joi, 3 noiembrie 2022

Am avut prea mare încredere în sistemul nostru de sănătate. Dacă ai putea să mă ierți, mama...

Uneori mi se face atât de dor de mama și de tata încât simt că mă sufoc. Mă ia cu dor chiar și în mijlocul străzii și atunci trebuie să-mi înăbuș accesul cu mare dexteritate, deși îmi vine să urlu. Mai ales mă chinuie remușcările. Pentru tata mai puțin, probabil, pentru că a fost un bărbat puternic, totuși, iar responsabilitatea pentru starea sa o împărțeam cu mama. Pentru mama toată responsabilitatea a fost a mea și gândurile că nu am făcut tot ce se putea mă chinue feroce. Da, știu, aceste trăiri sunt firești după ce pierzi un om drag, sunt recunoscute de știința psihoterapeutică și ele trebuie depășite. Dar cum?!

Știu că în timp aceste remușcări se vor toci, vor deveni mai rare și mai puțin dureroase. Îmi vor stărui în fața ochilor tot mai rar imaginile în care mă refeream la of-urile mamei ca la mofturi, în care mă revoltam că mă tot sâcâie că totul trebuie răs-răsfiert ca să fie moale, că nu mai vrea să bea atâtea medicamente sau că o chinui absolut nemotivat pregătind-o pentru colonoscopie. 

Mă terorizează și faptul că după moartea lui tata nu am putut face mai nimic ca să-i ușurez starea din care, e adevărat, nici nu prea dorea să iasă, dar, oricum, îi puteam fi alături mult mai mult. După aproape 60 de ani trăiți împreună mama nu a reușit să-și creeze un mediu suportabil pentru viața de una singură și s-a lăsat convinsă o singură dată să vună la mine, la Chișinău. Oricum, nu a ajutat-o prea mult, chiar am văzut clar că aici i-a fost și mai greu. Am adus-o, totuși, după ce spitalele de la Cornești și Ungheni nu au avut un efect semnificativ în ameliorarea stării ei, care din martie a devenit îngrijorătoare. 

Nu credeam că o pierd, mi-am pus speranța în medici. Dintr-un spital în altul. Investigații peste investigații. Mii și mii de lei. Tocmai de aceea am fost înfuriată atunci când m-am pomenit cu ea acasă fără niciun diagnostic concludent. Deși era clar că are cancer la colon. Nici astăzi nu pot ierta medicii care mi-au pus-o în brațe fără a-i oferi mamei șansa unui sfârșit decent, suportabil. Care, după ce au ținut-o două săptămâni la spitalul oncologic m-au trimis din nou acolo de unde am început supliciul - la medicul gastrolog, fără a nota în foaia de externare măcar o „suspiciune” de cancer. Din cauza asta, atunci când au început durerile infernale cauzate de această boală nu am avut cum să o ajut. Nici eu și nici cei de la ambulanță, care mi-au spus clar: nu avem voie să-i administrăm decât analghin dacă nu scrie că are cancer sau nu este victimă cu răni deschise a unui accident rutier. Punctum! 

Sistemul de sănătate publică din Republica Moldova e o himeră. Le doresc tuturor celor care l-au conceput și le convine să rămâna așa, inuman, să trăiască și ei măcar o noapte de calvar lângă omul cel mai drag din lume ascultîndu-l cum urlă de durere fără a putea interveni cu ceva, fără a fi apt să-i ușureze suferința. Sunt rea? Da, sunt.

Mama mea a fost o Eroină. Ea l-a îngrijit pe tata ani de zile și s-a rugat să nu moară mai devreme decât dânsul ca să nu ne lase nouă, copiilor, această povară. A început să se stingă încetișor după ce am făcut cărare la cimitir pentru el, răcnindu-și într-o singurătate sinistră dorul. A încercat să nu plângă față de mine, a încercat să trăiască, să se bucure de nepoți... A încercat... Dacă ai putea să mă ierți, mama, dacă ai putea...





7 comentarii:

  1. Dumnezeu sa o odihnească în pace.A fost și rămâne în inimile noastre o persoana extraordinara,inteligenta, bună și atit de buna.

    RăspundețiȘtergere
  2. cat de bine te inteleg, Angela!(
    Si cat de mult s-au chinuit si parintii mei si socrii carora toate eforturile noastre in raport cu medicina noastra nu le-au ajutat deloc….
    Dumnezeu sa-i odihneasca cu dreptii !🙏

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit si am plins . Gingasa si frumoasa Viorica Alexandrovna , Dumnezeu sa va ierte. De mama mea tot si- au batut joc pe la oncologic, mama, care 40 de ani , a ajutat si a scapat vieti omenesti, lucrind sora medicala. Un medic, deacum si el batrin, i- a zis: Du- te femeie acasa si be un pahar de jin, si imbli pe la spitaluri? Altul tinar, imi zicea, ca mama are dementie. Toate aceste cuvinte le ascultam si trebuia de tacut, caci eram atunci pe miinile lor. Ei erau regii situatiei. Sarmana mea mamica, multa durere a mai tras, eu la fel, ma simt vinovata, ca poate nu tot am facut pentru ea, dar eu m- am staruit sa fac tot ce este in puterile mele. Ma rog la Domnul, sa nu ajung pe miinile astfel de medici, ma ia groaza cind trec pe linga oncologie, viata omului in ziua de azi nu valoreaza nimic. Mama a murit la 76 de ani. Odihneste- te mama in pace, poate acolo este mai bine si ai scapat de dureri si chinuri. O cunoscuta de- a mea, cu citiva ani in urma imi zicea: Sa te duci la mama cit mai este vie, ca pe urma tare, tare o sa- ti para rau de toate, Eu, zice , pe la bucatarie , gatind, aud cite un cintec la radio si ma apuca un dor de mama, de pling in hohote si mi se sfisie sufletul de dor si de durere, macar ca au trecut 15 ani de la plecarea ei. Angela, va doresc sanatate, sa puteti invinge aceste dureri sufletesti. Iar noi sa ne rugam pentru mamele noastre si mereu sa le pomenim.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dorul de mamă e sfâșietor... Mai ales când ai văzut-o chinuindu-se și înțelegi că deja nu ai poți face absolut nimic...

      Ștergere
  4. Olga Untila (Gavriliuc)4 noiembrie 2022 la 19:16

    Durere.Durerea si strigatul sufletului cind nu poti face nimic pentru cei dragi.

    RăspundețiȘtergere