Despre ce este filmul?
Probabil, ar trebui să-l mai văd o dată, ca să surprind momentele subtile ale dialogurilor, căci la prima vizionare (mai ales că este vorba de subtitrarea care diminuează atenția) nu cred că am reușit să valorific tot fluxul (debordant!) de imagini, acțiune și text. Revin la subiect. Dean Moriarty, eroul central, este urmat de prietenii săi în toate aventurile pe care le animă ca un vulcan ce erupe continuu, călătorind prin toată America. Viața pentru el e o explozie hedonică și o trăiește nebunește, fără a calcula consecințe și fără a se crampona cât de puțin de moralitate, canoane etice și estetice. Reguli comportamentale? Nici nu a auzit de așa ceva! Singurele lui certitudini sunt libertatea și dragostea. Dragostea necondiționată. Sal Paradise este un scriitor la început de cale, care îl însoțește pe Dean, absorbit de nebunia aventurii. Întrebarea este de ce o face? Pentru că îl iubește, pentru că e contaminat de exuberanța acestuia sau pentru că și-a găsit sursa sigură pentru romanul pe care își dorește să-l scrie? Probabil, toate motivele sunt plauzubule. Aventurile celor doi, acompaniați, dealtfel și de alții, mai ales de Marylou, ”târfa” iubită a lui Dean, sunt un coctail de viteză, droguri, alcool, erotică, adrenalină, emoțiii incandescente. Viață! Sau iluzie, vis în numele căruia corpul și psihicul ard ca o văpaie ce se consumă la urma urmelor?..
Ceea ce conteză, totuși, nu este finalitatea, oricum previzibilă și logică – Dean
ajunge un paria, tremurând din cauza sevrajului și a abuzurilor de exitanți, Marylou se căsătorește cu logodnicul său și e însărcinată (”gata cu drumurile pentru mine!”), iar Sal își
scrie în sfârșit romanul și ajunge celebru. Importantă, cel puțin pentru mine, este deducția următoare - fiecare, indiferent de faptele sale, are un rol eminamente determinat în viața celorlalți. Căile Domnului sunt imprevizibile și ni se cere imperios să nu judecăm pe alții tocmai pentru că și ”oalele sparte” sunt create cu un scop divin. Și, s-ar putea ca rolul ”păcătoșilor” militanți să fie rolul cel mai adorat de Dramaturgul Creator, pentru că ei impun viața să se miște în serpentine numai de El știute.
Există un moment în narațiunea filmului, care
induce aparent o concluzie excelentă pentru puritanii moraliști. Atunci când Sal
este răpus de dezinterie în Mexic, Dean îl părăsește, luandu-i și puținii bani
pe care-i avea. Aha, deci, iată unde este dezavuat dezmățul păcătoșilor – hoți,
depravați, narcomani! Dar oare acest pas nu este dovada iubirii? Să ne gândim
puțin... Este mai mult ca sigur că, dacă Dean rămânea la căpătâiul suferindului
(Sal se zbătea în agonia febrei) tânărul scriitor, însănătoșundu-se, nu ar fi
cutezat să-l lase pe Dean, să se oprească, să-și scrie romanul. Ar fi ajuns acolo, unde se
ajunge după asemenea mod de viață. Dean nu a putut permite așa ceva – face ceea
ce a făcut Iuda pentru Hristos – își asumă rolul dezonorant de a contribui la
realizarea destinului celuilalt. El face un gest abominabil tocmai pentru că-l
iubește pe Sal și, astfel îl determină să-l trateze ca pe un trădător și,
implicit, să nu-l mai urmeze, să-și împlinească visul adevărat. Rolul lui Dean,
cel de de sursă de inspirație, se încheie. Și el
e conștient de asta. E sacrificiul lui, adus prietenului său, care nu se știe
dacă l-a înțeles vreodată...
Dean Moriarty este eroul unui roman, este cel despre care s-a scris. Atât. Și mă întreb, cât de devastatoare trebuie să fie această misiune? Să-ți trăiești viața în așa mod, încât să inspiri un roman de succes?
