Şi totuşi...iubirea

Se ştie că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

Dar bărbaţii şi femeile sunt atât de diferiţi! 

De secole bărbaţii pretind că Dumnezeu e bărbat. 

Femeile nu pretind nimic. 

Ele ştiu că Dumnezeu este ca „Sărutul” dăltuit în piatră de Brâncuşi. 

De aceea jumătăţile sunt mereu în căutarea Lui, a Întregului.

Poetic... despre insecte de sectă

Există o grămadă de oameni care fără liderul lor se dizolvă, îşi pierd reperul, identitatea, utilitatea. În afara sectelor, grupărilor, sistemelor închise, ei se simt neajutoraţi, neputincioşi, vulnerabili. Comportamentul lor se modelează în timp fiind totalmente aservit şefului. Locul lor sub soare (şef) este apărat acerb. Intrigile colcăie.

Este aprobată orice manifestare a şefului, chiar şi glumele neinspirate declanşează numaidecăt banda rulantă a hohotelor homerice. Falsul şi inerţia devin simptome ce susţin instituţia ca nişte cariatide rebutate. 

Orice entitate care nu se contopeşte cu masa creată în jurul liderului este un intrus. Masa se simte ameninţată, iritată şi în final îl expulzează. Nimeni nu spune adevărul, nu-şi asumă responsabilitatea acestuia pentru că asta poate să indispună şeful.

Cunoşteam aceste aspecte ale activităţii într-un sistem închis., dar le ignoram pentru că vroiam să cred că există excepţii. Se pare că nu există. Şi slavă Domnului. Altfel mă prefăceam şi eu într-o „insectă de sectă”. 

Le sunt recunoscătoare acelora care m-au exilat spre libertate.

Moldova, ai nu numai televiziune, ci şi bărbaţi adevăraţi!

Mă uit şi eu la ştiri. Ca toată lumea. Sunt încă suficient de curioasă, slavă Domnului, ca să nu mă plâng că am murit înainte de sfârşitul zilelor. Şi tot urmărind ştirile, cotilindu-mă de la Jurnal la Publika şi înapoi cu escale la TV7 şi PRO TV, mă împiedic de o figură cunoscută...Victor Catan, un avocat cinic care îşi face avere pe seama bărbaţilor slabi şi complexaţi. Adică îi reprezintă în instanţă pe stâlpii neamului care îşi sapă o altă gaură de întroducere în circuit a potenţialului lor viril, dar nu se pot despărţi de cablurile vechi care conţin metale preţioase. Mă rog, fiecare cu virilitatea şi cu gaura lui, nu asta e problema.

Călin Vieru a făcut doi copii cu fosta sa soţie, Ina. S-a îndrăgostit la un moment dat de o pustoaică frumuşică şi a decis să-şi mute cuibul. Tot respectul! Ina Vieru nu este femeia căreia să-i plângi de milă. Dimpotrivă, cred că prin acest divorţ îngerii ei păzitori au protejat-o de o eventuală neplăcere care ar fi survenit oricum - stâlpul de care se sprijinea era deja putred!

Mai departe. La prima partajare, cu greu, dar totuşi s-a produs o împărţire relativ echitabilă a bunurilor. Zic "relativ" pentru că o mamă cu doi copii nu poate dispune în egală măsură cu un bărbat "liber" de acelaşi capital financiar. Să întreţii doi copii e altceva decât să te întreţii de unul singur (nu luăm în calcul pasiunile adiacente). Oricum, lucrurile s-au liniştit şi şi-au urmat cursul firesc. Numai că ... afacerile rămase în gestiunea doamnei au înflorit, ba chiar s-au dezvoltat, iar cele rămase în gestiunea domnului s-au chircit ca floarea pe curpănul de harbuz într-un an de secetă, Domnul să le odihnească!

Bun!..Acum ce se gândeşte bravul nostru deputat? Ia să mai umblu prin "cladovcă" că salariul de parlamentar e cam puţintel pentru alte papioane Gucci şi fluturii romantici Versacci. Dar cum să faci şi să dregi dacă la "cladovcă" e altă lăcată, iar cheiţa subţirică de care dispune domnul e oleacă perimată?!

Iată aici e momentul când (de regulă) apare în scena justiţiei moldoveneşti bravul Victor Catan. Să nu uităm că soţia acestuia e judecătoare în sectorul centru. Ping-pong! Înţelegeţi ce vreau să spun. Specialistul în a jăcmăni fostele soţii (şi în directă relaţie cu acestea - foştii copii) intervine în forţă. Acum Călin Vieru secundat de Victor Catan vor să împartă şi jumătatea de avere care i-a revenit după divorţ Inei Vieru şi celor doi copii ai săi, recurcând la cele mai dezgustătoare "spălări de linjerie intimă" în public. Cam asta e povestea. Urmează morala.

Nici o nuanţă sau "circumstanţă atenuantă" nu poate umbri măreţia acesui gest eroic. Mă mândresc cu aceşti doi stâlpi ai neamului nostru de care ne putem sprijini oricând la nevoie, dacă suntem suficient de scunzi ca să nu simţim că am (de)căzut. Un deputat şi un saltimbanc care şterpeleşte orice, oriunde, de la oricine. Preferabil de la mame cu copiii care le spun "tata" clienţilor săi...

Extrasul din cererea de revizuire a cazului, înaintată de Vieru-Catan, unde cei doi motivează demersul lor (ceea ce a fost făcut public pe PRO TV) e plină de mâzgă jelatinoasă urât mirositaore, e un fel de "donos" de sorginte lichelisto-sovietică. Am recunoscut cu multă şi caldă antipatie stilul lui Victor Catan, care într-o altă viaţă îmi trimitea scrisori prin care mă şantaja, mă ameninţa prin gura fostului meu soţ că-mi va lua fetiţa. Scrisoarea cu "motivaţia" acestui demers o păstrez şi azi. Ca să nu uit de ce e în stare un bărbat care recurge la serviciile lui Victor Catan.

Departe de ACUM (jurnal egiptean)

28.03.2010

După o zi interminabilă de deplasări cu maxi-taxi, avion, autobuz, iată-mă în Egypt. Deasupra deşertului am zburat noaptea şi nu am apucat să-l văd. Dar la un moment dat am zărit luminile lui. Nu seamănă cu nici o altă zonă populată din câte am văzut. E ca un păienjiniş imens cu nebuloase sclipitoare şi fire prelungi. Luminile nebuloaselor (galbene şi albastre) formează nişte spaţii condensate, mici, compacte, înşirate oarecum haotic (dar dens) pe "plasa" şoselelor iluminate debordant, "ţesute" într-o reţea de figuri geometrice gigantice.

29.03.2010

Astăzi pentru prima dată în viaţa mea am văzut recifurile de corali. Evident, cei care se scufundă le văd altfel. Oricum, pot să-mi dau seama cât de impresionante sunt. Marea Roşie e fantastică!

Acest peisaj selenar (care pentru început îţi dă impresia că faci plajă într-o carieră de nisip) încet-încet îşi face loc în inima mea. Îşi strecoară, furişându-se, firele şerpuitoare de nisip în fiinţa mea, contopind-o cu eternitatea tânguitoare a deşertului. Şi (implicit) a Universului.

30.03.2010

O zi minunată. Simt Egyptul ca parte dintr-o lume ce-mi aparţine cu desăvârşire. Este extraordinar cum "lucrează" concomitent în mintea mea realitatea călătoriei, arta magnifică a faraonilor (citesc din nou despre asta) şi ceea ce am remarcat, dar nu am trăit încă, în "Picătura de aur" de Michel Tournier. E uimitoare coincidenţa (semn?) de a fi citit înainte de a ajunge in Egypt tocmai acest roman. Când am ales cartea am acţionat intuitiv, nici măcar nu ştiam că voi merge în scurt timp acolo unde "...deşertul este spaţiul pur, eliberat de vicisitudinile timpului. Este Dumnezeu fără om."

31.03.2010

Abia aştept să merg la Luxor! Respir marea, soarele şi căldura nisipului, răsfoind cu aviditate pagini din istoria Vechiului Imperiu, al Imperiului de Mijloc...sper să reuşesc astăzi să redescopăr şi capodoperele Imperiului Nou. Reţin nume care imediat se pierd în avalanşa altora. Acestea vin să completeze imagini demult create, să mă entusiasmeze, să facă să dispară într-o ceaţă atemporală tot ce am lăsat la Chişinău. Epoca tinită, arta rond-bosă, Horos - începutul începuturilor, epopea pietrei, ansamblul funerar al regelui Djeser de la Memfis (astăzi - Sakkarah), căutările geniului lui Imhotep, continuitatea inovaţională a lui Snefru - tatăl lui Kheops...

 

2.04.2010

Ieri - excursia la Luxor. S-a împlinit un vis. Am vizitat în sfârşit templul funerar al alui Hatchepsut...Karnak, Valea Regilor...A fost ca o injecţie cu o doză mare de medicament care urmează să-şi facă efectul încet, continuu, indubitabil şi ireversibil. În timp. Sunt contaminată de Egyptul antic. Închid ochii şi sunt din nou acolo, printre pietrele încrustate, printre cartuşele cu ieroglife, scarabei şi taine. Energie magică...

3.04.2010

Drumul spre casă e şi mai obositor parcă. E ca şi cum nu mai călătoresc în spaţiu, ci în timp. Iar acesta e prea rigid şi posesiv. Mediul acestor parametri e mai vâscos, intră în fiecare celulă şi o transformă, o supune. Totuşi, printre lespezile vii ale Egyptului faraonic încep să desluşesc mirosul cozonacilor pe care mama (cu siguranţă!) i-a scos deja din cuptor... Ha, şi eu, naivă, sper să-i impresionez cu nişte biete bahlavale!..

De ce sriem?

Uneori (repet - uneori!) literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea circumstanţială de a-ţi valorifica şansele. Viaţa umple vidul oportunităţilor neconsumate cu alte şanse şi oportunităţi. Şi atunci nu ne rămâne decât să ne imaginăm „literar” cum ar fi fost dacă...şi să experimentăm ipotetice situaţii şi trăiri prin ficţiune şi imaginaţie, pe pielea unor personaje inventate. Uneori literatura se naşte din incapacitatea sau imposibilitatea...bla-bla...pe scurt, pentru că nu avem curajul de a trăi din plin. 

Aseară am urmărit un film franţuzesc despre scriitoarea M. Duras. Deprimată la bătrâneţe, nemaiavând repere pentru a scrie, ea spune că viaţa reală niciodată nu seamănă cu ceea ce citim în literatură. Probabil, e adevărat. În principiu cred că se apucă de scris doar oamenii speciali, mulţi dintre ei chinuiţi de „viciul” sensibilităţii excesive. Ei îşi creează lumea lor tocmai pentru că sunt supuşii unui sentiment de inadvertenţă, incompatibilitate psihologică cu lumea de „consum curent”. O văd şi o simt altfel, o descriu altfel, raportând-o, ajustând-o la felul lor de a fi. Creează lumi în care se simt utili, înţeleşi, iubiţi, compatibili. 

Am cunoscut oameni politici care detestau "literaturşcina", adică textele scrise la limita filosofiei triste a existenţei umane. Şi asta în pofida faptului că şi implicarea totală în politică este nimic altceva decât o tentativă de a crea lumea ideală în care omul „politician” s-ar simţi rege. 

Cel mai grav este faptul că un rege întotdeauna, dar întotdeauna are nevoie de plebe pentru a supravieţui. Am auzit o felicitare adresată unui şef de partid: Tu eşti şeful, noi – plebea. Br-r-r, atunci am ştiut că voi rezista în politică chiar mai puţin decât mi-am propus.

Istoria la metri pătraţi de drum. Despre omul politic care crede că istoria începe cu el

Viaţa noastră e în mare parte înghesuită între drumuri. Naveta pe care o facem zilnic la serviciu, zvâcnirile sporadice prin împrejurimile domiciliului (curte, parc, magazin, pe aiurea), escapadele rare la ţară, călătoriile de vis şi peste toate astea drumul pavat care ne duce spre una din cele două veşnicii atestate. 

Unele drumuri le facem atât de des, încât ştim exact câte gropi avem de ocolit, la câte staţii avem de înjurat maxi-taxiurile lipsite total de bun simţ (ca şi carosabilul de liniile de demarcaţie) şi câte impulsuri nervoase ne vor percuta cerebelul plin de speranţa unei zile minunate. 

Drumurile noastre toate le parcurgem de obicei într-un soi de deja-vu care (odată cu reflexele automate de schimbare a vitezelor) defineşte perioadele de cădere din istorie şi timp a muritorului de rând. Asta dacă nu intervine brusc SCHIMBAREA. Adică autospeciala care umple cu beton golurile harului gospodaresc al edililor capitalei. Sau publicitatea stradală care toarnă balsamul intimităţii nude peste pupilele mărite ale şoferilor (buşiţi instantaneu de hormonii fericirii). 

De fapt, aşa a fost până nu demult. Acum e cu totul altceva. Şi nu mă refer la asfaltul peticit. Drumurile mele şi-au recăpătat prospeţimea trăirilor în ziua când panourile de pe margine şi-au scos (harşti!) colanţii de pe picioarele prelungi, au renunţat (ptiu!) la îndemnurile sâcâitoare de a cumpăra apartamente de lux şi, în general, şi-au şters (ch-h-h!) zâmbetul de pe buzele ispitei. Acum drumurile mele mă redau istoriei. 

De ceva timp eu ştiu că trăiesc, că sunt foarte liberă, că viitorul îmi este asigurat, că tot ceea ce am făcut până acum un an trebuie şters cu buretele amneziei. De ce? Pentru că până la 7 aprilie 2009 eu nu am existat. Nimeni nu a existat. Nici măcar dacii! Asta îmi sugerează blând afişajul stradal, ridicându-mi în stomac aburii bucuriei de a mă fi renăscut. Sunt atât de fragedă, atât de inocentă.. împlinesc abia un anişor! Dumnezeule, dar cum de mă descurc la volan?!

Despre iertare. Gânduri „de post”

Trebuie să ierţi, e adevărat, e incontestabil chiar. Dar e o prostie să te laşi umilit de oameni care nu ştiu ce e iertarea. 

Confucius a spus că pentru bine trebuie să plăteşti cu bine. 

Dar pentru rău trebuie să plăteşti „pe dreptate”. 

Altfel, dacă şi pentru răul făcut continui să plăteşti doar cu bine, la un moment dat vei ajunge în situaţia când resursele binelui se vor epuiza şi nu vei fi în stare să plăteşti pentru binele ce ţi-a fost făcut.

Cum e acolo, la OZON? Nu-mi citeşti tu SMS, la-lu-la-la-le!

Deci, d-nul Ghimpu nu a citit SMS-ul Comisiei de la Veneţia. Cel puţin aşa declarase ieri în emisiunea "În profunzime" moderată de Lorena Bogza. Lui Vlad Filat, însă, nu i se descarcă telefonul şi chiar dacă îl uită pe undeva prin avioanele lui Patriciu, are consilieri care citesc non-stop poşta electronică. 

Ceea ce m-a înduioşat până la lacrimi(oare) este faptul că Mihai Ghimpu este foarte drăguţ cu opoziţia, adică cu fosta guvernare. Dânsul aduce argumente în favoarea deciziei sale de a para(şuta) experţii străini tocmai bazându-se pe comportamentul şugubâţ al predecesorilor săi. Păi ce, Voronin nu şi-a permis să ignore recomandările europenilor? Ce, noi suntem mai voronini decât Папа(ruda lui Lenin)?! 

Aseară, să mai fi durat vreo jumătate de oră, emisiunea Lorenei ar fi avut toate şansele să spargă audienţa cu forţa unui jet mai înalt decât soclul pe care odihneşte Ordinul Republicii. Am impresia că dincolo de aparenţe, s-ar fi luat de gât cei patru lideri...şi nu pentru a încinge o horă a unirii. 

Se pare că Alianţa a devenit atât de frustrantă pentru cei care o constituie, încât dacă nu vom avea parte de alegeri anticipate, vom avea parte de un show politic (nu neapărat talk-) care va rămâne şi în memoria celor care vor supravieţui sfârşitului lumii peste (sper! dă-o încolo de mayaşi!) mii de ani!

Încă un pas...

Alegi un drum după multe peripluri, lacrimi, îndoieli, nopţi răvăşite şi cucuie crescute spre interior. Mergi încet, ocolind gropile umplute ochi cu mâzga disperării, sărind peste bârfele şoşotite ca să nu te sfâşie spinii invidiei şi răutăţii încolţite. Cazi tocmai când nu te aştepţi şi pierzi în întuneric singurul prieten care ţi-a mai rămas - intuiţia. Respiri, respiri, respiri...

Mâine mai e o zi. Ziua în care râzi de "suferinţa" inutilă şi stânjenitoare. Mergi pe drumul tău chiar dacă alţii se oftică pentru binele tău şi-ţi picură "prieteneşte" sfaturi de genul "e mai bine cu rău decât fără el". Ce expresie tâmpită! Inventată de cei care sunt altfel decât tine. Nici mai buni, nici mai răi. Pur şi simplu - altfel.