Scriitorul Volodymyr Vakulenko a fost ucis. Trupul său a fost găsit la Izium

Războiul din Ucraina toacă oamenii fără niciun discernământ. Războiul e rece, chiar dacă arde și preface în cenușă case, orașe, copii, femei, bătrâni, bărbați vrednici, animale nevinovate, lanuri de grâu, copaci din păduri și parcuri... Războiul nu are suflet, exact așa cum nu-l au cei care l-au declanșat și l-au transformat în genocid.

Volodymyr Vakulenko a fost un scriitor pentru copii. A publicat treisprezece cărți, în special, colecții de poezii pentru copii: „Familia lui Soneckov”, „Cartea lui Tatus”. Printre cărțile sale sunt și „Monoliteracy” (2008), „You Are… Not” (2011), „The Sun’s Family” (2011), „We, the Province!” (2013) (dau titlurile în engleză, dar el a scris și a vorbit în ucraineana pe care a iubit-o nespus).

Volodymyr Vakulenko era cunoscut mai ales prin faptul că inventase propriul său stil de a scrie, care conține elemente de postmodernism, modernism, neoclasicism și absurdism logic, Volodymyr îl definea drept „contrliteratură”. El a fost un activist și voluntar pătruns de spiritul național, a participat la Revoluția Demnității (a fost rănit în Parcul Mariinsky pe 18 februarie 2014 în timpul unei ciocniri cu „titușki”). A fost o personalitate literară, remarcată și printr-o serie de premii importante precum premiul Tridentul de Argint, premiul Festivalului Internațional de Poezie Terra poetica și multe altele. A câștigat Concursul Internațional „Încoronarea Cuvântului” și alte concursuri de anvergură.

Volodymyr Vakulenko s-a născut, a crescut și a trăit în satul Kapitolovka din districtul Izyum, regiunea Harkov. A fost căsătorit de două ori. Are doi fii din prima și a doua căsătorie, respectiv, Vladislav (1995) și Vitaly (2008). Fiul cel mai mic al scriitorului s-a născut cu un handicap, se pare că suferea de autism, iar Vladimir îl creștea și educa singur. Era un patriot desăvârșit și chiar intra în conflict cu prorușii din localitate (se crede că tocmai ei l-au și denunțat ocupanților). Asta e tot ce pot să spun privind viața sa personală.

De mai bine de jumătate de an, părinții scriitorului care avea 50 de ani, și-au căutat fiul peste tot, cum au putut, din casă în casă. Până la urmă s-a aflat că rușii l-au răpit, băgându-l în vehicul cu inscripția „Z”, dar soarta lui rămânea necunoscută. Știrea că scriitorul a fost răpit lângă Izium împreună cu fiul său Vitaly, a apărut în aprilie. Mai târziu s-a știut că fiul lui Volodymyr a fost eliberat, dar nici rudele și nici prietenii săi nu au putut ajunge la părinții scriitorului în satul ocupat Kapytolivka; prin urmare, nu s-a știut nimic despre locul unde se afla acesta.

De curând, Volodymyr Vakulenko a fost găsit printre cei uciși de ruși în timpul ocupației regiunii Harkov. Trupul lui Vakulenko a fost îngropat cu numărul 319 în perioada ocupației, odată cu alți ucraineani uciși de criminalii lui putin în regiunea Izyum. În locul unde a fost descoperită această înhumare în masă, se aflau peste 440 de cadavre. Înhumarea a fost efectuată de serviciul ritual local, care ținea un jurnal cu date despre morți. Jurnaliștii „Suspilny” au găsit datele scriitorului sub numărul 319, indicat în jurnal. De asemenea, ei au găsit și o fotografie cu „cadavrul numărul 319” făcută înainte de înmormântare. Pe ea se văd actele lui Vakulenko și se poate observa un tatuaj de pe brațul lui. Informația despre moartea scriitorului a fost confirmată și de un examen ADN.

Scriitoarea Victoria Amelina, care se ocupă și de examinarea crimelor de război comise de ruși, spune că a descoperit jurnalul lui Volodymyr în care acesta a notat trăirile sale în timpul ocupației și pe care l-a ascuns în grădina părinților săi, fiind sigur că ocupanții vor veni după el. Ea afirmă că acest jurnal s-ar putea să fie publicat în curând. Acum la Muzeul de literatură din Harkiv se lucrează la digitalizarea textelor sale.

Bombardamentele satului Kapytolivka de lângă Izium au început pe 7 aprilie. Curând în sat au intrat coloane de blindate rusești, însoțite de focuri de armă și artilerie. Majoritatea locuitorilor s-au refugiat în beciuri. Dar un bărbat dintr-o casă de la intrarea în sat striga în continuare la convoaiele ocupanților: „Rașiștii sunt aici! Rașiștii sunt aici!’

Omul acela era Volodymyr Vakulenko.

O familie din Zaporojie cu doi copii minori împușcată pe loc. Genocidul continuă...

În noaptea de 21 noiembrie, rușii au lovit din nou într-o clădire rezidențială din districtul Kupyansky din regiunea Harkov. Sub dărâmături s-ar putea să fie oameni, serviciile de urgență sunt în stare de alertă și-și fac treaba. Deocamdată se știe că o persoană a murit, iar alta a fost transportată la spital în stare foarte gravă. 

De asemenea, pe parcursul nopții trupele ruse au lansat circa 60 de rachete Grad și de artilerie grea asupra districtului Nikopol din regiunea Dnepropetrovsk. Un bărbat de 78 de ani a fost rănit, o mulțime de case particulare au fost avariate.

În teritoriile temporar ocupate din regiunea Herson, agresorii ruși năvălesc în casele oamenilor și le jefuiesc. Ei fac asta sub pretextul că ar căuta grupuri de diversioniști. Mai mult ca atât, ei le interzic categoric copiilor să învețe în școlile ucrainene. Se știe că, cel puțin, în unul din satele regiunii, ocupanții au spart porțile și au doborât ușile caselor pentru a verifica dacă nu cumva copiii studiază online folosind diverse gadget-uri. Totodată, ei continuă să terorizeze populația, recurgând la relocarea forțată a băștinașilor din propriile lor case. Astfel, spre exemplu, locuitorii din Belovodsk au fost mutați cu forța în orașul Lugansk.

Familia Darmobedov. R.I.P.

Satrapii ruși continuă să comită crime inimaginabile în teritoriile temporar ocupate. Deja se știe ce orori descoperă procurorii după eliberarea localităților. Camere de tortură, gropi comune... În noaptea din 18 noiembrie, rușii au împușcat o întreagă familie cu doi copii minori în regiunea Zaporojie. Potrivit Ukrayinska Pravda, asasinarea familiei Darmobedov a avut loc în satul Kamysh-Zarya, unde bandiții militari din așa zisa republică din Doneșk și cei din regimentul lui Kadârov s-au instalat în vecinătatea acestei familii. La un moment dat ei s-au îmbătat și au acostat-o pe mama copiilor, Natalia, iar Alexandru, soțul acesteia, i-a sărit în apărare. L-au împușcat pe loc, iar apoi au tras în femeie și cei doi băieți minori: Volodymyr de 13 ani și Kyrylo de 6. O familie frumoasă a încetat să mai existe într-o clipită - soarele a fost înghițit de un monstru căruia omenirea este datoare să-i curme existența.

Nu vreau să arunc pietre în grădina nimănui. Doar amintesc că la 14 aprilie, Rada Supremă a recunoscut acțiunile Rusiei în Ucraina drept genocid al poporului ucrainean și a cerut comunității internaționale să facă același lucru. De asemenea Ucraina cere statelor considerate civilizate să recunoască Federația Rusă drept stat terorist, mai ales după ce aceasta aplică masiv tactica distrugerii infrastructurii energetice a Ucrainei în prag de iarnă și a bombardării masive regulate a orașelor ucrainene. 

Ce va face Occidentul după ce rachete rusești au căzut peste o fermă din Polonia?

Urmările atacului de la Kiev

Marți, 15 noiembrie, Rusia a efectuat atacuri masive în trei runde asupra orașelor ucrainene, vizând, în special, infrastructura critică. La Kiev, rachetele rusești au căzut peste trei blocuri locative din cartierul Pechersky. Un om a murit. 

Au fost înregistrate atacuri asupra instalațiilor energetice din toate regiunile țării. Cea mai dificilă situație este în regiunile centrale și nordice. Cel puțin jumătate din Kiev a rămas în întuneric. Preşedinţia a numit situaţia „critică”. Din cauza acestui atac masiv, Ukrenergo a procedat la întreruperi urgente de curent în aproape toată Ucraina. O centrală electrică din Herson a fost, practic, distrusă, regiunea Harkiv s-a cufundat în beznă, 90% din regiunea Ternopil a rămas în pană de curent, 80% din orașul Lviv, la fel. De asemenea, acest atac disperat a afectat și asigurarea cu energie electrică a Republicii Moldova: au fost înregistrate întreruperi masive de curent în multe raioane. 

„Acesta este cel mai masiv bombardament al sistemului energetic de la începutul războiului”, a declarat ministrul ucrainean al Energiei, Gherman Galușcenko.

Totdată, operatorii ucraineni de telefonie mobilă Kyivstar și Vodafone Ucraina au avertizat aseară asupra problemelor de comunicare din cauza întreruperilor de curent. „Prieteni, din cauza deconectărilor și a lipsei de curent, pot exista restricții temporare în funcționarea serviciilor noastre. Noi lucrăm. Fiți tari acolo!", a scris pe Twitter Vodafone Ucraina. Au apărut peste tot probleme cu internetul.

Aproape 100 de rachete au fost lansate ieri de ruși asupra Ucrainei în această revanșă diabolică pentru pierderea orașului Herson, pentru umilința pe care a suportat-o Lavorv la summitul G20 și pentru adoptarea rezoluției adunării generale ONU privind reparațiile pentru agresiunea împotriva Ucrainei care vor trebui acoperite de Federația Rusă. Apropo, Lavrov, după ce și-a îndrugat vechea poveste despre nazziștii din Ucraina, a fugit de la summit, probabil, pentru a evita o serie de întrebări neplăcute: atacul masiv asupra Ucrainei a început peste câteva ore după ce așa-zisul ministru rus de externe a părăsit Bali.

După atacul de la ferma din Przevodovі

Și mai grav este că două rachete rusești au căzut în Voievodatul Lublin din Polonia peste o fermă din Przevodovі, nu departe de granița cu Ucraina. Rachetele au distrus uscătoarele de cereale. Două persoane au fost ucise. Din cauza situației excepționale, prim-ministrul Morawiecki, consultându-se cu președintele Duda, a inițiat reuniunea Comitetului de securitate și apărare națională, care va avea loc astăzi. Și Ungaria a convocat urgent Consiliul de Securitate din cauza opririi conductei de petrol Drujba și a căderii rachetelor ruse în Polonia, a declarat reprezentantul oficial al guvernului ungar Zoltan Kovacs.

Ambasadorii NATO se vor întâlni tot astăzi pentru a discuta incidentul, iar președintele Biden a și convocat ieri liderii statelor participante la G20 în acest context. Deocamdată nimeni nu se grăbește să tragă concluzii, toți factorii de decizie, inclusiv cei din Polonia, așteaptă dovezi concludente prinvind lansarea rachetelor ucigașe.

Oricum, nu cred că e cazul să așteptăm tot felul de radicalisme. Deși mulți așteaptă activarea articolului 5 al statutului Alianței, nu cred că acest lucru se va întâmpla. NATO nu-și dorește escaladarea situației și bănuiesc că „cercetările” prinvind circumstanțele în care s-au produs exploziile în Polonia vor dura. Din păcate, chiar dacă ministrul ucrainean de externe Dmytro Kuleba a cerut un răspuns dur și principial la atacul cu rachete asupra Poloniei, occidentul nu e pregătit să anunțe război Federației Ruse. Ce înseamnă doi polonezi morți în raport cu miliarde de locuitori ai planetei Pământ?

MAMA lui Dumitru Acriș... m-a epuizat...

Am ieșit epuizată de la spectacolul MAMA, montat de Dumitru Acriș la teatrul Luceafărul după un text de Asya Voloșina. Nici nu știam că emoțiile pot fi resimțite la nivelul mușchilor – stoarsă de puteri fără a mișca vreun deget la propriu, pentru că am impresia că nu m-am mișcat deloc în timp ce pe scenă actorii îmi povesteau despre mine de parcă mi-ar fi cunoscut cele mai cumplite secrete.

Din copilărie, din timpul căsătoriei, din relațiile mele cu cei de acasă... Și din momentele cele mai intime, precum prima menstruație despre care nu știam cu cine să vorbesc... și despre rușinea de a fi femeie, și despre vina pe care o port nu mai știu de ce în mine ca pe un stindard al unei epoci de sacrificiu... Și despre complexele care mi-au sfâșiat milioane de momente fericite pe care le-aș fi putut avea în viață, și despre neputința de a mă deschide în fața celor care, evident, mă vor face să sufăr și nu mai vreau...

M-am bucurat enorm s-o revăd pe Paulina Zavtoni în scenă. M-a impresionat tânăra actriță Maria Anton. Ce bine e, totuși, că ne succedem neîntrerupt ca valurile, în generații, pe scenele vieții și, astfel, nu murim niciodată ca Umanitate...

I s-a spus că-i vor lua copilul și nu-l va putea găsi nicodată. Istoria Marianei Mamonova.

Mariana Mamonova cu fetița ei, Anna

Mariana Mamonova, medic militar ucrainean, era în vehiculul cu care, împreună cu alți soldați din unitatea sa, se îndrepta spre poziția lor de luptă din Mariupol. Totul în jur exploda din cauza atacurilor inamice continue și, deși era întuneric și foarte frig, cerul se lumina mereu de „artificiile” rachetelor cu fosfor. Mariana era pe front, în prima linie, chiar din februarie și abia de două săptămâni aflase că este însărcinată.

În acea noapte de început de aprilie, mașina în care se afla Mariana și camarazii săi a fost oprită și ea a auzit cum cineva le-a spus: „Din acest moment sunteți prizonieri ai Federației Ruse. Шаг влево, шаг вправо - расстрел!” Mariana povestește că s-a întors către băieți și a șoptit disperată: „spuneți-mi că nu suntem capturați, spuneți-mi că nu ne fac prizonieri!” Dar, din păcate, tocmai asta s-a întâmplat. 

Mariana și colegii ei au fost duși într-un depozit, unde au stat trei zile înainte de a fi duși la penitenciarul din Olenivka în partea temporar ocupată din estul Ucrainei. Pentru Mariana acest moment a fost începutul unui calvar de șase luni în care a dormit pe jos și a fost privată de acces la hrană sănătoasă și aer curat. Era intimidată și amenințată în timpul interogatoriilor nesfârșite. 

În special, Mariana era terifiată de gândul că copilul ei se va naște în captivitate și-i va fi luat. Despre asta îi spusese un oficial rus în timpul interogatoriilor. Mai mult ca atât, el a avertizat-o că dacă nu răspunde „cum trebuie”, copilul ei va fi dus în Rusia și va fi transferat de la un orfelinat la altul, astfel încât ea să nu-l mai poată găsi niciodată. Pentru a obține declarații false de la ea, satrapii aduceau și câini care lătrau, gata s-o sfâșie. 

În tot acest răstimp, Mariana era deținută într-o cameră pentru șase persoane, în care, de fapt, se aflau 40 de femei. Femeile mai în vârstă dormeau câte două sau trei într-un pat. Mariana cu o prietenă dormeau pe podea, sub un pat, învelindu-se cu o pătură. Abia când sarcina a devenit foarte vizibilă, la șapte luni, un medic i-a spus că are nevoie de mai mult aer curat și i s-a permis să se plimbe prin curte, dar asta se întâmpla în funcție de dispoziția gardianului aflat în tură.

în ultima lună de sarcină Mariana a fost transferată la o maternitate din Donețk unde a fost tratată bine, dar i s-a comunicat clar că are în față doar două scenarii posibile după naștere: fie că va fi trimisă la o închisoare din Donețk unde ar putea sta cu copilul ei atât timp cât îl alăptează, fie că va fi dusă la o unitate din Rusia, unde copilul îi va fi luat după ce va împlini trei ani. Era atât de speriată, încât nici nu avea curajul să întrebe ce scenariu îi este destinat. A plâns și a plâns...

Mariana cu soțul ei, Vasyl,
care a militat intens pentru eliberarea ei

Atunci când, în septembrie, s-a auzit despre un eventual schimb de prizonieri, Mariana a știut că acesta ar fi ultima ei speranță. Dar într-o vineri ea a primit vestea de care se temea îngrozitor - că din cauza situației de pe front, cele două părți nu au putut să se pună de acord asupra schimbului. Mariana a fost devastată - deja era în perioada când nașterea putea să se declanșeze în orice clipă. 

Totuși, în scurt timp, ceva s-a schimbat și deja marți ea a fost transferată împreună cu alte zeci de prizoniere într-un oraș din Rusia, lângă granița cu Ucraina. Acolo, după ce a fost legată la ochi (i-au fost legate și mânile) ea a urcat într-un avion militar și a fost transportată în Belarus. Deși zborul a durat vreo 20 de ore, soldații ruși nu au lăsat-o să meargă la toaletă.

Din Belarus Mariana, împreună cu alte femei eliberate din detenție a fost condusă până la granița cu Ucraina și  s-a întors acasă. Doar patru zile mai târziu, ea a născut o fetiță sănătoasă și a numit-o Anna.

Istoria Marianei Mamonova a fost publicată de jurnaliștii de la BBC. Textul integral în engleză îl puteți accesa aici: 

https://www.bbc.com/news/world-europe-63464868

 

Am avut prea mare încredere în sistemul nostru de sănătate. Dacă ai putea să mă ierți, mama...

Uneori mi se face atât de dor de mama și de tata încât simt că mă sufoc. Mă ia cu dor chiar și în mijlocul străzii și atunci trebuie să-mi înăbuș accesul cu mare dexteritate, deși îmi vine să urlu. Mai ales mă chinuie remușcările. Pentru tata mai puțin, probabil, pentru că a fost un bărbat puternic, totuși, iar responsabilitatea pentru starea sa o împărțeam cu mama. Pentru mama toată responsabilitatea a fost a mea și gândurile că nu am făcut tot ce se putea mă chinue feroce. Da, știu, aceste trăiri sunt firești după ce pierzi un om drag, sunt recunoscute de știința psihoterapeutică și ele trebuie depășite. Dar cum?!

Știu că în timp aceste remușcări se vor toci, vor deveni mai rare și mai puțin dureroase. Îmi vor stărui în fața ochilor tot mai rar imaginile în care mă refeream la of-urile mamei ca la mofturi, în care mă revoltam că mă tot sâcâie că totul trebuie răs-răsfiert ca să fie moale, că nu mai vrea să bea atâtea medicamente sau că o chinui absolut nemotivat pregătind-o pentru colonoscopie. 

Mă terorizează și faptul că după moartea lui tata nu am putut face mai nimic ca să-i ușurez starea din care, e adevărat, nici nu prea dorea să iasă, dar, oricum, îi puteam fi alături mult mai mult. După aproape 60 de ani trăiți împreună mama nu a reușit să-și creeze un mediu suportabil pentru viața de una singură și s-a lăsat convinsă o singură dată să vună la mine, la Chișinău. Oricum, nu a ajutat-o prea mult, chiar am văzut clar că aici i-a fost și mai greu. Am adus-o, totuși, după ce spitalele de la Cornești și Ungheni nu au avut un efect semnificativ în ameliorarea stării ei, care din martie a devenit îngrijorătoare. 

Nu credeam că o pierd, mi-am pus speranța în medici. Dintr-un spital în altul. Investigații peste investigații. Mii și mii de lei. Tocmai de aceea am fost înfuriată atunci când m-am pomenit cu ea acasă fără niciun diagnostic concludent. Deși era clar că are cancer la colon. Nici astăzi nu pot ierta medicii care mi-au pus-o în brațe fără a-i oferi mamei șansa unui sfârșit decent, suportabil. Care, după ce au ținut-o două săptămâni la spitalul oncologic m-au trimis din nou acolo de unde am început supliciul - la medicul gastrolog, fără a nota în foaia de externare măcar o „suspiciune” de cancer. Din cauza asta, atunci când au început durerile infernale cauzate de această boală nu am avut cum să o ajut. Nici eu și nici cei de la ambulanță, care mi-au spus clar: nu avem voie să-i administrăm decât analghin dacă nu scrie că are cancer sau nu este victimă cu răni deschise a unui accident rutier. Punctum! 

Sistemul de sănătate publică din Republica Moldova e o himeră. Le doresc tuturor celor care l-au conceput și le convine să rămâna așa, inuman, să trăiască și ei măcar o noapte de calvar lângă omul cel mai drag din lume ascultîndu-l cum urlă de durere fără a putea interveni cu ceva, fără a fi apt să-i ușureze suferința. Sunt rea? Da, sunt.

Mama mea a fost o Eroină. Ea l-a îngrijit pe tata ani de zile și s-a rugat să nu moară mai devreme decât dânsul ca să nu ne lase nouă, copiilor, această povară. A început să se stingă încetișor după ce am făcut cărare la cimitir pentru el, răcnindu-și într-o singurătate sinistră dorul. A încercat să nu plângă față de mine, a încercat să trăiască, să se bucure de nepoți... A încercat... Dacă ai putea să mă ierți, mama, dacă ai putea...

Există ruși buni în Federația rusă? Cazul actorului Pavel Ustinov

Războiul scoate din oameni esența lor umană, ceea ce au în ei cu prisosință: oamenii plini de bunătate o revarsă peste cei necăjiți și-i ajută să supraviețuiască calvarului, oamenii plini de răutate comit crime, atrocități și-și trădează semenii. Totul e firesc, dar mult mai pronunțat, mai maximizat, dacă pot utiliza aici cuvântul.

Istoria actorului rus de teatru și film Pavel Ustinov este o istorie elocventă în context. 

În 2017 Ustinov a absolvit Școala Superioară de Arte Scenice a lui Konstantin Raikin (atelierul S.V. Shentalinsky) și a fost angajat la Teatrul M. Gorki din Moscova, iar apoi implicat în proiectele Teatrului Nou. Avea tot viitorul frumos în față și se bucura de succes. Dar ceva nu a mers - destinul uneori ne face surprize neașteptate...

Astfel, în 2019, Pavel Ustinov a ajuns să fie un adevărat erou, cazul său fiind puternic mediatizat. Actorul a fost asimilat protestatarilor care manifestau împotriva interzicerii participării candidaților independenți la alegerile pentru Duma Moscovei. În timpul unuia dintre mitinguri, el a fost reținut și apoi condamnat la trei ani și jumătate de închisoare pentru „folosirea violenței” împotriva unui polițist, care a pretins o luxare a umărului. 

Atunci a fost lansată o amplă campanie publică în sprijinul lui Ustinov. Personalități culturale și jurnaliști au făcut și un flash mob în sprijinul actorului, au condamnat verdictul inechitabil, au vociferat faptul că în timpul procesului de la Tribunalul Tverskoy din Moscova, nu a fost atașată înregistrarea video a momentului în care a fost reținut Ustinov. De asemenea, în fața clădirii administrației prezidențiale au avut loc și o serie de pichete singulare în sprijinul actorului. Reprezentanții comunității teatrale, în frunte cu directorul artistic al Teatrului Satyricon Konstantin Raikin, au trimis și un apel președintelui Vladimir Putin cu cererea de a prelua controlul asupra revizuirii sentinței lui Ustinov, arătând că acesta a fost reținut în momentul în care mergea pur și simplu pe stradă și se uita în telefon. Pe scurt, drept urmare, actorul a fost mai întâi eliberat din centrul de arest preventiv pe cauțiune, apoi detenția a fost înlocuită cu o pedeapsă de un an cu suspendare. 

Cazul actorului a avut parte, după cum am menționat, de o mediatizare enormă, iar Ustinov ajunsese un adevărat erou al rezistenței. Ce-l costa să rămână așa? Nimic, probabil, după toată această tevatură încheiată cu bine. Dar esența, esența sa nu l-a lăsat! Și s-a manifestat din plin în condițiile războiului barbar declanșat de țara sa în Ucraina. 

Astăzi aflăm că Pavel Ustinov este mobilizat și abia așteaptă să ajungă să lupte pe front, adică să omoare ucraineni. El scrie, argumentându-și decizia: 

„Suntem cetățeni ai țării noastre, care, ca și alte țări, are propriile ei probleme. Integritatea teritoriilor trebuie păstrată, iar dacă țara are nevoie de forțe suplimentare pentru aceasta, atunci nu poate exista altă cale de ieșire. Atunci când războiul va veni în casa noastră, va fi prea târziu. În spatele nostru sunt familii, soții, părinți, copii care pot fi în mare pericol dacă nu facem nimic.”

Jurnalistul Vasili Polonsky, surprins, comentează scurt știrea: „Pavel Ustinov e pe front! Și doar i-am filmat momentul reținerii, am vorbit ca martor la proces și tipul chiar a fost salvat... Și acum s-a dus să omoare ucraineni!..” 

Da, așa stă treaba cu rușii buni din Federația Rusă... Puțini se pot sustrage mentalității imperiale și propagandei fasciste în care s-au format ca cetățeni ai acestui stat... Prea puțini...

O femeie însărcinată a ars de vie aseară la Dnipro. Barbarii nu înțeleg valoarea vieții...

Aseară, târziu, ocupanții au bombardat orașul Dnipro. Amintesc că regiunea Dnipropetrovsk se învecinează cu regiunea Zaporojie, ocupată temporar și cu zonele recent eliberate din regiunea Herson. Ea este bombardată de ruși aproape zilnic - în special, districtele Nikopol și Krivoy Rog. Astfel, aseară, fragmente de obuze au căzut și peste o benzinărie locală din Dnipro care a luat foc. În urma acestui atac, două persoane au fost ucise pe loc și alte patru au fost internate - trei oameni sunt în stare critică.

Inna Odanetz,
victima atacului armatei ruse

Una din persoanele care au murit era o femeie însărcinată. Inna Odanetz avea doar 25 de ani. Ea a ars de vie în automobilul parcat la benzinărie, în timp ce-l aștepta pe soțul său, Maxim. Bărbatul a fost grav rănit și acum este în spital.

După acest atac criminal, Volodimyr Zelensky a spus: „În fiecare zi luptăm cu teroriștii care ucid civili, bombardează orașe, distrug viețile și destinele ucrainenilor. Un alt atac cu rachete a avut loc astăzi. Ca urmare, două persoane au murit în Dnipro. Printre ele și o femeie însărcinată. Trei victime au fost internate la spital. Nu vom ierta niciodată! Răzbunarea va fi justă și inevitabilă”.

Și Olena Zelenska a comentat atacul barbar al rușilor: „O altă tragedie din cauza atacului terorist al Rusiei de la Dnipro. Au ucis și o femeie însărcinată. Barbarii nu înțeleg valoarea vieții. Fiecare moarte a ucrainenilor în acest război se transformă într-un stigmat pe soarta lor. Noi ținem minte tot și ei vor răspunde pentru toate și pentru toți - cei morți, cei rămași în viață și cei nenăscuți.”

De altfel, expertul militar ucrainean Oleg Jdanov spune că în curând Ucraina s-ar putea să se mai confrunte cu atacuri aeriene puternice, masive, ca cel din 10 octombrie. Expertul motivează supoziția sa prin faptul că putin s-ar putea „pregăti” astfel pentru summitul G-20 care urmează a se desfășura la 15 noiembrie în Bali. 

„Până pe 15, ne putem aștepta la alte astfel de atacuri din partea Federației Ruse, dure, sângeroase și puternice... Nu exclud variațiile pe tema că vor mai adună forțe pe ici pe colo pentru a lansa o lovitură masivă cu rachete, să repete, să zicem, un 10 octombrie... După cum vedem, ei fac tot posibilul să ne oblige cumva la negocieri. În același timp, Rusia nici nu vrea să audă despre retragerea trupelor sale de pe teritoriul Ucrainei"- a spus Jdanov.

Mda, cine mai crede că putin este capabil de un dram de maleabilitate și decizii raționale, ar trebui să se trezească la realitate, zic eu. Și, cel puțin, să nu mai sară din ițari, strigând că acest război nu este războiul său. Da, și să economisească la greu energia electrică, mama lui de cap patrat cu mintea-n colțuri...

Asasini de la distanță. Cine sunt cei care direcționează rachetele rusești spre infrastructura civilă a Ucrainei

Direcționând rachete rusești asupra unor ținte concrete din infrastura civilă ucraineană, inginerii militari (inclusiv programatori IT promițători) devin instrumente-cheie, ascunse sub paravanul anonimatului, care îi permit lui Putin să continue războiul său odios. Însă jurnaliştii de investigaţie de la The Insider, Bellingcat şi Der Spiegel au reuşit să afle cine sunt aceste persoane. Este vorba despre o unitate secretă din cadrul Centrului Principal de Calcul (MCC) al Forțelor Armate Ruse, care „desenează” misiunile de zbor pentru rachete de înaltă precizie și apasă butoanele de declanșare a atacurilor.

Amintesc doar că lovind cu rachete de înaltă precizie zonele rezidențiale și infrastructura civilă din Ucraina, doar la 10 octombrie Rusia a ucis 20 de civili și 108 au fost răniți, iar a doua zi, au mai fost efectuate aproximativ 30 de astfel de atacuri. De asemenea, pe 14 iulie la Vinnița o rachetă „Kalibr” a luat viețile a 27 de civili, printre care trei copii... și tot așa.

Despre autorii de la distanță a acestor atacuri nu există nicio informație cu acces liber, evident, precum nu există informații nici despre existența unității secrete în cadrul căreia „inginerii”-asasini activează. Toți acești asasini își ascund identitatea și, probabil, cred că nimeni niciodată nu va afla cu ce se ocupă în realitate. Dar jurnaliștii au reuit să afle că ei sunt înregistrați în calitate de rezidenți și angajați pe o singură adresă (strada Znamenka, 19 din Moscova, adresa oficială a Statului Major al Forțelor Armate Ruse), iar funcțiile lor sunt descrise ca „furnizarea de servicii IT” și „automatizarea forțelor armate ale FR”. Printre acești angajați, sunt și persoane civile: specialiști IT corporativi sau chiar designeri de jocuri.

Nu voi descrie modul în care jurnaliștii au reușit să descurce ghemul investigativ, dar, până la urmă, ei au aflat că respectiva divizie MCC este formată din trei echipe, fiecare dintre ele programând traiectoriile de zbor ale unui tip specific de rachete de înaltă precizie. Iată lista militarilor care le conduc:

ZM-14 („Kalibr", de pe mare) - maiorul Ivan Popov, maiorul Matvey Lyubavin, locotenentul Ekaterina Ciugunova, căpitanul Serghei Ilyin, căpitanul Yuri Nikonov, locotenentul superior Dmitry Tihonov;

9M728 (alias R-500, sisteme de rachete tactice Iskander (de la sol) - maiorul Pavel Obuhov, căpitanul Elvira Obuhova, maiorul Nikita Poplavsky, căpitanul Viktor Yaskelainen, locotenentul Alexandr Grigoryan, locotenentul Vladimir Petrov;

X-101 (aerian) - căpitanul Artem Cernov, căpitanul Alexei Betehtin, maiorul Andrei Ivaniutin, maiorul Nikita Poplavsky.

Și, respectiv, șeful Centrului de calculatoare, generalul Robert Baranov, colonelul Igor Bagniuk și locotenent-colonelul Anton Timașinov.

Cu toții neagă vehement apartenența la această divizie din MCC și, atunci când au fost contactați de jurnaliști, au spus care mai de care că sunt ba „santehnici”, ba lucrători la o crescătorie de porci, ba florari, ba șoferi de autobuz. Dar, fiind confruntați cu pozele în care sunt îmbrăcați în uniforme militare, au fost extrem de consternați. 

Acești asasini știu foarte bine că rachetele pe care le direcționează nu doar spre obiective militare ucrainene, omoară civili - femei și copii. Și, totuși, o fac. Nu există reguli și prevederi internaționale pentru ei în dorința acerbă de a distruge Ucraina și, odată cu ea, tot ce nu face parte din „russkiy mir”. Și dacă „protestatarii” lui Șor cred că într-un potențial acces nebun de a distruge și Moldova, putin i-ar ocoli, iar rachetele direcționate de acest MCC ar lovi pe alături, ei se înșeală. Rusia trebuie oprită odată pentru totdeauna. Nu mai am niciun dubiu că e un stat terorist cu o societate compromisă iremediabil.