Poveste scrisă după certurile de pe FB ale unioniștilor cu unioniștii, ale europenilor cu unioniștii, ale unioniștilor cu europenii etc.

Erau odată într-un sat din Republica Moldova o babă și un moșneag. Ei, nu chiar babă și nu chiar moșneag, dar așa vine vorba, că la noi oricine trece de 45 deamu e numit bătrân. Erau vecini și se comportau ca atare: își mai otrăveau câte o potaie, își mai țipau în față preferințele politice de le ieșeau vinele pe gât, își alegeau fel de fel de vectori, deși habar nu aveau ce fel de orătănii sunt aceștia, pe scurt.. vecini moldoveni. Mai lucrau ei ce mai lucrau, dar duminica ședeau pe prispă cât e ziulica de mare, numărând bănuții și... visau. Moș Ion se gândea la Romanița, iar baba Frosea se gândea la Vladimir. Romanița era o măhăleancă de mai încolo, avea și ea destui ani ca să-i zici babă, dar nu-i atrăta deloc: stăpânea o casă frumoasă, împrejmuită cu o grădină de zile mari, în care robotea cât era lumină, cântând și râzând cu păsărelele, de mai mare dragul. Romanița era nu numai harnică și veselă de felul ei, dar mai avea și harțag, când trebuia: nimeni nu-i călca pragul cu ciubote de chirză pline de noroi! Iată de atâta moș Ion tare mai vroia să se însoare cu dânsa și i se tot scurgeau ochii peste gardurile, ce-i despărțeau. Își tot scărpina ceafa, ofta, scuipa la semințe și... se gândea ce bine ar fi să-l primească Romanița de soțior. Și așa de tare vroia el asta, că nu mai făcea nimic pe acasă: grădina îi era numai știr și mătrăgună, prin hambar nici guzganii nu mai aveau ce roade, hoții intrau în casa trasă pe o coastă, așa... ca să mai râdă de el (căci demult îi furară tot ce era mai valoros), iar păduchii îl deranjau rău de tot pe sub ”chepca” arsă de soare. Ei, și, după cum vă spuneam, baba Frosea, vecina, nu era mai brează. Dacă moș Ion se uita la dreapta, baba Frosea se uita la stânga, visând s-o ia Vladimir de nevastă. El, Vladimir, trăia hăt, departe, dar se auzea despre el că e tare puternic și bun la pat. Mulțime de neveste a f...ericit. Și cum i se umpleau ochii Frosii cu lacrimi de osânză, când se gândea la vajnicul mire și la viața dulce alături de el, nu mai făcea nici ea nimic pe acasă: unica găină i-a pierit, gâtuită de dihori, mușcatele din glastră s-au ofilit neudate săptămâni la rând, capra a mâncat toate tufele de coacăză, iar praful din casă pica peste grămada de blide murdare, ca blana de pe cuțul, care năpârlea anul împrejur.

Odată, s-a întâmplat că baba Frosea și moș Ion să se întâlnească la gardul prăvălit, care numai nume de gard avea și să se uite unul la celălalt ca niște vecini normali – adică fără să se scuipe și să se înjure.

               -Băi, Ioane, tot la căsătoria cu Romanița de gândești?

               -Da, fa, da ce-i?

               -Dap în oglindă te-ai uitat? Ce-i trebuiești tu ei? Să-și mănânce sufletul cu un leneș puturos ca tine?

               -Ia te uită cine vorbește! Da tu chiar crezi că Valoghia tău o să te miliuască?! Câte ca tine a avut și toate în cocioabe de lemn au ajuns! Da, de fapt, și fără dânsul nu mai ai mult – casa ți-i pe o rână, iar tu... ce să zic, muma pădurii, nu alta!

               Pe scurt, s-au certat iar vecinii noștri și au stuchit, supărați, peste gardul, care numai cu numele era gard. 

               Totuși, tare adânc în inimă i-au intrat lui Ion cuvintele Frosei. Și, într-o seară el a înțeles că pentru a o lua pe Romanița de nevastă nu trebuie numai să viseze  să facă asta, dar să și merite. Zis și făcut. Din acel moment de sfântă conștientizare, moș Ion s-a pus pe meritat: s-a bărbierit frumos și a scăpat de păduchii, care îi mâncau sufletul. Apoi și-a reparat casa și și-a făcut ordine în grădină. După asta a mers la palatul hoților care l-au prădat, le-a aftonit câte un picior zdravăn în fundurile grase și și-a luat înapoi toată averea. Pe hoți i-a închis în gojineața porcilor și i-a dat pe mâna unei văduve, care le lua "mită" de câte ori vroiau să se... descarce la WC-ul din curtea ei. După ce și-a primenit toate acestea, Ion, care arăta acum ca un voinic, căci își luase viața în propriile mâini, s-a dus s-o pețească pe Romanița. Aceasta, când l-a văzut așa de ferchezuit, a plând de bucurie și i-a spus:

               -Ioane, de când te aștept! Acum mă meriți!

               Au stricat gardurile dintre ei, au unit grădinile și au făcut o gospodărie frumoasă. Când, într-o zi, a mers Ion să dreagă pomina de gard dintre casa lui și cea a Frosei... ce să vadă? Femeia, între timp, și-a făcut și ea ordine peste tot: grădina îi mustea de culori, iar casa văruită și ridicată cu o mansardă în vârf, era o bijuterie. Iar Frosea... Frosea, într-o rochie albă ca neaua și cu părul prins în două gâțe sănătoase, ședea pe genunchii unui bărbat cu mustăți negre ca pana corbului și ciripea: Tudorică încolo, Tudorică – ncoace... Ion mai n-a căzut de uimire! Tudorică era celălalt vecin al Frosei, care numai pe unde n-a argățit, sărmanul, ca să facă un ban mai gros. Se vede că venise între timp acasă. Ceea ce nu știa Ion este că și cuvintele lui au rănit-o pe vecină-sa, dar au și făcut-o să se trezească din reverie și să-și pună ordine în propria viață...

               Mai pe scurt. Unirea e o treabă bună, dar nu se înfăptuiește cu vise, iac-așa!

               Epilog: 

               -Fa, Frosea, dap nu te-ai măritat cu Valoghia cela al tău?

               -Ce?! Nu-l schimb eu pe Tudorică al meu cu limbricul cela futicios!

Klaus Iohannis a câştigat, urmează încă o luptă...

Spuneam mai devreme pentru  Jurnal.md, că alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie vor arăta în ce măsură electoratul din România, inclusiv diaspora românească, este pregătit şi are voinţa de a schimba ceva în modul în care se face politică la Bucureşti de la Revoluţie încoace. În ce măsură mentalitatea poporului român a reuşit să acceseze un nou nivel, a depăşit dihotomia patriarhală şi s-a pătruns de un spirit nou, proaspăt, liber de a-şi asuma responsabilităţi.

De ce spuneam asta? Pentru că Iohannis şi Ponta reprezintă, în primul rând, două viziuni, practic, diametral opuse ale parcursului socio-politic al României, ale modului de a face politică. "Lucrul bine făcut versus demagogia populistă. Sobrietatea, sinceritatea şi precizia soluţiei optime pentru ţară versus spoiala şcolită a zâmbetului ipocrit şi preocupat de propriul interes. Klaus Iohannis este un tip nou de politician, educat de şcoala vieţii în spiritul faptelor pentru prosperarea comunităţii din care face parte. El este părtaşul concreteţii şi-i repugnă orice fals. Minciunile, isteţimea replicii, elucubraţia verbală, manipularea şmecheră a auditoriului, pisicismul în faţa şefilor şi alura de „rupător” în faţa camerelor de filmat nu sunt atuurile lui Iohannis. Sunt avantajele (dacă e să le numim astfel) lui Ponta (primarul de Sibiu nu vorbeşte mult, dar a făcut foarte mult, fără a aştepta mită sau asanale). Altfel spus, Iohannis este conţinutul într-o formă nepoleită, iar Ponta este forma poleită fără conţinut".

Mă bucur enorm pe motiv că, deşi prim-ministrul român a umblat cu pomenile pe la Chişinău, acest fapt nu ne-a derutat. Or, dacă votăm pe cineva doar pentru că “ne-a dat”, merităm să continuăm a trăi într-o mahala obscură, pupând ghiului de pe mâna celui care ne aruncă o coajă de pâine de la festinul său, fie acesta Ponta, fie acesta Plahotniuc.

Mai ziceam că "e timpul să renunţăm la mentalitatea umilului, altfel cei plecaţi din cauza condiţiilor de subzistenţă nu vor putea să se reîntoarcă acasă. Altfel, în zadar vom aştepta Europa. Acolo nu se votează pentru un ceas (oferit de PD pentru Ponta) ori un pachet de macaroane (oferit de Dodon sau oricine altcineva pentru Putin). Acolo eşti de-al lor, doar atunci când îţi asumi responsabilitatea propriei bunăstări. Aşa cum a făcut toată viaţa un neamţ român pe nume Klaus Iohannis."

Ce să mai spun? Biruinţa din 16 noiembrie e a celor care nu au mai stat cu mâna întinsă în aşteptarea lui Godot, ci s-au deşteptat, rânduindu-şi propria viaţă. De această dată românii au avut şansa (în premieră!) de a alege între bine şi rău. Nu a fost uşor, dar mai uşor decât va fi la noi pe 30 noiembrie. Atunci RM va alege, ca şi până acum, nu între bine şi rău, ci între răul cel mare şi răul mai mic.S-ar putea ca abia peste alţi 4 ani să avem şi noi posibilitatea de a alege între rău şi bine, dacă între timp va apărea şi la noi o forţă politică de altă sorginte, bazată pe o motivaţie constructivă, sinceră, benefică pentru ţară, în primul rând. Nu acum, însă. 

De aceea decizia noastră electorală va fi mai complicată, ea trebuie precedată de o analiză conştientă a situaţiei şi o judecată rece, aproape matematică, o trecere în revistă a consecinţelor şi eventualelor "formatări" ale peisajului politic de la noi, în funcţie de subiecţii care vor ajunge în Parlament. Nu avem încotro - pentru următoarele 2 săptămâni trebuie să ne transformăm în (of, ce nu-mi place cuvântul...) analişti politici veritabili, imuni la sloganele ticluite de directori de imagine plătiţi cu bani grei. 

.

Sunt român şi...iac-aşa!

M-am gândit mult (vreo 5 minute!) dacă e cazul să afişez această "noutate". M-am hotărât, totuşi! Da, dragii mei, de ieri sunt cetăţean român cu acte în regulă. Mă refer la certificatul care atestă această calitate a mea, că celelate (adeverinţă de naştere, paşaport) urmează să le fac. 

Am aşteptat evenimentul timp de 8 ani! Cred că în acest răstimp aş fi putut deveni cetăţean al oricărei alte ţări din UE. Dar am avut ambiţia să fiu tocmai cetăţean ROMÂN! Ce să zic, sunt fericită. 

Nu pot să dau multe detalii asupra modului în care s-a desfăşurat depunerea jurământului. Foarte bine organizat, fără excese şi cozi. Am cântat imnul României, am aşteptat să mi se strige numele şi să-mi iau certificatul de cetăţean român. Bineînţeles, am reacţionat îngăduitor - toţi cei prezenţi în sală - la rugămintea funcţionarei de la Agenţia Naţională pentru Cetăţenie de a oferi prioritate celor care au copii în braţe, femeilor însărcinate şi oamenilor în etate. Am aşteptat atâţia ani, mai aşteptăm puţin, care e problema. Bucuria redobândirii unor bunuri te umple nu ştiu cum de compasiune, de toleranţă, te înalţă... mă uitam cu dragoste la copilaşii cocoţaţi pe braţele mămicilor, la tinerele doamne etalându-şi glorios rotunzimile delicate ale burticilor... 

Doar că nu am înţeles la ce categorie de prioritate se referă Serafim Urecheanu, care a fost strigat şi el printre cei privilegiaţi. Deobicei oamenii politici nu recunosc că sunt oameni în etate, dimpotrivă - demonstrează mereu că sunt tineri, energici şi plini de viaţă... Hm, oare preşedintele AMN s-a şi resemnat, recunoscându-şi ieşirea la pensia binemeritată, că doar n-o fi însărcinat?! Deşi... se vedea că nu e încă obişnuit cu noua ipostază. 

A intrat furişându-se în sală pe o uşă lăturalnică şi nu ca toată lumea - urcând zgomotos şi euforic scările spiralate de afară până la etajul patru. Îşi ferea privirea, se jena să cânte imnul şi a ieşit (pitindu-se după bodygardul său ex-deputatul Balan) pe altă uşă imediat ce i s-a dat certificatul de român... 

Acuma, după ce am scris, mă gândesc dacă nu cumva destăinui nişte secrete...politice. Ei, dar nu cred că Putin citeşte blogurile unor bieţi români basarabeni...

Mangalia, probabil, te iubesc!

A patra oară la mare anul acesta! O ocazie absolut nesperată, o aventură, o surpriză nebunatică a destinului. Am făcut un drum lung şi solicitant. Aşa că în prima zi de plajă m-am cam simţit-nesimţit. Oricum am reuşit să observ copacul uscat şi solitar înfipt în pietroaiele ce despart promontoriul de plaja de nisip. Moftul – eterna dambla naţională a românilor - m-a afectat şi pe mine, deşi mă străduiam să nu mă las copleşită de repudierea general acceptată a vremii. Trupurile goale de pe plajă se revoltau în diverse tonalităţi, exclamaţii şi gesturi împotriva apei (e prea rece, Mihăiţă!), a brizei (e insuportabilă, mâine plecăm acasă, dacă continuă tot aşa! Rareş, ia prosopul, că răceşti!) etc. De fapt, vântul nu era mai puternic decât altă dată la sfârşit de august, iar apa era chiar foarte caldă, deşi, e adevărat, mai rece decât laptele fiert de curând. Aşa că am rămas imună la starea de spirit din micul paradis. 

Altceva m-a surprins. Nu am auzit să fie deranjat cineva de mormanele de gunoaie adunate printre pietre…Deci, de o solidaritate afectivă cu ceilalţi purtători de chiloţi şi (unde şi unde) sutiene nu putea fi vorba. Cel puţin în prima zi de plajă. Aşa că m-am întors pe burtă şi am ascultat valurile… şi vocile de copii care mi s-au părut cele mai frumoase unduiri sonore de pe glob, chiar dacă urlau în gura mare că, vezi Doamne, tataie nu a zis aşa, ci altfel!

Totuşi, o voce de bărbat (aflat în preajmă cu femeie, copii, plapumă, şaurmale şi multe altele) răzbătea mereu spre tempanele mele oarbe: păi, asta e vacanţă?! Plecăm chiar acum, e prea frig, nici în apă să nu se bage nimeni, că e de gheaţă! Am întredeschis o pleoapă şi am zărit o faţă orientată în jos: aripile nasului, colţurile gurii, ridurile adânci şi verticale, toate parcă ar fi fost legate cu un nod invizibil sub bărbie. Când s-a ridicat de pe cuvertura întinsă pe nisip, am observat că pretenţiile lui aveau un substrat psihologic dobândit – era olog. Un crac al pantalonilor era umplut evident cu o proteză rigidă. Nu-şi putea îndoi piciorul, aşa că a prins a şontâcăi printre amatorii de băi de soare cu o dexteritate demnă de toată admiraţia. L-am urmărit puţin, apoi am încercat să mă concentrez asupra Hertei Muller, dar „leagănul respiraţiei” sale nu s-a dovedit a fi pentru moment sincronizat cu respiraţia mea. Nu am avut suficientă putere să mă rostogolesc peste suta de pagini, aşa că m-am rostogolit pe spate. Activitatea asta de transformare în plăcintă aburindă la soare a continuat până hăt târiziu (excepţie fiind orele din miezul zilei, bineînţeles!) şi, recunosc, mi-a făcut plăcere. A urmat o altă zi cu rafale de vânt şi valuri mari... 

Într-o noapte am făcut tot posibilul să dorm: am fumat o ţigară, am vorbit la telefon, am citit câteva nuvele de Milan Kundera, am mai fumat o ţigară… În sfârşit am adormit… şi am avut nişte vise absurde, lungi, cu o grămadă de persoane cunoscute şi necunoscute în calitate de protagonişti ai serialului meu oniric. Când mortul a trecut pe lângă mine cu o bocitoare aruncată peste sicriul negru… m-am trezit! Hu-u-u, slavă Domnului, s-a schimbat vremea!

În acea dimineaţă am schimbat şi plaja – am mers la una mai fiţoasă, cu şezlonguri şi umbrele din stuf. Acolo bunăsatrea se revărsa peste slipi odată cu burţile bărbaţilor plini de sine şi de… giuvaiere din aur. Burţile se plimbau printre paturile pliabile până la terasa din apropiere (absorbind acolo meniul tradiţional din ciorbă şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi) şi înapoi, spre întinderea fierbinte de nisip amestecat cu praf de mică. Atâta timp cât nu-mi făceau umbră, nu mă deranjau. Mai ales că litoralul este tocmai locul unde îmi place să citesc, lăsându-mă în voia lenii binecuvântate. „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici m-au absorbit cu desăvârşire (ca şi orice alt gen de iluzii, pe care nu încetăm să le zămislim în hrubele sufletului nostru). Reversibilitatea miturilor este evidentă cu atât mai mult în Basarabia, unde timpurile de cumpănă sunt mai degrabă un periplu continuu, decât o tulburare socială după o perioadă de normalitate. Oare nu trăim şi acum iluzia mitului Salvatorului, a revenirii Zeului în cetate şi a pericolului în care se află Patria, agitându-ne frenetic în numele vreunui şef de partid? Demolarea miturilor, constrângerea spiritului critic de a se manifesta în fiecare dintre noi (ca parte intrinsecă a progresului) este o opţiune-acţiune culturală necesară. Dar, cu referire la mediul intelectual din Republica Moldova (care şi-a înfipt stindardul nepieritor, spiritual, imuabil şi naţional în Aleea Clasicilor din Chişinău) practic gratuită. Mentalitatea dihotomică, plăsmuire a sovietizării, e o dihanie greu de ucis… Ca Bruce Willis în „Die hard”…

Tocmai când subliniam cu ardoare (Doamne, ajută-mă să nu-l idealizez pe Negrici!) un pasaj despre cazul modernismului, aud un zgomot incompatibil cu ansamblul sonor al litoralului: un huruit venit din cer. Acolo, printre pescăruşii zburătăciţi, un avion mic cu elice survola plaja şi trăgea după el o pancartă cu… publicitatea electorală a lui Filat. Cu litere mari albe pe un fundal de culoarea PLDM sta scris VERDE CU… Mi-am zis că image maker-ii premierului nostru au cam ieşit din limitele „umane” ale unei campanii de promovare, dar…m-am liniştit pe dată. De CU nu era suspendat un stejar, ci o halbă CU bere. Ca să vezi cum a funcţionat instantaneu mecanismul de inducere în subconştient a canonizării! Da-a-a, mi-am zis, tocmai suntem pe punctul de a intra într-o altă „cursă a speranţei şi a aşteptării visătoare”, vorba lui Eugen Negrici, ce succede un lanţ de decepţii politice şi economice cu atât mai dramatice cu cât investim mai abitir în iluzii şi excese de zel patriotic. Dar ce e val ca valul trece, aşa că m-am ridicat de pe loja împărătească din plastic alb şi m-am scufundat în mare.

M-am scufundat?! Se vede că poeticul frazei nu e deloc pe înţelesul salvamarilor! Violarea dreptului meu la libera circulaţie a fost comisă imediat ce am încercat să mă desprind din viermarul întins de-a lungul plajei pe o lăţime de vreo zece metri în apa marii. Geamandurile şi fluieratul strident al „paznicilor” au făcut corp comun pentru a mă intimida şi a mă reîntoarce printre sutele de capete şi torace care se bălăceau lângă mal. Asta mi-a displăcut categoric, mai ales că nici „pe uscat” nu suport încălcarea spaţiului intim de care am nevoie pentru a respira liber. În consecinţă, am mers la plimbare "unde m-or duce ochii". Şi aceştia m-au dus… într-un loc minunat, de m-am simţit ca şi Assol în aştepatrea prinţului său. Deşi nu am văzut vele purpurii, toate celelalte elemente de poveste m-au revigorat şi am iubit pe loc Mangalia. Valurile cârlionţate se gudurau pe lângă iahturile albe ca pisoiul meu, Iris, când îmi cere de mâncare. Ştiam din presă că multe iahturi se înmatriculează peste hotare din cauza accizelor exagerate stabilite de legislaţia din România. Dar pentru că nu aveam nici un motiv (în speţă – financiar) să-mi cumpăr o corăbiuţă, această problemă nu m-a întristat deloc. O ambarcaţiune de stil vechi m-a impresionat în mod special. Toată lumea se fotografia lângă ea. Ispita nu m-a ocolit nici pe mine – zici că sunt în Monte Carlo, zău aşa!

Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc portul turistic din Mangalia a fost şi liniştea, de care sunt atât de avidă, organizând un sejur la mare. Căci ce poate fi mai armonios decât sunetul valurilor sparte, pătruns uneori de strigătul pescăruşilor – pescari? Ce poate fi mai agreabil decât tăcerea de dincolo de trepidaţiile politice şi sociale peste care „nu se trece” în viaţa de zi cu zi? Credeam că am răspunsul – câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat. După vacanţa asta trebuie să completez: câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat…şi discret, adică fără Radio... Vacanţa. Da, acest post de radio mi-a nesocotit (alături de salvamari) dreptul la libertate, bombardându-mă cu informaţii de doi bani (despre meniul teraselor, supa zilei lor, concerte şi competiţii sportive pe nisip etc.), cântece scoase de la naftalină şi interviuri cu interprete despre care n-am auzit şi nu vreau să mai aud vreodată! Iată că paseismul literaturii române, despre care vorbeşte Negrici, este valabil şi în contextul artei interpretative. Cu tot respectul, dar a fost un chin să ascult o zi întreagă interpreţii adulaţi de tot poporul român pe timpul lui Ceauşescu, atunci când eu vroiam să ascult doar marea. Cu siguranţă Radio Vacanţa are un contingent bine definit de consumatori, dar asta nu înseamnă că oricine e fericit să-l audă cu de-a sila, contrar predilecţiilor sale. Această tradiţie a transmisiunii non-stop a postului Radio Vacanţa în zonele de odihnă păstrează clar amprenta vremurilor picate din evoluţie şi în acelaşi rând cu alte câteva obiecţii esenţiale mult mai grave (preţurile exacerbate, gunoaiele generoase), reduce potenţialul turistic al litoralului românesc... De acord, e părerea mea subiectivă.

P.S. Ceea ce a evitat să spună Radio Vacanţa, e că nici un meniu cu ciorbe de burtă şi fasole bătută nu se compară cu midiile pescăreşti sau cu calmarii pane serviţi destul de repede şi foarte amabil la terasele de pe litoral. Da, şi la restaurantul luxos din portul de iahturi (acolo unde te simţi ca şi cum ai fi la Monte Carlo) fetele drăguţe cu fuste scurte, prinse de şolduri în două volănaşe cochete, îţi aduc pe aripile vântului orice desert îţi pofteşte inima: profiterol cu ciocolată albă sau cu ciocolată neagră, îngheţată în cocos sau în lămâie, prăjitură de ciocolată cu pere sau tartă cu fructe de pădure… Iar noaptea valurile îşi plesnesc cu patimă spuma sâsâită, detonând aplauze copioase în cinstea lunii pline...

Vacanţă la Bâlea

Am revenit din vacanţă. Adică din mai multe escapade, ultima fiind cea mai consistentă ca mod de ieşire din spaţiul sufocant al Chişinăului. Bine, "sufocant" e un fel de a mă exprima - nu e chiar aşa de grav, dar conferă vacanţei o motivaţie comprehensibilă. Deci, am petrecut o săptămână în munţii Făgăraş. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2034 m m-a cucerit (a treia oară!) prin tot ce poate oferi un peisaj de munte. La prima urcare cu telecabina am plutit în laptele dens al ceţii peste cele câteva platouri pe care le ştiam dinainte. Nu se vedea absolut nimic prin geamuri. Doar albul opac al norului. Sus, la lac, ne aştepta o senzaţie opulentă de a ne fi aflat într-un spaţiu cosmic. Cel puţin nepământean. Clăbucii de ceaţă care se perindau peste noi, deschideau mereu altfel de imagini într-un cadru teatral suprarealist. Un magician total se juca cu percepţiile noastre asupra realităţii.

Am urcat la lac şi a doua zi (mult mai însorită şi... cu posibilităţi mai mari de a admira peisajul). Transfăgărăşanul, şoseaua construită cu mult sacrificiu pe timpurile lui Ceauşescu, şerpuia sub noi ca un monstru în agonie. De această dată lacul Bâlea ne-a întâlnit în toată splendoarea şi... impasibilitatea sa monumentală. Acolo, sus, dacă reuşeşti să faci abstracţie de bâlciul creat (numaidecât!) de comercianţii ambulanţi, abandonul poate fi deplin. Pici (în sus?!) din istorie şi timp. Exişti doar de mână cu veşnicia. S-o fi născut ea la sat, dar dăinueşte pe crestele munţilor...

Într-o altă zi am făcut un traseu a la pied până la cascada omonimă - cascada Bâlea. Nu a fost prea greu, dar nici uşor nu a fost. La un moment dat ne-am văzut spânzuraţi de versant şi a fost nevoie de susţinerea morală a celor care făceau deja cale întoarsă: "Nu renunţaţi, merită efortul!" Într-adevăr, merită... Apa curgea din cerul înnourat ca o binecuvântare cristalină. Frumos, ce să zic!

Serile mai făceam câte un grătar. Odată, pe muchia nopţii de dincolo de foc, am zărit o luminiţă verde. Era un licurici! Nu am mai văzut licurici din copilărie...şi iată, ea m-a atins tocmai unde nu mă aşteptam - în munţii Făgăraş.

Pe repede despre ce a zis Băsescu la PRO TV

Comisia privind redobândirea cetăţeniei în cadrul Ministerul Justiţiei român se întruneşte o dată pe săptămână. Analizează cu prioritate dosarele depuse după aprobarea anul trecut a Ordonanţei de Urgenţă cu privire la... Cei care au depus cu ani în urmă dosarele pot spera doar că Agenţia pentru problemele cetăţeniei (care urmează a fi creată) va relua examinarea dosarelor "vechi". 

Acestea, după cum promite preşedintele României la PRO TV, vor fi examinate în termen de jumătate de an. 

În ceea ce priveşte dovada celor 500 de euro necesari pentru a obţine viză lucrurille nu se vor schimba. Doar că România va încerca să obţină pentru cetăţenii Republicii Moldova dreptul de a face o declaraţie pe proprie răspundere că deţine aceşti bani. Dar în acest sens nu există nici o certitudine. 

Foarte pragmatic, trag concluzia că nu voi deveni degrabă cetăţean român, că trebuie să-l rog pe Dan să meargă la notar să ne facă invitaţie - mie şi Paulei - că va trebui să depun cei 500 de euro împrumutaţi la bancă şi că va trebui din nou să fac coadă la consulat ca să merg în vizită la feciorul şi nora mea la Bucureşti. 

Numai mamă să nu fii când ai un hotar tras peste inimă!

Pe doi ani la revedere...

Urmăream de dimineaţă ştirile şi am fost surprinsă de faptul că la ceremonia de "investire" a recruţilor cu titlul nobil de "soldat" se mai interpretează şi acum Прошание славянки. 

Nu e o problemă gravă, evident, dar dacă tot insistăm asupra patriotismului celor care merg să-şi apere ţara, atunci poate ar fi bine să ne punem întrebarea despre care ţară, totuşi, este vorba?

România: Mănăstirile vizitate împreună cu părinții mei

           Dincolo de politică există viaţă. Asta încerc să re-învăţ. Şi în această viaţă există şi vacanţe. Mănăstirea de la Curtea de Argeş, Cozia şi Dealu din Târgovişte sunt câteva escale minunate într-o scurtă vacanţă mult (de tot!) visată de părinţii mei. Le-am oferit-o cu drag, chiar dacă a trebuit să conduc câte cinci-şase sute de kilometri pe zi pentru a parcurge itinerarul propus. A fost minunat!