Încă un pas...

Alegi un drum după multe peripluri, lacrimi, îndoieli, nopţi răvăşite şi cucuie crescute spre interior. Mergi încet, ocolind gropile umplute ochi cu mâzga disperării, sărind peste bârfele şoşotite ca să nu te sfâşie spinii invidiei şi răutăţii încolţite. Cazi tocmai când nu te aştepţi şi pierzi în întuneric singurul prieten care ţi-a mai rămas - intuiţia. Respiri, respiri, respiri...

Mâine mai e o zi. Ziua în care râzi de "suferinţa" inutilă şi stânjenitoare. Mergi pe drumul tău chiar dacă alţii se oftică pentru binele tău şi-ţi picură "prieteneşte" sfaturi de genul "e mai bine cu rău decât fără el". Ce expresie tâmpită! Inventată de cei care sunt altfel decât tine. Nici mai buni, nici mai răi. Pur şi simplu - altfel.

Despre rolul femeii în societate. Pe bune.

Tot răsfoind hârtiile adunate într-o mapă (trebuie odată şi odată să fac ordine în sertarele în care am răsturnat "urmele" paşilor mei pe nisipul politicii moldoveneşti), am dat de discursul meu la conferinţa Societăţii Doamnelor Creştin-Democrate. Relaţia mea de atunci cu partidul era deja de aşa natură încât am fost mirată de invitaţia de a vorbi. Iată ce am spus:

"Doamnelor, domnişooarelor şi domnilor, Întrebarea pe care mi-o pun uneori este: de ce şi bărbaţii nu se instituţionalizează în organizaţii politice de genul acesteea? De ce există tot mai multe organizaţii de femei şi nici una în exclusivitate de bărbaţi? Desigur un răspuns ar fi refuzul bărbaţilor de-a lungul istoriei de a le acorda femeilor dreptul la participare egală la procesul politic şi nevoia lor de a se susţine reciproc. S-ar crede că bărbaţii, fiind investiţi cu drepturi, capacităţi şi condiţii optime pentru a se manifesta în acest sens, nu au mai avut nevoie de femei inteligente care să le facă concurenţă. Până la afirmarea mişcării femeilor din Michigan, acestea erau bune doar pentru a face borş şi copii. Chiar şi înveteratul romantic Byron, pe care-l credem şi azi un cunoscător şi preţuitor fin al sufletului feminin, spunea pe ascuns, în jurnalele sale, că femeii nu trebuie să-i dai decât cărţi de poezie şi artă culinară pentru că altfel înaintează prea multe pretenţii. Schopenhauer, vestitul filosof, perora despre bărbatul ideal prin însuşi esenţa sa, care nu se poate manifesta, vezi Doamne, din cauza femeii. Dorind să procreeze, să se manifeste ca mamă, femeia are nevoie de bărbat – şi asta, cică, îl sustrage de la contribuţia esenţială şi unică la perfecţionarea continuă a lumii. Ei, bine, mişcarea feministă şi-a făcut treaba în sensul eliminării discriminării sociale a femeii şi a egalat-o în drepturi cu bărbatul. Acum avem dreptul la vot, la opinie proprie, avem pârghii esenţiale de apărare în faţa pericolului de a deveni victimă a tratamentului abuziv (fizic şi psihic) în familie şi în societate. Deci, întrebarea rămâne plauzibilă – de ce ne adunăm noi, femeile, în organizaţii separate? Şi care este crezul pe care ni-l asumăm noi, femeile creştine cu idealuri de esenţă democrată? Poate avem vreun secret pe care doar noi îl înţelegem şi-l împărtăşim? Care e acesta? Secretul îşi are sorgintea în certitudinea (dictată de credinţa noastră în Dumnezeu) că locul bărbatului căruia ne-am dăruit este cu un pas înaintea noastră. Asta nu înseamnă deloc că –i recunoaştem supremaţia doar pentru că e o creatură mai sofisticată din punct de vedere fiziologic. Asta înseamnă că îi delegăm bărbatului (cu umilinţă creştină şi iertare aproape necondiţionată) dreptul la pionierat şi forţă motrice a valorilor pe care le împărtăşim, misiunea de scut şi armă de atac la urma urmei. Şi acum haideţi să aruncăm o privire trează asupra realităţilor din Republica Moldova. În oraşe e calea valea, dar în mediul rural... câte "scuturi" şi "arme de atac" contabilizăm prin aşa-zisele baruri şi în beciuri la cumătri?! Cum să- l faci să meargă cu un pas înainte când abia îşi târăşte picioarele cu trei garduri în spate?! Când nu-şi asumă responsabilităţi şi obligaţii pentru fericirea familiei sale, când se manifestă ca un laş strigând la mama copiilor săi şi tremurând de frica unui şef autoritar, când e bucuros să-şi trimită soţia la muncă peste hotare mulţumindu-se cu vizita ritualică la ghişeul Western Union? Desigur că exagerez. Evident, există multe cazuri de normalitate creştinească. Cel puţin bărbaţii care au venit la Conferinţa noastră merită indubitabil rolul de în-faţă-mergători. Cu siguranţă şi acasă majoritatea dintre Dvs. au stâlpi ai familiei şi nu cârje de lozie. Oricum problema există şi n-avem încotro - dacă vrem să trăim într-o ţară prosperă, trebuie să-i pretindem bărbatului să fie mult mai activ, mai deştept, mai demn, mai cult, mai implicat în diverse treburi de stat, inclusiv manifestându-se în sectorul politic. Altfel, cum poate el să pretindă să stea cu un pas în faţa noastră? Deci, secretul nostru este că noi, doamnele creştin-democrate am depăşit demult viziunea general acceptată, deşi destul de confuză, asupra drepturilor şi rolului femeii în societate. Cel puţin, orice femeie astăzi fie ea adeptă a doctrinei socialiste, liberale sau social-democrate merge fără nici o problemă să voteze, îşi poate crea o afacere proprie sau, la urma urmei, îşi poate expune punctul de vedere în public sau acasă. Îndrăznesc să cred că noi am conştientizat rolul nostru, al femeilor, nu numai sub aspectul creării condiţiilor de manifestare lideristă a femeii în diverse domenii. Pe lângă multe alte responsabilităţi, noi trebuie să ne asumăm şi obligaţia de a pretide bărbatului din familia noastră calităţi deosebite. Din simplul motiv că el, bărbatul, trebuie să fie mereu cu un pas înaintea noastră. Iar noi nu putem permite asta oricui. Avem demnitate, din simplul motiv că suntem create şi noi ca toţi oamenii după chipul şi asemănarea cu Cel de Sus. De aceea exigenţa în materie de bărbaţi trebuie să devină motto-ul nostru. Şi voi încheea cu un citat din opera unui bărbat căruia cu certitudine i-aş permite să se afle mereu în faţa mea. Bine, cu un pas, nu mai mult...E vorba de Ortega y Gasset, unul dintre scriitorii mei preferaţi. ”Femeia exigentă, (scrie el) cea care nu se mulţumeşte cu manifestarea masculină de rând, care pretinde bărbatului calităţi neobişnuite, produce cu dispreţul ei un soi de vid în straturile sociale superioare, şi cum natura are oroare de vid, îl vom vedea că se umple curând cu realităţi: inimile bărbaţilor vor începe să bată după un ritm nou, idei neaşteptate se vor trezi în capete, noi ambiţii, proiecte, întreprinderi vor brăzda spaţiile vitale, întreaga existenţă se va pune în mişcare după un ritm ascendent şi în ţara norocoasă unde va apărea o asemenea feminitate va înflori triumfală şi invadatoare, o primăvară istorică, o întreagă viaţă nouă – vita nuova!” Sunt sigură că această vita nuova e posibilă şi la noi în Republica Moldova odată ce ne-am adunat aici atâtea femei exigente. Doamne ajută!" 

Era 16 martie 2008. De fapt a fost ultimul meu discurs public în interiorul partidului. Probabil de aceea l-am şi păstrat.

Cocoşată din dragoste...

Ieri am văzut o pereche. El - un bărbat inteligent, energic, puternic, cu o voinţă de fier şi pasiune nebună pentru destinul său. Puţin cam scund, dar foarte bine făcut fizic. Ea – probabil altă dată ceva mai înaltă decât el, acum era de-a dreptul cocoşată. Slabă şi cocoşată. Probabil, iubindu-l, a renunţat mai întâi la tocuri. Apoi i s-a părut că oricum este mai înaltă şi... s-a cocoşat. Cocoşată de dragoste! Sau din lipsa acesteea...O fi fericită? Cu siguranţă nu vreau să ajung o femeie care se sacrifică în halul ăsta. Şi oare cum e cu psihologia bărbatului care-i permite aşa ceva? E vorba de provincialism, de o atitudine patriarhală faţă de relaţiile dintre un bărbat şi o femeie? Sau poate de indiferenţă, preaplinul propriei importanţe, egoism? 

Nu pot să ştiu, dar cu siguranţă nu este o relaţie pe care pot s-o accept.

Mărfarul vieţii noastre...

Răsfoiesc o carte despre numerologie. Sentimentul păcatului nu mă împiedică să o găsesc curioasă din moment ce de ştiinţa numerelor au fost preocupaţi Pitagora, egiptenii antici, se pare că şi Moise a studiat-o la ei înainte de periplul din deşert, sfântul Augustin, Einstein...Multă lume a fost ispitită de semnificaţia numerelor, de vibraţia lor. Probabil poţi să defineşti o schemă iniţial concepută pentru destinul fiecărui om. Dar asta nu înseamnă că trăieşti neapărat o predestinaţie. 

Viaţa este ca un tren. Conform „calculelor” prorocite la naştere, probabil sunt prescrise nişte staţii la care ar fi bine să cobori pentru a valorifica şansele. Sau dimpotrivă, să nu cobori pentru a nu dărâma ceea ce ai reuşit să construieşti. Aşa dar, mergem în tren. La un moment dat ne oprim la staţia X. Simţim că e un moment crucial, avem emoţii, ezităm...Dar nu întreprindem nimic. Din lene, frică, lipsă de siguranţă, conformism. Şi ratăm şansa. Uşile trenului se închid şi noi prelungim starea de lâncezeală în care ne-am aflat până atunci. La gara Y, însă, ne precipităm şi sărim din mers, luxându-ne gleznele sau şi mai rău, spărgându-ne capul. 

Se pot scrie multe scenarii despre liberul arbitru. Problema e că nu prea avem curaj să schimbăm tabieturile, viaţa (dar dacă nu e spre bine?!). Frica pune stăpânire pe noi, uităm de îngerii păzitori, nu avem încredere în ei, în noi. Ne epuizăm înecaţi în întrebările fără răspunsuri. Vom reuşi oare? Nu e mai bine să te limitezi la vrabia din mână şi să nu visezi la Măiastra din cer? De ce să ridici capul dacă tot ţi-l taie sabia? Atâtea „înţelepciuni” false ne sufocă ambiţiile! Le asimilăm, ni le asumăm şi le utilizăm drept scuze pentru lipsa de curaj, pentru incapacitatea de a profita de bucuria vieţii. Şi când în ceasul al doisprezecelea coborâm la staţia terminus, ultimul sentiment pământesc este dezamăgirea. Realizăm că de fapt am călătorit într-un mărfar, când pe cealaltă linie, paralel, ne-a însoţit mereu o "Săgeată albastră" de lux...

Ce au în comun Yoric şi roca vulcanică de pe Teide?

Uneori se întâmplă, după ce te-ai culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare (ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să te trezească dimineaţa un apel telefonic sau să te împiedici de cine ştie ce altă chichiţă de doi bani, şi, gata, simţi că trebuie s-o iei de la capăt. E prea întuneric şi frig ca să mai ieşi la jogging, câinele nu mai dă din coadă la fel de drăguţ ca aseară, cafeaua nu e suficient de tare şi o verşi iritată în chiuvetă, serviciul la care tocmai te grăbeşti cu noaptea în cap îţi stârneşte o antipatie mocnită şi abia te abţii să nu-l înjuri, iar garderoba – ce să zici, tocmai acum observi că te-ai îngrăşat irecuperabil! Începi să-I reproşezi tacit lui Dumnezeu că te-a uitat şi această slăbiciune te enervează şi mai tare. Ieşi afară în sfârşit tot zicându-ţi „lasa, că va fi bine” şi...realizezi că ar fi fost bine să fi trecut de ieri pe la spălătoria auto (dar erai prea obosită), că poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea pe verde intermitent (era galben?!) şi că de fapt, vara s-a terminat demult şi n-ai înţeles mai nimc din concediu. Apoi deschizi uşa de la birou, te tufleşti în fotoliu şi înţelegi că subalternii tăi nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul când te-ai relaxat crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei şi au făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la emisunea care tocmai se întâmplă în studiul alăturat, răsfoieşti notiţele şi dai de problemele nerezolvate. Chemi prin legătura internă prima persoană responsabilă de ceva anume şi între timp îţi faci cafeaua. Notezi gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discuţi cu unul cu altul, sorbeşti din ceaşcă, pui repede la punct totul, spui un banc. Mergi să vezi şi să aprobi (sau nu) o lucrare, prinzi privirea unui bărbat, zâmbeşti, revii în birou. Găseşti pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje unul dintre care chiar te interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei pentru că nu prea ai chef de ceartă şi în general, dacă asculţi colegii, înţelegi că nu e chiar aşa de grav. Şi că deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-ai uitat trase din vară. Le dai la o parte. Pe toate. Simţi cum prin pleoapele închise lumina te penetrează. Zâmbeşti iar – aproape că ai reuşit să fii vulgară. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vrei să arunci povara de pe umeri. O faci rotindu-i aşa ca să simţi vertebrele eliberându-se. Expiri energic – hu! – şi treci la treabă. Într-o cutie pe birou (nu-ţi plac bibelourile de porţelan!) ţii nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme identitatea în fiecare zi. Spre deosebire de tine, care eşti om. Şi eşti nevoită să-ţi certifici alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intri în politică sau pleci de acolo? Pe cine votezi dacă ai avut ocazia să afli destule ca să fii sceptic? Te conformezi unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îţi asumi riscurile? Mănânci o bucată de tort pe noapte sau reuşeşti să-ţi înfrângi pofta? Ai încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Te bucuri pentru ceea ce ai sau te laşi strivită de durere pentru că te-au trădat cei mai apropiaţi oameni? Rămâi tu însăţi sau îi cânţi osane alianţei de la guvernare? Te accepţi aşa cum eşti sau vrei cu toată îndârjirea să se spună că eşti „femeie de succes” şi te duci la „salon” să-ţi întinzi părul? Răspunzi la atacuri sau îţi cultivi imunitatea? Ierţi răul care ţi s-a făcut, eviţi persoana sau te răzbuni? Te apuci să citeşti Gavalda sau totuşi Ortega? Vrei să fii iubită şi să iubeşti sau dai afirmativ din cap când prietena ta spune că toţi bărbaţii sunt idioţi? Eşti câinele care latră sau caravana care trece? Arunci toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dai să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche? Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare rogi să te facă broască sau fasole, nici o problemă! Sună telefonul. Totuşi ai ales o melodie reuşită, nu te irită deloc, dimpotrivă. Asculţi preţ de câteva secunde „Don’t worry, be hapy” şi răspunzi. A, tu erai? Nu, nu, acum sunt ocupată, dar ne vedem neapărat spre seară. Da, da, sigur. Da... Da... D-a-a-a-a! Şi eu. Tare. Sigur. Închizi în sfârşit. Dumnezeule, ce soare!.. O, nu, sigur nu vrei să fii fasole. Încui uşa de la birou, arunci o privire prin sala cu jurnaliştii care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care ai reuşit să-i înveţi ceva meserie, le surâzi luându-ţi la revedere. Le aminteşti în glumă să nu întârzie mâine la emisie. Cobori scările, formulând în minte ideile pentru articolul pe care îl vei scrie pentru o revistă cu bun simţ, te gândeşti şi la o eventuală cină pe care o meriţi din plin, porneşti motorul şi o iei spre casă sperând că cineva a avut inspiraţia să aprindă focul în şemineu... La lumina misterioasă a focului mintea hălăduieşte prin fantasme. Ehe, numai Yoricii, asemeni rocilor, nu mai au dileme. Unii sus in cer, altele jos pe pamant. Viaţa omului umple spatiul dintre acestea. Urci sau cobori?

Despre gelozie

Din ce se naşte gelozia? Din dragoste, din exces de orgoliu? Orice afecţiune este însoţită de o invitaţie la gelozie. Este firesc. Dar atunci când gelozia ne macină exacerbat, ne răvăşeşte nopţile, ne chinuie sufletul, dragostea bate în retragere. Gelozia în doze excesive ucide dragostea. Devine un monstru. Din ce se naşte gelozia? Din complexul de inferioritate, din dorinţa de a poseda? Un idiot posesiv – ce poate fi mai penibil? 

Gelozia e copilul neîmplinirii. Unii simt doar gelozie în raport cu partenerul. O ascund sub masca dragostei durute şi încearcă să „sensibilizeze” partenerul inoculându-i subtil sentimentul de vinovăţie. Unicul remediu împotriva geloziei este curajul de a iubi cu adevărat sau a renunţa definitiv.

Vine primăvara! Iubire, cetăţeni!

Vine primăvara! Şi asta pentru că cele 28 de zile ale lunii februarie sunt mai puţine şi cu atât mai "repezi". Nu e de mirare că am uitat să achit facturile la timp şi ultima zi a iernii m-a prins la Banca de Economii. Evident nu am fost singura uitucă. Aşa că ne-am "acroşat" (eram cu fetiţa mea, Paula Raluca) frumuşel ca un mărţişor în plin martie de coada plătitorilor şi, sporovăind încetişor, ne-am mândrit timp de o jumătate de oră cu titlul de cetăţeni ai Republicii Moldova. 

Şi când ne mândream mai tare, hai că se aude, de unde nu te aştepţi, o hăulitură tarzaniană adresată ușierului de domnişoara Anna de la Bancă: "Domnu Pavel, deschideţi uşa, că nu mai pot de PUTOARE!"

Pentru o clipă toate limbile care învârteau pe ici pe colo sunete şuşotite, au picat într-un leşin colectiv... Ne-am uitat unii la alţii... noi, împuţiţii, adică... şi ne-am înţeles mutual:

С праздником, дорогие товарищи!..Cu Mărţişorul, adicătelea...

Nu mă refer la nimic special...

Încă sunt la serviciu, soarele îmi bate în geam şi-mi dau seama că deja e hăt după amiază. De două zile suntem obligaţi să circulăm cu faza mică. E un eveniment şi ăsta! Dimineaţa, la cinci şi jumătate, când am ieşit din casă, am aprins farurile de la maşină în mod firesc. 

Acum însă, la trei p.m., cum o fi? Mă duc să văd cum e să aprinzi lumina în plină zi în Republica Moldova.

Stat tampon

Mai mulţi comentatori ruşi consideră că Republica Moldova, chiar dacă îşi va schimba guvernarea, nu va depăşi statutul de stat tampon, cel puţin raportat la Uniunea Europeană care doreşte securizarea frontierelor sale şi, astfel, menţine o distanţă "de complezenţă" de Rusia. Să vedem ce înseamnă a fi "stat tampon" în versiunea lui Martin Wight, specialist consacrat în teoria relaţiilor internaţionale:

"Un stat tampon este o putere slabă între două sau mai multe state puternice, menţinut sau chiar creat cu scopul reducerii conflictului dintre ele. O zonă tampon este o regiune ocupată de una sau mai multe puteri slabe aflate între două sau mai multe puteri mai tari; este definită uneori ca fiind un "vid de putere".

Fiecare putere mai mare va avea, în general, un interes vital de a împiedica alte puteri să controleze zona tampon şi va urmări acest interes în două moduri. Va căuta fie să menţină zona tampon neutră sau independentă, ori să stabilească propriul ei control, care poate conduce la anexarea, pe termen lung, a zonei tampon şi convertirea ei într-o provincie de frontieră. De aceea statele tampon pot fi împărţite, în linii mari, în oscilante, neutre şi satelite.

Oscilante sunt statele a căror politică este încurajarea prudentă a rivalităţii dintre vecinii ei puternici.

Neutre sunt statele fără nici o politică externă activă; ele speră să rămână neobservate.

Satelite sunt statele a căror politică externă este controlată de altă putere. Dacă statul mai slab a cedat formal acest control printr-un tratat, astfel încât prin lege cât şi în fapt a cedat o parte din suveranitatea sa, este cunoscut ca fiind protectorat".

În ce categorie da stat tampon se înscie Republica Moldova?

Spirala politică

O analiză foarte bună a veleităţilor şi ambiţiilor actualilor lideri ai Alianţei a fost publicată astăzi în Jurnal de Chişinău. Nicolae Negru se plasează pe poziţia unui comentator militant şi obiectiv. Întrebarea cine va fi prim-ministru este crucială. Mai bine zis, cine îşi doreşte funcţia de prim-ministru? Acel care îşi va asuma responsabilitatea guvernării nu pentru că nu a reuşit să obţină altceva mai bun, ci pentru că îi pasă de ţara lui, acela este politicianul-patriot prin excelenţă. 

Doar că deocamdată nu s-a pronunţat nimeni - nici Vlad Filat, nici Mihai Ghimpu şi nici Serafim Urechean - în acest sens. Dimpotrivă, cred că negocierile s-au ţinut în mare taină şi destul de îndelung tocmai pentru că nimeni dintre cei trei nu şi-a dorit această funcţie. 

Lupta electorală cu PCRM a fost crâncenă pentru că puterea e o domniţă greu de cucerit/cedat. Şi pentru că aceasta oferă ceea ce nimic altceva nu e în măsură să ofere - libertatea de a fi dictator. Comuniştii trebuie să dispară ca entitate politică, nici vorbă. Dar nu cred că cei care vor veni sunt atât de civilizaţi încât să opereze în termenii democraţiei reale. 

Moldova 1 va cânta osane altei guvernări, alţi oameni de afaceri vor avea "verde" pentru a câştiga tendere şi licitaţii barosane etc. Spun asta fără scepticism sau sarcasm. E firesc ca cei care câştigă să-şi tragă foloase din asta. Doar că raportul dintre interesul personal şi cel naţional în activitatea politică ar trebui să se bazeze pe alte proporţii. Evident. 

Deci, la nivelul educaţiei noastre de tip sovietico-mafiotic, desăvârşirea clasei politice va mai dura. Important e să fie scoase vizele pentru cetăţenii români şi să fie semnat acordul ce vizează micul trafic la frontieră. Măcar atât pentru început. Mergem pe spirală... În șirul lui Fibonacci...

Îngheţată roşie

Mă plimbam prin parc cu fetiţa mea şi am zis : hai să mâncăm o îngheţată. Ce poate fi mai relaxant într-o zi toridă decât să te răcoreşti la umbră! Un gest firesc şi apolitic. N-a fost să fie... 

În frigoriferul cu pricina am dat de ... publicitate electorală în favoarea partidului comunist. Îngheţată cu însemnele secera şi ciocanul într-un ambalaj purpuriu. Cu inscripţia CCCP. 

Dacă producătorii au recurs la un asemenea truc de marketing înseamnă că prinde. Cât timp va mai dura această nostalgie? Cât timp brandul comunist, sovietic va mai fi unul de succes? 

Moise a trebuit să-şi plimbe poporul prin pustiu 40 de ani ca să le mai vânture minţile. Mai avem 20 de ani?

Fără titlu, despre firesc...

Ce e firescul, normalitatea? De câte ori zicem: "A, dar e firesc sa fie așa!" și ne credem cei mai inteligenți și "realiști" oameni de pe pământ? Dar, Dumnezeule, nici măcar faptul că suntem oameni, că există acest pământ, că răsare soarele și se scaldă în praf vrăbiile nu este deloc "firesc"! 

Șestov zice: "Dezvoltarea universului nu e câtuși de puțin naturală, ceea ce ar fi natural e să nu fie absolut nimic, nici univers, nici dezvoltare." 

Steihardt: "Nimic nu e firesc și totul e de mirare și minunat". Și mai departe: "Iubirea de aproapele e un mister de credință. Dragostea și iertarea nu sunt naturale. Natural e principiul al doilea al termodinamicii". 

Când ultima dată te-ai minunat realizând că respiri? Orice s-ar întâmpla - respiri, vezi, auzi? Mă bucur acum că pe undeva, la Timișoara, o veche prietenă de-a mea și-a amintit de mine. Tatal ei, părintele Iulian, m-a botezat într-o noapte de an nou în mica bisericuță pe care o ctitorea. Dumnezeu să-l odihnească! 

Dana, te imbrățisez cu toată dragostea. Mi-ai amintit și de Gheorghe Zamfir și de minunații oameni pe care i-am întâlnit la Timișoara. Sună-mă, căci telefonul tău e mereu ocupat. Ne vom bucura împreună și ne vom minuna că putem să ne auzim bucuria aflându-ne la o mie de kilometri depărtare...

Bârfa nu are ce căuta între noi. Just ask!

Am auzit și am citit multe lucruri fanteziste despre mine. Unele emise cu reavoință, evident. N-am replicat niciodată. Țin cont întotdeauna de marele adevăr care ne avertizează asupra pericolului și ispitei de a înșira mărgăritare în treuca porcilor. Porcul rămâne porc, iar mărgăritarele în cel mai bun caz dispar în clăbucii de noroi. 

În general oamenii își croiesc atitudinea față de persoanele care nu acționează conform mentalității adoptate de consumatorul obișnuit în așa fel încât antireul lor să pară mai shic. Excepția confirmă regula, se zice. Ma întreb doar care regulă și cine o stabilește? 

Dacă am fi conștienți de puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu și pe care, din păcate, am zăvorat-o în diverși parametri regulatorii, am fi mult mai buni, mai fericiți și mai responsabili pentru tot ce facem. 

Ipocrizia, bârfa și incompetența îmi repugnă categoric, așa că dacă vrei să afli ceva despre mine sau te interesează părerea mea despre evenimete, fenomene, strategii și tactici politice sau de altă natură, întreabă-mă. 

Îți voi raspunde imediat, chiar aici,
pe acest blog.