară la aceeași oră. De dimineață nu am beneficiat de serviciile StarNetului: în această noapte de beție globală cineva a rupt firele de conexiune de pe stâlpul din curte. Așa că nu am avut cum să lenevesc la televizor. La internet m-am conectat grație stickului de la Orange. Am mai scris ceva pe FB, deși în ultimul timp nu o fac prea des (nici pe blog nu am mai dat de vreo două luni...), am ascultat puțină muzică clasică, făcându-mi unghiile devastate de pretențiile de gospodină din ajun, am ieșit după tradiționalul ultim pachet de țigări și... mi-am pus un film. De fapt, aici am vrut să ajung. Filmul acesta mi-a marcat ziua. Clar.
Cineva a contabilizat câte definiții ale iubirii a auzit în viața lui? Chiar dacă a facut-o, nu cred că nu s-a plictisit la un moment dat. Zeci, sute, mii... Și, dincolo de definițiile deduse de alții, oare nu a fost specială fiecare relație din viața noastră? Și oare nu a debutat fiecare dintre ele în ideea, în speranța... sau în ferma convingere că este tocmai relația pe care am visat-o? Evident, niciodată nu știm cum evoluează lucrurile, dar tocmai aceasta e esența vieții: evoluția. Și oricare ar fi finalitatea unei relații, învățăm ceva din ea și mergem mai departe (dacă nu ne cheamă Romeo sau Julietta, Doamne ferește!).

Bine, dar să revin la subiect. Iar acesta e filmul ”Amour” (2012), în regia lui Michael Haneke. Este o istorie de dragoste - ne-o specifică fără echivoc și titlul. Dar amatorii de scene pasionale vor fi dezamăgiți: eroii principali sunt doi intelectuali octogenari Georges (Jean-Louis Trintignant) și Anne (Emmanuelle Riva). Ei au avut o viață fericită - deducție făcută în urma unui singur crâmpei din discuția fiicei lor cu tatăl său. Ea mărturisește simplu, ca printre altele, că adesea auzea cum părinții ei făceau dragoste în dormitor și asta o calma și-i dădea un sentiment cert de siguranță și stabilitate. Ea știa că ei se iubesc și, deci, că familia ei nu se va destrăma niciodată. Totuși, la bătrânețe dragostea celor doi muzicieni pensionari este supusă unei încercări grele. Anne suferă un ictus cerebral și starea ei se înrăutățește încet dar sigur pe parcursul filmului. Mai întâi sunt paralizate mâna și piciorul stâng, apoi partea dreaptă în totalitate. Nu mai poate vorbi, ceea ce este extrem de greu de suportat pentru cuplul care obisnuia să discute, să comunice. Subliniez acest lucru pentru că aspectul respectiv (comunicarea) este foarte important pentru ca relația să dăinuie în timp. Pe parcursul degradării soției sale ca personalitate și ființă umană, Georges este pus în situația dificilă de a îngriji o persoană netransportabilă: fiecare activitate, altă dată simplă și lipsită de importanță, acum devine un ritual ce necesită eforturi susținute. Dar cel mai greu suportă suferința iubitei sale, care își dorește cu disperare recuperarea demnității sale. Mai bine zis... a unei morți demne. Georges se resemnează (dragostea adevărată nu strigă, nu plânge, nu cerșește) - el știe că nimic nu mai poate fi redresat, dat Anne se chinuie prea tare. ”Mal, mal, mal!” - atât strigă ea din ce în ce mai insistent. Nu vreau să povestesc subiectul filmului - acesta pălește în fața substratului psiho-emoțional împins în față printr-o regie subtilă și a jocului excepțional (prin firescul absolut) al actorilor implicați. Cu atât mai mult nu voi vorbi despre final. Doar mă întreb câți ar fi capabili să iubească așa, încât să renunțe pentru celălalt la mântuire, să accepte benevol iadul...

De fapt, nu vă recomand să vedeți filmul ”Amour”. S-ar putea să rămâneți cu un gust amar, să fumați ceva mai mult și să picați inopinat pe gânduri rele. Sau să mă înjurați pentru că v-am provocat... Da-mi trebuie mie asta la început de an nou??? Apropo, la mulți ani cu sănătate. Și dragoste. Oricare ar fi definiția ei...

Filme de văzut şi de trăit...

Politica îmi curge deja prin urechi, aşa că am închis televizorul: nu vreau să ajung să-mi iasă şi pe ochi... Ce linişte! Să vedem şi alte imagini, dincolo de cele spoite cu aurul şi mizeria puterii... Deschid un site de filme on-line... 

Mi-am amintit că în scrisorile către Virgil Ierunca, Nicolae Steinhardt pomenea cu admiraţie de filmul BLOWUP. Uit de mine şi de lume pentru mai mult de o oră...
BLOWUP este un film simbolisitic. Ceea ce văd ochii, adică ceea ce ni se pare evident... nu este decât o iluzie. Un cadavru (atât de real!) poate dispărea peste noapte de pe peluza unui parc urban, punând sub semnul întrebării existenţa crimei ca atare... Iar jocul imaginar al unor mimi, care bat o minge de tenis inexistentă poate deveni la un moment dat atât de real, încât te prinzi alergând să le-o aduci - această "minge"  - de pe acelaşi gazon, unde acum ceva timp zăcea mortul! Michelangelo Antonioni a realizat o capodoperă cinematografică în materie de teorie a relativităţii existenţiale şi, tot odată, extrem de precisă în ceea ce ţine de imagine. Fiecare cadru, mişcare a camerei de filmat e de o acurateţe şi frumuseţe impecabilă... 

Apropo, am mai urmărit zilele acestea un film minunat - un film de Pedro Almodovar. LOS ABRAZOS ROTOS (Broken Embraces). De cât timp ai nevoie pentru a ieşi din plasa pe care trecutul ţi-o întinde cu atâta abilitate? Opt, zece, paisprezece ani?! Eroul filmului (regizor de cinema şi dramaturg) a reuşit să meargă mai departe după un accident de maşină (crimă?), care i-a distrus viaţa (el a orbit, iar iubita lui a decedat) numai după ce a renunţat la identitatea sa de până atunci. Nu mai răspundea la numele său adevărat, pur şi simplu şi l-a schimbat şi a şters cu buretele tot ce a fost. A continuat să creeze sub acest nume nou, dar... nu poţi ascunde sub preş ceea ce trebuie să treci, să accepţi, să depăşeşti în viaţa asta. Şi a venit un moment (întotdeauna vine!) când eroul nostru... a reuşit să-şi accepte adevărata identitate. După paisprezece ani de la prăbuşirea sentimentală şi psihică, atunci când a putut vorbi despre ceea ce i s-a întâmplat cu fiul său. O poveste de dragoste pasională (altfel cum e posibil, dacă joacă Penelope Cruz!), care s-a terminat tragic a rescris viaţa unui om. Dar, concomitent, i-a adus eliberarea... Totuşi, filmul e luminos, căci ce poate fi mai frumos decât eliberarea! Viaţa merge înainte şi drama a fost consumată în momentul în care filmul (la realizarea căruia s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit cei doi ) a fost remontat şi dus la bun sfârşit. 

Voi mai scrie, poate şi despre alte filme. Dacă cineva mai e interesat de altceva decât de criza economică mondială şi personală sau de poliitica şi nunţile moldoveneşti... Ce paradox hilar: la nunta socrului deputat cu dosare penale în România vin toţi sus-puşii ca ursulicii la miere! Iar apoi, după ce se şterg pe botişoare, strigă: Jos corupţia! Of, gata, gata, nu mai zic nimic...Mă uit la un film bun...ssst!

Aureliu Busuioc a murit. Trăiască Aureliu Busuioc!

Motto: „Doamne, Dumnezeule, în ţara asta nu există o lege prin care să se interzică cetăţenilor săi să se nască idioţi!” A. Busuioc

În această dimineaţă am aflat vestea... 

Aureliu Busuioc a trecut dincolo. Întotdeauna mi-a fost frică de ea, de vestea aceasta, căci ştiam că, odată cu dispariţia fizică a scriitorului Aureliu Busuioc, se va fi încheiat o epocă în istoria Basarabiei. Epoca oamenilor care au păstrat intact (peste ani şi vicisitudini istorice şi existenţiale) spiritul aristocraţiei intelectuale. În special aici, în aşa zisa Republica Moldova. Nu, nu resping ideea existenţei statului nostru, valabilitatea lui constituţională. Repudiez doar supremaţia limitelor,a graniţelor, atunci când mă refer la valenţe mult mai importante. Căci, ce sunt altceva statele, guvernele, frontierele, regulile general acceptate, decât nişte convenţii artificiale, nişte aranjamente politice şi sociale? Şi cum s-ar putea încadra un ditamai monstru sacru în noţiuni atât de umile? 

Aureliu Busuioc  ar fi trebuit să intre în cronica celor mai distinse personalităţi ale neamului şi umanităţii. Şi nu mă refer în exclusivitate la opera sa literară. Pe marginea ei s-a expus şi, probabil, se va mai pronunţa de acum încolo critica de specialitate. Ca şi consumator de litere, pot să spun doar că romanele lui Busuioc fac parte din puţinele cărţi autohtone care, cu adevărat sunt citite, dincolo de obligativitatea impusă de curriculele şcolare! Ferice...

Mă gândesc acum la altceva, la felul de a fi a acestui Om. Aş fi zis „colos”, dar ştiu sigur, că nu i-ar fi plăcut... Umorul sclipitor şi autoironia lui Aureliu Busuioc sunt deja proverbiale... Replica lui, mereu „acasă,” şi spiritul său de observaţie – imbatabile... Sinceritatea, profunzimea, uşurinţa comunicării – indispensabile celor care l-au cunoscut personal... Viaţa lui Aureliu Busuioc a fost plină de hotărâri „mai mult sau mai puţin idioate”, cum zicea chiar Domnia sa... A avut prieteni care s-au dovedit a fi duşmani şi... duşmani, care s-au dovedit a fi călăi...  Nu le-a răspuns la atacuri la persoană, pentru a nu le distruge plăcerea de a se simţi rataţi... 

A scris mult, a citit şi a gândit şi mai mult, a preferat agapele restrânse cu prietenii întâlnirilor pompoase cu mase de cititori relativi, a ştiut să curteze femeile şi să încurajeze bărbaţii...  

Pe final şi-a dorit să se pună mai bine cu Dumnezeu. Firesc şi liniştit. „Vreau să demonstrez că am fost şi eu Om. Măcar acum, la sfârşit, să mi se recunoască acest drept”. Cât a putut să sufere un om, un creator, un înţelept, ca să spună aşa ceva înainte de moarte? Nu vom şti niciodată... Dar vom suferi şi noi, la rândul nostru, dacă vrem să trecem dincolo împăcaţi.

Aureliu Busuioc a murit aseară. Regele aristocraţiei intelectuale s-a stins... Trăiască! Dumnezeu l-a primit în braţele Sale. Trăiască! Au rămas vii cărţile şi spusele sale. Trăiască! Prin testamentul său lăsat verbal la ultima sa apariţie publică:

„Vă doresc să fiţi sănătoşi... Să fiţi dârji, bravi... Să luaţi cele mai potrivite hotărâri, căci cea mai mică hotărâre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie... Şi nu uitaţi să vă iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii. Şi unde nu este dragoste, nu este viaţă... Să trăiţi şi să fiţi întotdeauna îndrăgostiţi!” Amin.

Consiliul de Observatori ai TRM ne-a tras din nou în ţeapă

Trebuia să scriu despre asta acum 5 zile, ca să fiu în pas cu actualităţile, dar mi-a luat ceva timp să mă decid: mai are rost să scriu despre aşa ceva?.. Are! Cel puţin, pentru a nu crea impresia că nimeni nu este preocupat de ceea ce se întâmplă cu adevărat la TVM.

La 14 septembrie a eşuat cel de-al doilea concurs de suplinire a funcţiei de director al postului de televiziune Moldova 1, deşi de această dată şi-au depus dosarele cel puţin trei candidaţi puternici: Arcadie Gherasim, Mircea Surdu, Dorin Scobioală. Toţi cu o experienţă importantă în televiziune şi în management. Nu mai spun că Mircea Surdu activează şi în prezent la acest post de televiziune şi cunoaşte cel mai bine situaţia de acolo, investind în emisiuni de audienţă respectabilă efort maxim.

De fapt, ce s-a întâmplat? 4 membri ai CO au votat în ultimă instanţă pentru Mircea Surdu, iar alţii doi pentru Dorin Scobioală. Nu a fost desemnat nici unul din cei doi candidaţi, căci pentru a alege directorul TVM e nevoie de 5 voturi pro. La prima vedere, concursul a fost un exerciţiu democratic şi regulile acestuia au fost respectate: nimeni nu poate impune voinţa proprie membrilor Consiliului de Observatori, organ, care  „confirmă în funcţie, în bază de concurs, preşedintele companiei, directorul radiodifuziunii şi directorul televiziunii” (art.58, p.f, al Codului Audiovizualului din RM).  Nimeni, decât PL în persoana Corinei Fusu (cel puţin până nu demult) şi propriul ego al membrilor CO - personalităţi strivite de povara sacralităţii lor monstruoase. De această dată nici măcar nu sunt sigură că eşecul a fost determinat de factorul politic, cel de al doilea ieşind prea mult în evidenţă. Trist, dar adevărat: televiziunea naţională este în continuare tratată drept o jucărie de fiţe. Nu-l votez pe Mircea Surdu, pentru că m-a criticat pe Facebook – acesta, spre exemplu, a fost unul din argumentele, pentru care a eşuat concursul... Glamour moldovenesc...Off!

În general, confirmarea în funcţie a directorului TVM nu este doar o invitaţie, aluzie sau sugestie făcută membrilor CO. Aceasta este una din responsabilităţile, atribuţiile directe ale CO, stipulată prin lege. Concluzia pe care o trag după repetatele eşecuri reprobabile ale actualului consiliu este una: demisia in corpore. De ruşine şi din respect pentru propria persoană. Cine îl mai are.

De fapt, în varianta iniţială a Codului Audiovizualului din RM, acest CO nu exista. După lungi consultaţii cu regretatul Constantin Pârţac, am fost convinsă, la fel ca şi Domnia sa, că aceasta ar fi o soluţie benefică pentru funcţionarea practică a televiziunii publice. Atribuţiile CO ar fi fost îndeplinite de CCA. Nu zic că CCA este un organism de reglementare minunat  – acum la noi totul e relativ, dar astfel, cel puţin, ar fi fost economisite surse financiare din bugetul RM. Acum membrii CO ridică peste 7-8 mii de lei lunar fiecare, doar pentru că vin la şedinţe. Cu cât mai multe şedinţe, cu atât mai mulţi bani în buzunarul lor. Pentru ce?! 

Mihai Ţărnă şi doamna Kronki - istorie de dragoste

Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat – efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”, ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.

Piesa „My darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe... missis Kronki...

            

Missis Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving  prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină  - oameni.

Eroina centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.

Fiecare dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte. Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit, celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă), care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.

După spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet, pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta e calea...

            

Cred că mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki (Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în fiecare dintre noi. 

Festivalul GUSTAR. Ziua a doua.

Ieri am iniţiat un protest categoric împotriva rutinei şi am mers la festivalul de muzică etnică „Gustar” de la Orheiul vechi. A fost o zi toridă, aproape insuportabilă. Dar deciziile trebuie onorate, aşa că ne-am aventurat – eu, fiica mea şi gaşca ei. Am cumpărat pe drum fructe, apă şi un pepene verde mare, cât toate capetele noastre la un loc. Maşina gonea (figură de stil, evident – se deplasa şi ea, săraca, cu o viteză plauzibilă pentru drumurile noastre avariate) şi m-a bucurat faptul că mai tot traseul era în reconstrucţie. Deci, s-ar putea ca la anul pe vremea asta, atunci când vom merge din nou la acest festival, să o facem mult mai confortabil.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns, a fost să cumpărăm biletele de intrare. Ne-am pricopsit cu nişte brăţări de culoare albastră - galbene, ca la toată lumea, nu mai erau. Şi cum coboram pe drumul flancat de panouri publicitare, auzim un comentariu: ia, uite! aiştia îs de la Partidul Democrat! Oh, ce mi-i şi cu prvatizarea asta ridicolă a culorilor! Buuun, trecem peste ea, peste podeţ şi... ne băgăm în râu... Adică, intrăm cu pucioarele în apa tulbure, căci căldura ne-a dat peste cap. Mai ales, că făcusem o escală la mănăstirea rupestră şi a trebuit să facem traseul până la ea şi înapoi pe jos, topidu-ne efectiv sub soarele nemilos. Ne-am răcorit puţun înăuntru, dar nu am stat prea mult, căci călugărul de acolo i-a repezit pe adolescenţii mei: beau apă ca la bar într-un loc sfânt. Le cumpărasem câte o sticluţă de apă minerală şi le-am spus s-o ţină la ei mereu ca să se hidrateze. Mea culpa!

 După ce ne-am răcorit puţin, am descins şi noi pe platoul arid, unde era în toi ziua a doua a festivalului. Dorinţa mea cea mai mare era să încerc arta olăritului – văzusem în ajun la televizor că este acolo unul dintre cei mai renumiţi meşteri din Moldova, care dădea masterclassuri. Din păcate, nu l-am mai găsit pe meşter, nici alte ateliere interactive cu meşteşuguri, am văzut doar o roată mică de olărit şi inscripţia cu pricina. Nu a rezistat, sărmanul olar în plină caniculă... Dar am mers mai departe. Oricum, am reuşit să admir tot felul de artizanate, chiar dacă nu în măsura în care îmi imaginam.

 A mai fost un lucru care m-a mirat şi m-a bucurat nespus de mult... erau foarte multe femei însărcinate. Femei tinere, cu bărbaţii lor de mână, se plimbau de zor pe lângă corturile instalate de organizatori. Ele nu s-au speriat de arşiţă şi de praful ridicat mereu de te miri ce activitate... Am încercat chiar să le număr, dar am pierdut şirul. Voi număra copiii mici la anul... Totuşi, trăieşte ţara noastră, se încăpăţânează! Nu a plecat cu totul în Italia, la Moscova sau prin alte locuri cu râuri de lapte şi maluri de marmeladă...

Ne-am aşezat pe pături la un petec de umbră, lângă nişte prisăcari, care au expus pentru vânzare tot felul de borcănaşe cu miere. Mierea stărlucea la soare, luându-mi ochii de frumoasă ce era. Totuşi, la un moment dat... pepenele nostru a fost întrebat mai mult. Se apropia lumea să afle de unde l-am cumpărat. Daaa, de ştiam că acolo, la „Gustar”, nu se comercializează asemenea bunătăţi... făceam un ban! Hahaha! De altfel... preţurile ne-au cam dat peste cap... O învârtită cu brânză, varză sau cartofi (aşa, cât să încapă în palmă) ajungea la 15 lei! S-ar putea ca berea să fi fost ceva mai ieftină, căci cozile erau destul de impunătoare. Ehe, se vede că berea rece a curs gârlă. Dar şi alte răcoritoare! Oare câte s-o fi băut?! Corturile cu mese şi bănci de lemn nu au putut adăposti toţi doritorii – stăteau acolo înghesuiţi, unul peste altul, aburiţi de căldură, dar... veseli şi fericiţi! Se vede că nevoia de asemenea evenimente, unde toată lumea respiră libertatea de a fi ei înşişi, e destul de mare aici, la noi.

Umbra a fost extrem de atrăgătoare pentru companionii mei tineri, dar eu nu m-am lăsat sedusă de ea pentru prea mult timp. Mi-am luat inima în dinţi şi ochelarii de soare pe nas şi... dusă am fost. Mă ademenea scena. Acolo, chiar dacă soarele se străduia din răsputeri să concureze cu Ghenadie Brega în rol de inamic public, era cu adevărat minunat. Apropo, scena festivalului a fost instalată pe fundalul impresionant al stâncilor de calcar, în care se vedeau foarte ispititor grotele săpate în piatră. Turiştii-aventurieri mişunau pe acolo ca nişte furnicuţe curioase, iar muzica le ţinea isonul. Ştefan Negură, Valentin Uzun, Bojan Ristic Brass Band din Serbia, Domo Emigrantes din Italia... Se bâţâiau picioarele singure, de parcă a plecat capul la plimbare! Oricum, eu, de patrioată cu sunt, tot cu „Trigon” m-am delectat cel mai bine. Şi când, la un moment dat, Alexandru Ştefăneţ a lăsat viola şi s-a apucat să bată tobele împreună cu Gary Tverdohleb... Ce să zic, m-a luat sufletul pe dinainte, nu alta!..

Seara târziu, revenind acasă, după un duş rece de mama focului, mi-am luat un pahar de vin sec (adus direct de la tata din butoi), m-am urcat sus, pe terăsuţa mea de sub stele, şi am continuat festivalul... Mă gândeam că am fost victorioasă în ziua aceea. Am învins rutina, arşiţa şi... nişte complexe şi stereotipuri pe care le voi trece sub tăcere. Să mai fi fost o zi, două...

Fragment din romanul la care lucrez acum. "Regina Indigo"

Căderile sufletului omului le văd şi le discută cu plăcere toţi, iar urcuşurile... mai nimeni, căci ceilalţi nu au cum să le înţeleagă. Şi chiar dacă s-ar strădui s-o facă, nu ar reuşi, căci Dumnezeu dă fiecăruia exact atât, cât poate percepe. Altfel, oamenii ar înnebuni, dezorientaţi în întunericul de plumb al ignoranţei sau orbiţi definitiv de Lumina primită gratuit, fără a depune efortul şi a sacrifica suficient timp pentru a urca spre ea treptat. Pas cu pas. Apropo, nu neapărat toţi paşii - înainte. Dar cu siguranţă, înaintând. Ca şi evoluţia în sine. Ca şi marea. Ca şi pustiul. Ca şi luna ce se împlineşte. Ca şi scoica bivalvă, în interorul căreea cel mai mic intrus este acoperit încet, încet cu calciu, izolat cu grijă şi... prefăcut în perlă.

HORIA BRENCIU, un artist la Chişinău

Aseară Horia Brenciu şi orchestra sa au susţinut pentru prima dată un concert la Chişinău. Asta e informaţia şi acum impresiile. Strict subiective.
Cândva, acum vreo doi ani, revista VIPmagazin a avut un proiect cu mirese (printre care şi eu, că vârsta nu contează când e vorba de dragoste). Pe lângă faptul că ne-au fotografiat în rochii albe, ne-au găsit şi nişte miri ipotetici. Mie mi l-au "plasat" pe Horia Brenciu. Buuun! Evident că am mers la concret - să nu mă mărit cu ochii închişi, hahaha!

A fost un adevărat artificiu artistic aseară la Palatul Naţional, adică ceva mai mult decât un simplu concert de muzică...apropo, care e stilul lui Brenciu, îmi spune cineva?! Nu contează, probabil îi place să cânte orice îi atinge sufletul şi ştie să o facă în felul său - cu un respect şi ataşament profund faţă de materialul muzical abordat. Ceea ce m-a cucerit la el (bănuiesc că de departe nu sunt singura!) este energia tinerească şi matură în acelaşi timp. La un moment dat, o domnişoară din spatele meu a exclamat: "El e aşa de sensibil!" Da, această sensibilitate a lui Brenciu este remarcabilă. E omul care râde şi plânge concomitent, e omul care se grăbeşte să trăiască repede, total şi sincer. De parcă s-ar putea ca maine să nu mai existe la un moment dat!

De fapt, nu sunt sigură că vocea lui Brenciu m-a impresionat chiar aşa de tare, din simplu motiv că o cunoşteam destul de bine (l-am auzit de sute de ori la radio şi tv!), mai degrabă am fost uimită de vocile celor din band-ul său. Nu m-am aşteptat la un show în care vedeta să ofere mai mult spaţiu altora, căci au cântat "cu gura" toţi deopotrivă - de la percuţionist pânâ la trompetist şi înapoi. Toţi talente sacral-monstruoase, ce mai! Ceea ce încerc să spun este că reperezentaţia de aseară a lui Horia Brenciu a fost mai degrabă un mega-spectacol muzical şi... dramatic. Evident, s-a muncit mult la scenariu. Nu mai zic de zecile de piese muzicale arhi-cunoscute, fragmentele din care ne-au ameţit, ne-au buimăcit cu desăvârşire - avalanşă de coveruri de la Sinatra la Macarena şi de la Elvis Presley la muzica noastră populară. Dar, peste toate, cel mai evident atu al spectacolului a fost spiritul efervescent (natural!) al  umorul şi deosebita empatie a artiştilor cu sala (gata oricând să ovaţioneze şi să cânte împreună cu ei).

Cred că lui Horia Brenciu i-a plăcut publicul din Chişinău. A spus chiar că s-a îndrăgostit de oraşul nostru şi, dacă peste ani vom vedea un bătrânel stând pe o bancă din parc şi aruncând fărâme de pâine porumbeilor, să ştim că acela el e! Şi dacă atunci se va aşeza lângă el o bătrânică....asta e! Acum fanelor artistului nu le rămâne decât să "inspecteze" anual parcurile din capitală...Dar nu de pe acum, bineînţeles - Brenciu e totuşi încă prea tânăr! Şi, probabil, prea devotat muzicii ca să scape de pe acum de singurătate. Singurătatea în care încapi doar tu însuţi cu tot ceea ce eşti şi crezi că poţi să fii...

CRONOGRAF, de dor....

S-a încheiat festivalul Cronograf. În principiu, aş putea să mă opresc aici, după o lungă pauză artistică încărcată de tristeţe... A luat sfârşit un eveniment care în câteva zile a transformat lumea. Nu e o figură de stil, e un adevăr care (cu tot subiectivismul propriu oricărui adevăr, chiar dacă e proclamat imuabil) a adunat într-o gaşcă nonconformistă şi plină de viaţă vreo câteva sute de oameni - organizatori, participanţi, spectatori, juraţi... 

Deci, se poate! Se poate face un festival internaţional la Chişinău. Ne-au demonstrat-o de atâtea ori Anatol Ştefăneţ şi Petru Vutcărău. Ne-o demonstrează a 10-a oară Virgilui Mărgineanu (OWH studio) cu Cronograful său. Am auzit vorbe ironice că, cică, festivalul de film documentar Cronograf e o afacere de familie şi deaceea nu merită "atâta" atenţie. Ei, tocmai asta - devotamentul, susţinerea reciprocă - contribuie foarte mult la desfăşurarea festivalului într-o atmosferă plină de condescendenţă şi căldură sufletească. Am stat şi de această dată ore în şir în sala întunecată cu ochii minţii aţintiţi la ecranul mare şi am fost martorul tăcut al atâtor vieţi! Oameni tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, femei şi bărbaţi din alte ţări, din alte culturi şi chiar civilizaţii, îşi trăiau zilele, tristeţile şi bucuriile (fără retuşuri şi măşti) în faţa mea. Am râs şi am plâns împreună. De ce? Pentru că am empatizat cu eroii filmelor, i-am crezut pe cuvânt, le-am văzut lacrimile şi le-am simţit temerile. 

Documentarul este mai milt decât un film de ficţiune. Dacă este făcut de profesionişti, bineînţeles...Am suferit de complexul abandonului împreună cu Hanna, care a angajat un detectiv particular să-i caute mama biologică pentru o (singură!) îmbrăţişare ("Scrisoarea Sumnei", regie Timna Goldstein Chatab, Hadar Kleinman, Israel). Am încercat să mă joc cu moartea împreună cu o bunică-artistă din Zamora ("Oile albastre", regie Noel Galvez, Spania). Am deschis uşi în localuri, spitale, bordeluri, aziluri de bătrâni, centre de urmărire video, pe scurt - am colindat oraşul în noapte împreună cu cei care nu dorm hăt până spre dimineaţă ("Abendland", regie Nikolaus Gezrhalter, Austria). Am simţit cum e să-ţi cauţi locul sub soare şi să nu-l găseşti ani şi ani în şir doar pentru că eşti mai talentat şi mai sensibil decât semenii tăi prinşi între două lumi - sovietică şi capitalistă ("Scris de Serghei Dovlatov", regie Roman Liberov, Rusia). Am urcat în munţi pe creste înzăpezite împreună cu cunoscutul alpinist maghiar Zsolt Eross, căruia i-a fost amputat un picior, dar nu şi curajul şi perseverenţa în a-şi trăi viaţa din plin ("Eross - povestea unei recuperări", regie Andras Kollman, Ungaria). Am mers împreună cu Ramin Lomsadze (un campion mondial la lupte libere, acum de 75 de ani, rămas singur în faţa bătrâneţii) să-şi caute iubita din tinereţe ("Ramin", regie Audrius Stonys, Georgia, Letonia). Am sfidat fatalitatea şi am fost fericită împreună cu Magda Prokopowicz, care la 27 de ani ai săi a descoperit că are cancer, dar s-a căsătorit cu iubitul ei, Bartec şi a născut un copil sănătos ("Magda, dragostea şi cancerul", regie Alina Mrowinska, Polonia)... Au fost şi multe alte călătorii în timp şi în spaţiu care, probabil, m-au schimbat cumva acolo, în profunzimile sufletului, unde doar "realitatea devenită artă" poate ajunge.

P.S. Dincolo de filmele documentare Cronograf înseamnă multă comunicare. Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, dar şi să-i redescopăr pe acei pe care îi cunosc demult. Să dau nume? Ei, nu, fiecare cu revelaţiile proprii! Oh, ce mi-e dor deja de Cronograf!