Zâmbetul Monei Lisa. Enigmă?

Indiferent de lucrurile pe care suntem nevoiţi (obligaţi?) să le facem zi de zi, viaţa în sine (ca realitate iminentă, dar suprem) este preţioasă. Spun asta fără patetism motivaţionist. Constat doar că am pierdut timp sau, mai exact spus, am "alocat" suficient timp pentru a mă hotărî să păşesc altfel. Treptele ascendente ale dezvoltării spirituale sunt extrem de fluide, deşi ne dorim să fie constituite din material solid - avem nevoie de certitudini. Poţi coborî într-o frântură de idee, dar poţi să te avânţi în sus la fel de repede. Totul e să te hotărăşti. Ceea ce nu este neapărat foarte dificil, ci doar... durează. Uneori ani de zile. 

E un proces de restructurizare a conştiinţei la nivel neuronic, psihic, comportamental. E un travaliu care menţine oscilaţia "de la agonie la extaz" atât timp cât se dezvoltă noua conştiinţă, atât timp cât înveţi să-ţi controlezi atitudinea, gândurile, emoţiile distructive. Trebuie spus că acestea sunt mai puternice decât noi. Cel puţin la început şi (în special!) versus mentalitate balcanică, mediu spiritual şi moral frustrant, nociv şi sufocant pentru orice tentativă de a i te sustrage (acestea sunt doar câteva circumstanţe care favorizează clar un mod fatalist de a organiza gândurile, a forma percepţia realităţii). Jelea, ca şi mămăliga, este o caracteristică generală imuabilă, tradiţională, deja naţional-genetică. Şi e nevoie de o insistenţă acerbă pentru a sparge tiparele şi a te redefini ca om. A conştientiza şi (stirct necesar!) a păstra la nivelul subconştinetului starea de beatitudine în raport cu viaţa, racordată la parametrii temporali în care aceasta se desfăşoară: zi şi clipă.

Şi atunci când totul e gata, brusc, te simţi alt om. Poţi lua decizia să fii fericit pur şi simplu. Şi chiar eşti, pentru că ai schimbat "caseta" cu "zestrea", moştenirea existenţială. Fericirea adevărată nu este cea "motivată" de starea materială, situaţia privilegiată la serviciu, maşină de lux, adulaţie în cuplu etc. Pentru că toate astea pot dispărea la un moment dat. Fericirea adevărată e încrederea şi relaţia permanentă cu Creatorul. De fapt cu tine însuţi. Această relaţie determină în ultimă instanţă perfecţiunea proprie şi atrage celelate bunuri.

La Louvre în faţa tabloului lui Leonardo Da Vinci e mereu multă lume. Am fost şi eu printre ei. Mulţi îşi satisfac curiozitatea şi orgoliul de a fi consemnat evenimentul în albumul famalial, dar de fapt (deşi nu recunosc public) sunt nedumeriţi: de ce, mă rog, atâta zarvă?! Răspunsul e la suprafaţă. Tocmai de aceea e greu de găsit. Poate, pentru început, ar trebui să învăţăm a zâmbi chiar şi în singurătate...

Amendamente periculoase

Chiar dacă am criticat proiectul de lege (elaborat în prezent de APEL) pentru a substitui Codul Audiovizualului în vigoare şi (poate) am resuscitat atitudinea preconcepută faţă de mine şi faţă de poziţia mea socială, insist asupra operării unor schimbări legislative judicioase şi evolutive. Raţiunile mele analitice nu sunt în nici un caz bazate pe resentimente şi atitudini personale faţă de acei care m-au blamat şi s-au dat în spectacol isteric atunci când scriam Codul Audiovizualului.

Dimpotrivă, mă inspiră doar analiza obiectivă şi intenţia de a conduce spre o finalitate civilizată grevele jurnaliştilor de la Moldova 1 (prin mijloacele puţine de care dispunem). Aşa că, astăzi, când am luat cunoştinţă de declaraţia ONG-urilor de profil (apropo de avizul pozitiv al Comisiei parlamentare de specialitate la două amendamente la Codul audiovizualului), am fost fericită să ştiu că nu sunt singura care se pronunţă în acest sens. Şi sprijin pe deplin îngrijorarea manifestată de autorii declaraţiei. 

Primul amendament ţine de articolul care vizează pluralismul şi demonopolizarea domeniului audiovizualului. Legea prevede că un singur subiect nu poate deţine mai mult de două unităţi audiovizuale. Popular vorbind, conform legii noastre, mogulii de presă electronică nu au şanse de a controla cu desăvârşire formarea opiniei în RM. Cineva, însă (probabil), are un interes mare (şi milioane de cheltuit) de a monopoliza piaţa audiovizuală din republică, pretinzând că ar avea voie să deţină 5 (!!!) unităţi (posturi de televiziune sau radio). Asta prevede amendamentul propus şi vine în contradicţie flagrantă cu recomandările Consiliului Europei! De altfel, această idee nu este promovată pentru prima dată. Anul trecut o asemenea solicitare oficială (!) a parvenit la CCA pentru avizare şi era semnată, nici mai mult nici mai puţin, de primarul Dorin Chirtoacă. 

Al doilea amendament vizează independenţa editorială a Companiei Teleradio-Moldova. A impune prin lege compania publică să ofere gratuit timp de emisie partidelor politice este o ingerinţă clară în activitatea editorială şi financiară a instituţiei. Din păcate ONG-urile nu s-au revoltat şi atunci când Parlamentul a adoptat modificarea articolului ce reglementează modul de prelungire (de drept) a licenţei de emisie. Acum TOŢI vor prelungi licenţele într-o veselie, fără a trece prin concurs o dată la 7 ani. 

Precedentul creat de PRO TV a animat, probabil, dorinţa unor deputaţi de a profita (populist!) de acel magnific spectacol politic şi a mai scoate nişte dividente. Acest amendament a defavorizat nemotivat radiodifuzorii care au trecut deja prin concurs, apărându-şi proiectele. Şi a favorizat evident trei posturi de televiziune: PRIME (cineva a făcut lobby pentru Plohotniuc?!), N4 (...şi pentru PCRM?!) şi TV7 (Golea a şmecherit pe cineva, uitând să amintescă şi de celalţi doi profitori ai modificării?).

În concluzie aş vrea să menţionez că domeniul audiovizualului este un organism complex. Dacă diletanţii, profitorii, politicienii populişti (lista poate continua) vor opera tot felul de amendamente şi modificări accidentale (aparent minore) la legislaţia în vigoare, va suferi imediat tot sistemul şi repercusiunile se vor face simţite imediat. Orice incursiune pripită poate deteriora irecuperabil tot sistemul care abia se conturează. Cel mai grav e că, dacă se intră acolo cu picioare de elefant (chiar dacă acestea sunt "tapiţate" cu ciorăpaşi albi de vată), fără a analiza şi a prevedea consecinţele, degeaba ne-am mai răcit gura cu reforma.

Plouă de zile întregi şi mi-e dor de soare...

DIMINUENDO 

oamenii vorbesc-vorbesc-vorbesc 

co-co-co-coţofene! 

emit sloganuri expresii idei 

de obicei toate pe lungimi de undă 

ce se intersectează inoportun 

cuvintele se ciocnesc între ele 

cad zornăind a tinichea 

balamucul ideilor prosperă: 

daţi-mi firul Ariadnei!!! 

alerg prin labirint 

Minotaurul îmi suflă-n spate 

mă arde-n locul unde 

s-au pitit aripile 

transpir ca o vită 

biciuită 

respir-respir-respir-respir 

mă opresc abia atunci 

când ajung la sfârşitul frazei: 

am în faţă doar obişnuitele puncte de suspensie... 

şi enigma Universului taciturn... 

din volumul "Şi totuşi... am înnebunit!..." (ed. ARC, 2005)

Codul...poveste fără de sfârşit...(2)

Am promis că voi reveni asupra proiectului de Cod al audiovizualului pregătit de APEL şi deputatul C.Fusu. Ceea ce mă intrigă cel mai mult este insistenţa cu care autorii promovează ideea abrogării legii adoptate în 2006. Citesc cu creionul în mână proiectul şi nu găsesc nici un motiv pentru asemenea acţiuni radicale, mai ales că legea în vigoare a fost avizată pozitiv de europeni.

Că practicile nu sunt pe potrivă, sunt de acord. Dar pentru ca acestea să corespundă intenţiei legiuitorului, e nevoie de „material uman” calitativ, incoruptibil, de bună credinţă. Iar aşa ceva pe la noi e o raritate. Ceea ce nu înseamnă că suntem condamnaţi la disperare sau la schimbare exhaustivă a cadrului legislativ de îndată ce se schimbă şi guvernarea. O guvernare nouă nu înseamnă schimbarea intrinsecă a mentalităţii unui popor! 

Remarc de la bun început că membrii CCA (conform Codului în vigoare) au fost aleşi pe principiul eşalonării şi (nu mai e mult!) îşi încheie rând pe rând mandatul - chiar în toamnă vor fi trei posturi libere. Spun asta pentru că pentru mine e evident, că nu dezvoltarea domeniului audiovizual e important pentru cei care se chinuie să schimbe legea, ci plasarea „oamenilor lor” în CCA. Şi nu oricum, dar rapid, cât nu s-a schimbat algoritmul! Se vede că legea în vigoare e, totuşi, prea bună, dacă protejează atât de clar membrii singurului organ de reglementare a audiovizualului, astfel încât aceştia nu pot fi demişi atunci când vrea „cel de sus” şi basta! 

Apropo de posturile libere de la CCA. Deja de câteva luni bune un post de membru CCA e vacant, iar conform legii, Comisia parlamentară de profil demu-u-ult trebuia să anunţe concursul pentru suplinire. Dar… cum să-l împarţi în patru?! 

Revin la conţinutul proiectului. Şi repet, în afară de noţiunile legate de sistemul digital de transmisiune şi prevederile despre modul de finanţare a radiodifuzorului public (care pot fi incluse prin operarea amendamentelor respective la legea în vigoare), nu există nimic de luat în considerare în noul proiect. Totul se repetă oarecum prin alte formulări sau prin... copy-paste din actualul Cod. Evident, mă refer aici la articolele lucide din proiect şi nu la cele hilare precum modul de alegere a membrilor CCA (despre care am vorbit deja) sau faptul că pentru a angaja un şofer la lucru, directorul televiziunii publice va trebui să convoace un întreg Consiliu de calificare (cu Preşedinte, remunerare, regulament, şedinţe, prezidiu etc.)! 

Ceea ce m-a amuzat copios este faptul că, deşi de nenumărate ori am vorbit în presă despre prevederile care au fost reformulate de deputaţii comunişti atunci când făceam lobby pentru actualul Cod al audiovizualului, acestea au fost trecute cu copy-paste în aşa-zisul Cod nou. 

Spuneam că intenţia noastră a fost să stipulăm în lege că radiodifuzorii care emit pe frecvenţe terestre (patrimoniu al statului) vor difuza 80% din serviciul de programe în limba de stat. Dar Mark Tcaciuk a venit cu „corectarea” (spre a reduce substanţial cota emisiunilor realizate în limba română) pe care o găsim, copiată fidel, şi în noul proiect: 

“Radiodifuzorii prevăzuţi în alin.(4) vor difuza, în limba de stat, producţie proprie şi autohtonă cu caracter informativ şi analitic în proporţie de 80%.” (!) Cuvânt în cuvânt! Felicitări! 

Va urma…

Codul...poveste fără de sfârşit...

Ambiţiile celor care-şi doresc substituirea actualului Cod al Audiovizualului cu o lege nouă, prinde contur. Şi atunci e firesc să mă întreb: de ce se insistă asupra adoptării noului Cod, tocmai acum, când acest demers nu este deloc primordial? Răspunsul îl găsim în nota informativă: „APEL a lucrat asupra primelor 6 capitole din Cod, modificările venind să reformeze cadrul legislativ din domeniul audiovizualului, având drept obiectiv principal racordarea acestuia la noile realităţi”.

Deci, întrebarea capitală este ca şi formulată: despre ce “noi realităţi” este vorba şi în ce măsură o lege de asemenea anvergură poate şi trebuie să fie conjuncturală? Unul dintre factorii care justifică amendarea cadrului legislativ (nu şi abrogarea acestuia) este iminenţa digitalizării serviciilor audiovizuale (ceea ce în 2006, când a fost adoptat Codul în vigoare, era o perspectivă prea vagă). Trecerea la sistemul digital de transmisie înseamnă, de fapt, racordarea la standardele internaţionale de transmisie a semnalelor (de la staţiile de emisie către utilizatorii finali) sub formă de multiplex. Această performanţă ar permite decongestionarea concurenţei acerbe pentru atribuirea frecvenţelor terestre. Într-un limbaj popular asest sistem ar garanta un loc sub soare fiecărui radidifuzor competitiv. Totuşi, cele 6 capitole “elaborate” denotă că dincolo de noţiunile bine structurate, acest aspect nu a preocupat la modul serios (din start) autorii proiectului de lege. 

“Noile realităţi”, de facto, se rezumă la actuala situaţie politică şi, în mod prioritar, la faptul că Preşedintele Comisiei parlamentare de profil intenţionează să deţină controlul exhaustiv asupra organului de reglementare în domeniul audiovizual din Republica Moldova - Consiliul Audiovizualului. Probabil, Corina Fusu crede că va deţine acest post toată viaţa! Iată cum vor fi desemnaţi membrii Consiliului Audiovizual (art.22): Comisia parlamentară de profil emite o invitaţie publică pentru candidaţii la funcţia de membru al Consiliului Audiovizualului, adoptă un regulament de organizare şi desfăşurare a concursului pentru suplinirea funcţiei respective. În termen de 30 de zile de la anunţarea concursului, invită candidaţii care au depus dosarele la un test scris de evaluare a cunoştinţelor în domeniul audiovizualului, tehnologiilor informaţionale şi mass-media. Apoi cineva verifică “lucrările” şi decide asupra persoanelor care vor fi promovate spre a fi aprobate de Parlament. Răspunsurile candidaţilor la test se fac publice. Minunat! 

Numai că această “evaluare” este mai mult decât suspectă! CINE va întocmi testele, CINE va verifica corectitudinea răspunsurilor, cum vor putea fi contestate rezultatele “examenului”, în ce măsură o singură persoană este capabilă să fie specialist exemplar în toate domeniile enunţate ca obiect de examinre? De fapt, ca martor atent la derularea activităţii Comisiei parlamentare de profil, pot să spun exact cine va dirija “orchestra” implementării acestor prevederi: Corina Fusu, Eugen Râbca şi Alexandru Dorogan. Cine dintre oamenii serioşi, fără deformare psihologică de carierist-sinecurist-pup…ist, va accepta să-şi depună dosarul în asemenea condiţii? 

Mai departe e şi mai interesant. Autorii proiectului de lege (probabil, pentru a se asigura că PLDM îl va vota) îi aruncă un os lui Vlad Filat. Prin stipularea (art.27) că Preşedintele CA va fi propus de Prim-ministru. De parcă Filat şi-a bătut în cuie aspiraţiile politice tocmai pe cea mai impunătoare uşă din Guvern! Şi dacă după alegeri Filat devine Preşedintele Republicii Moldova? Ei, atunci va trebui să se mulţumească cu atribuţia de a confirma, a numi preşedintele CA din două ori. A treia oară nu mai are dreptul să respingă candidatul propus de Prim-ministru. Trebuie să se conformeze. 

Mă întreb dacă mai observă cineva ingerinţa directă a politicului în sfera audiovizualului…Nu mai zic că mi-e şi groază să-mi imaginez ce ar însemna aceste reglementări în cazul accederii la putere a unor forţe de formaţiune totalitară… 

Va urma…

Revenire (Turnul meu de fildeş 6)

Săptămâna aceasta a trecut ca o clipă. Astăzi mă reîntorc în lumea citadină şi, respectiv, în lumea care nu mă primeşte aşa cum sunt, ci mă constrânge mereu la efortul de a mă afirma şi a mă face utilă. De ce la Chişinău totul e altfel? Pentru că acolo e viaţa adevărată, e centrul evenimentelor, e o competiţie sănătoasă etc. Aşa este descrisă viaţa la oraş. Spre el, spre oraş, se îndreaptă atâtea speranţe şi iluzii, încât e greu să contrazici, să disimulezi această certitudine. 

Adevărul e că mi-e dor de casa mea de pe str.Bucureşti. Dar sunt tristă pentru că nici aici, nici acolo, nu există un panaceu (pus în glastră) pentru a-mi unge rănile şi a le opri să se redeschidă. Dar asta e o confesiune prea intimă, de aceea o las la o parte. Ieri m-am uitat la televizor (prima dată de când sunt în Turnul meu de Fildeş).

Am urmărit un film (emisiune) despre o casă de nebuni aruncată într-un soi de sihăstrie pe undeva prin pădurile siberiene. Oameni total deplasaţi, fără dinţi, fără viitor… Cu un trecut halucinant, care continuă să-i bântuie, dacă nu-şi iau pastilele la timp. Toţi iau de trei ori pe zi aceleaşi pastile de culoare roz, fac terapie prin muncă şi nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt. Nebunii nu au voie să facă sex! Un fel de colonie a deşeurilor umane. Mă întreb la ce bun acest chin şi dacă există vreo soluţie de a produce „material uman” fără reziduuri? 

Această dramă a umanităţii – nebunia oamenilor, a creaturilor lui Dumnezeu – este gestionată de forţe obscure, care întârzie mântuirea noastră? Fiecare dintre aceşti retardaţi (nu numai din punct de vedere mental, ci şi, în primul rând, social) au trecut prin momente zguduitoare măcar o dată în viaţa lor. Un copil care şi-a văzut mama spânzurată, un bărbat care şi-a surprins soţia cu amantul în pat, un băiat căruia i-a murit mama - singura fiinţă apropiată din Univers etc. Se spune că fiecare e responsabil pentru destinul său, e culpabil pentru păcatele sale. Dar cine e responsabil de destinele acestor oameni ostracizaţi? Cu ce e de vină o fetiţă care n-a putut trece fără sechele peste faptul că a fost abandonată la naştere, apoi părăsită de restul familiei, chiar şi de bunici, în definitiv - repudiată de societate? Şi toate acestea doar pentru că era foarte tăcută – suferea de autism. 

Sinceră să fiu, mi-ar fi fost mai simplu să fac ceea ce face multă lume, atunci când caută răspunsuri comode şi eliberatoare. Răspunsuri care împuşcă cu pietre în Dumnezeu. Dar logica ispăşirii este uneori total lipsită de… logică… După ani de izolare desăvârşită autista a început… să vorbească. Şi să se plimbe de mână cu un bărbat. Straniu şi acesta - un Quazimodo clăpăug, slăbănog şi adus de spate – care i-a promis că nu o va lăsa niciodată şi i-a spus că o iubeşte. Fără patimă, fără promisiuni irealizabile şi fără gesturi disperate. A luat-o de mână şi atât. Femeia vorbeşte numai cu el. Şi, pentru că ei nu au voie să-şi afişeze afecţiunea, aşteaptă serile „cu discotecă” pentru a se îmbrăţişa timid pe motivul unui dans liric. 

Ambii în continuare primesc acel tratament „unisex”. Mă întreb ce fel de tratament e acesta - bun şi pentru un autist, şi pentru un alcoolic fără şanse de reabilitare? Un tratament care este indicat tuturor celor „săriţi de pe fix”-ul normalităţii general acceptate, tocmai pentru a nu perturba această „normalitate,” clar stipulată în codul social de conduită. 

Oare aceste reguli, universal acceptate ca un adevăr imuabil, nu sunt nişte sârme ghimpate dincolo de care cel ce nu se roagă la Dumnezeu pentru carieră şi beneficii materiale, este un intrus, un paria? 

În goana noastră pentru a ocupa locuri favorizate în ierarhia unei orânduieli improprii (dacă ne amintim de esenţa creatoare a sufletului, care ne aseamănă lui Dumnezeu) structurii fiziologice, psihicului şi spirtului uman, ne prefacem în roboţei cu o anume capacitate de cumpărare. Relaţiile noastre la asta se rezumă – măsura în care suntem utili unul altuia. Oligarhilor şi oamenilor politici le convine. Nouă, majorităţii? 

Răspunsul stă în această istorie stranie de dragoste dintre o autistă şi un Quazimodo, expulazaţi într-o fundătură siberiană, dincolo de cercul „polar” al civilizaţiei. Dragostea, care face minuni. Dragostea, care se sufocă acum în lupta pentru supravieţuire într-o junglă a rătăciţilor…Avem nevoie de o utopie (se pare, Vasile Ernu zicea asta)… Utopia ce ne-ar apropia de o minunată Pandora, unde valorile general acceptate ne-ar face mai fericiţi şi nu ne-ar mai strivi prin totala lor inadecvare la felul nostru de fi. Liberi.

Identitate (Turnul de Fildeş 5)

Zi insipidă. Norii s-au aşezat (găluşte!) peste vârful Turnului de fildeş şi nu mai pleacă. Aşa şi ne-am petrecut ziua - cu ochii la cer. Poate poate se va însenina. Dar dacă tot n-a fost să fie, între timp am mai stat la masă. 

Şi cum e la noi, la basarabenii (una-două!) frustraţi identitar, am zis să mai vorbim. În ideea că o vom regăsi, această identitate odată şi pentru totdeauna. 

Radu se interesa de zor despre locul de naştere al fiecărui membru al familiei. Bunica e născută la Corneşti, bunelu - la Popeşti şi tot aşa... 

"Da tu, nana, unde te-ai născut?" "La Bălţi!" - zic. "A-a-a! înseamnă că eşti bălţoaică!"

Floare de tei (Turnul de fildeş 4)

Astăzi am am avut mult de muncă. Şi un turn de fildeş trebuie menţinut în curăţenie exemplară! Activităţi multiple şi eterogene. Am curăţat cratiţe, am scuturat covoare, am hrănit motanul, am mers la magazin după vopsea şi îngheţată, am cules floare de tei. Aplecam câte o crenguţă şi o ciupeam iute-iute, ca să nu aibă timp să se supere. Am umplut două pungi mari.

Totuşi, nici nu se observa că am deposedat poalele copacului de floare, atât de generos a rodit. Mirosul de floare de tei mă urmăreşte şi acum, după ce am înşirat-o în pod peste două ediţii de vineri ale „Jurnalului de Chişinău”.

Când veneam spre casă, o vecină m-a întrebat impacientată: „Voi aţi scos ceapă de pe lot?” Din câte ştiam, mama nu făcuse aşa ceva. „Păi, să-i spui că cineva i-a furat ceapa!” Hopa! Ieri puii, azi ceapa… Parcă nu aveam probleme de atitudine faţă de ziua de marţi! În fine, reacţia mamei a fost dură, dar suportabilă. Au fost atinse şi forţele de ordine, care nu-şi fac treaba, deşi sunt plătite din banii contribuabililor. Dar şi hoţii, care se căpătuiesc pe seama muncii altora. Aceştia şterpelesc ceea ce muncesc părinţii noştri la ţară şi ne vând „producţia” (nouă, copiilor) la oraş. Hă-tu-i! 

Tata a întors chipiul cu cozorocul la ceafă şi a emis o idee în vederea soluţionării problemei. „Ar trebui să stropim în jur cu căcat… dar n-avem WC afară!” Pentru veridicitate trebuie să recunosc că avem, dar îl folosim mai rar, aşa că nu există suficient „material lucrativ” acolo. 

Vorba e că pe timpurile când tata era director de liceu, cineva tăia brazii din parcul şcolar (era iarnă). Au încercat să pună pază, să se plângă la primărie, să injure ca între bărbaţi… Nimic nu a funcţionat. Şi atunci unul din profesori a avut revelaţia! Evrica! Până în seară toţi brazii au fost unşi cu…peria. Singurul brad tăiat după asta a fost găsit chiar lângă gardul liceului. Probabil, a durat ceva timp până când pojghiţa cu pricina s-a dezgheţat "îmbrăţişată cu căldură" şi omul şi-a dat seama de unde vine mirosul!

Oare senzaţia olfactivă l-o fi urmărit şi pe el la fel de insistent, precum pe mine mă îmbată şi acum mirosul de floare de tei?

Luni. (Turnul meu de fildeş 3)

Ce înseamnă să te programezi că luni e o zi grea! Am ajuns să detest această zi pentru că, în ultima vreme, şedinţele de luni erau un dezastru pentru mine. Şeful, deşi niciodată nu era rău intenţionat, începuse să aibă o fixaţie pentru departamentul pe care îl conduc, cerându-mi tot felul de chestii lipsite de logică – doar aşa, ca să se manifeste. Cred că şi fluxul meu energetic (oboseală şi iritare greu de stăpânit) îl provoca să facă asta. În fine... astăzi e luni… 

...Şi m-a trezit mama cu nişte strigăte şi tânguieli de am crezut că s-a dărâmat cerul. Cât ai clipi din ochii somnoroşi, am înţeles că s-a întâmplat ceva extrem de grav! Motanul meu, Iris, a gâtuit zece pui! Ta-da-a-am! Vecina, o comunistă irecuperabilă (fosta mea şefă de studii, căreia elevii îi spuneau “viespea” pe timpuri) a fost păgubită de pui! Gârbovită, mustăcioasă şi văduvă de un an, femeia a descoperit pierderea la o jumătate de oră după ce a dat puii în ocol. 

Văleleu! Mama a uitat pe dată că relaţia ei cu vecina era una de “suportare reciprocă” şi că în perioadele electorale această relaţie se transforma în “războiul stelelor”. Nu degeaba se spune că cea mai puternică prietenie este cea care se înfiripă “împotriva cuiva”. Şi iată, brusc, Iris a devenit duşmanul odios al gospodinelor, care ştiu exact cu cât sacrificiu reuşeşti să creşti nişte găini în zilele noastre. Să fi trecut Voronin pe acolo, nu l-ar fi observat! Nici vecina (ca să-i pună cununa de lauri), nici mama (ca să-l huiduiască). Lamentările au ţinut o vreme, timp în care mă îmbrăcam şi căutam soluţii. 

Nu avea nici un rost să mă las contaminată de jalea ce pogorâse peste mahalaua noastră. De câteva ori am întrebat doar câţi pui au “decedat”. Timp de o oră nimeni nici nu s-a gândit să-i numere. Tristeţea balcanică a fost mult mai puternică decât pragmatismul occidental. Aşa că mi-am băut cafeaua în linişte şi am numărat banii din portmoneu: suficient ca să cumpăr pui, boboci şi benzină (pentru a transporta motanul acolo unde îi este locul – la Chişinău nimeni nu contabilizează vrăbiile)...

Mama şi-a revenit din stres prima: cum, să plecaţi?! Stop! Până aici! Nu pleacă nimeni din cauza puilor unei comuniste! “Aşa, miercuri vom merge la piaţă, că tocmai e ziua când se vând pui, pe Iris îl băgăm într-o cuşcă mare de iepuri (aveţi grijă să nu-l daţi la cloşcă!), seara vom mânca colţunaşi, iar acum scoatem din congelator un piept de găină – să facem zeamă pentru prânz!” 

Iată aşa e cu turnul meu de fildeş, peste care, ziceam (eu şi filosoful), se naşte veşnicia… Dar cine a spus că acest travaliu e mai puţin dureros decât oricare altul?! Acum un ins e arestat la domiciliu, restul continuă să-şi valorifice nestingherit instinctele…Victimele predispoziţiei mele fataliste pentru ziua de luni – cei zece pui ai vecinei – odihnesc în pace în râpa cu salcii, din vârfurile cărora o grămadă de păsări continuă să cânte estival. Va trebui să învăţ a iubi prima zi a săptămânii. Altfel, cine ştie ce ravagii mai pot provoca...