În container

Astăzi Constantin Cheianu a dat autografe. Cel puţin, aşa s-ar cuveni. Pentru că la teatrul Cehov sala a fost plină. De data asta nu de drag de Cehov. Nu de drag de Cheianu. De curiozitate: 

teatrul Odeon din Bucureşti a prezentat spectacolul "În container" în regia lui Cristian Ban.

O piesă scrisă de un român basarabean despre basarabeni. M-am aşteptat să râd în hohote - aşa mi-am imaginat eu că a scris Cheianu. Nu am râs şi nu am plâns... Am fost în stare de şoc!

Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre ţări cu râuri de lapte, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine.

Sapdaru la Chişinău

Aseară în cadrul BITEI s-a dat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez" de Ion Sapdaru (Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi). 

Trei mătuşi prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei - unicul lor nepot de la o altă soră. Aceasta e pe scurt fabula. 

E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. 

Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. 

O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt este povestea noastră, a tuturor - e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi.

Plouă... și e de poezie!

Plouă...Deci, a venit momentul să recunoaştem că au tăbărât peste noi nu doar criza politică şi cea economică. Ne sabotează şi vremea. La sfârşitul lui mai continuăm să avem dileme de genul: cărăm umbrela după noi sau nu, încălţăm cizme sau pantofi, cumpărăm carne pentru grătar sau luăm tot felul de porcării nocive de ronţăit la televizor...

Plouă...De fapt, între grătar şi televizor ar mai exista o opţiune de a-ţi petrece frumos weekend-ul...indiferent de timpul de afară. Să citeşti. Să citeşti CĂRŢI. Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua... 

De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? 

Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul... 

Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat. Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. 

Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta! 

 P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...

Dilemă. Ferice că muzele sunt femei!

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". 

Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic.

Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic... 

Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! 

Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! 

La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? 

Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

Încă un 9 mai...

Azi nu m-am uitat la televizor. Nimic nu a perturbat ziua de duminică cu toate lucrurile obişnuite pe care le fac la răscrucea săptămânilor... Adică, mint, fiica mea a "băgat" desene animate cu Tom şi Jerry, Scooby Do şi alţi eroi trăsniţi, aşa că uneori trăgeam şi eu cu coada ochiului... 

În fine, pe la 12 am ieşit să mă plimb puţin şi abia atunci am realizat că ceva e altfel: am vazut nişte veterani la Parlament, am auzit un zornăit suav de tinichele (multe, multe medalii concentrate într-un spaţiu restrâns) şi am descoperit că şi acolo, în "inima" ţării noastre (deocamdată parlamentare) limba "de stat" stă în capul mesei tare incomod (cum zic moldovenii noştri "pe-o bucă"). 

Nu că veteranii ar fi vorbit ruseşte, ci că pe standul din stanga scărilor "oblojite" cu covor roşu era scris cu litere mari, de-o şchioapă: 

"Cu sărbătoarea Victoriei!" 

Apu... cu asta şi pe Dvs, iubiţi deputaţi!

Strict secret. Sărbătorim Victoria, am spus!

Astăzi s-au dat publicităţii alte informaţii despre catastrofa aviatică de la Smolensc. Cutiile negre continuă să erodeze tăcerea şi au scos la lumină alte detalii - vocea unei a cincea pesoane a fost identificată în cabina piloţilor înainte de impact etc. Puse cap la cap, toate detaliile relatate pe parcursul perioadei de investigaţie (inclusiv filmul realizat după producerea tragediei de către un operator, ulterior înjunghiat în circumstanţe obscure) nu fac decât să mă întărească în ideea că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, mi-te pieirea instantanee a unei elite politice. Şi "insistenţa" cu care s-au profilat brusc circumstanţe de atenuare a impactului politic care ar fi trebuit să urmeze în legătură cu funeraliile celor decedaţi nu mi se pare chiar atât de firească. 

Oricât de incredibil ar părea, dar erupţia vulcanului care a scos din circuit spaţiul aerian european exact pentru două zile, cât au durat funeraliile, induce ideea că politicul s-a infiltrat şi în procesele naturale, dirijându-le după bunul său plac. Vulcanul Eyjafjallajoekull este considerat relativ calm. Ultima dată acesta a erupt în 1821. De ce s-ar fi trezit tocmai acum?! Pentru că a fost necesar şi cineva a dispus deşteptarea lui? Sună a aberaţie, dar... internetul mi-a furnizat suficientă informaţie ca să nu mai consider că manipularea climei este o chestie de SF. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN. Primul, HAARP, adică Proiectul de Cercetare a Aurorei Activate cu Frecvenţe Înalte este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică” (revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning). 

Acest proiect s-ar putea să fie dezvăluit opiniei publice (conform afirmaţiilor dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice) ca fiind un scut spaţial sau un aparat de redresare a stratului de ozon. De facto, însă, HAARP bombardează atmosfera cu unde de frecvenţă joasă (EFJ) deasupra unor zone de importanţă strategică şi poate produce un fascicul foarte puternic de unde radio pentru a încălzi (şi astfel a ridica) spaţii mari din ionosferă (stratul electrizat care se află deasupra atmosferei). Ulterior undele electromagnetice redirecţionate spre pământ pot pătrunde în orice structuri vii sau neanimate. Astfel, dincolo de alterarea climei şi provocarea furtunilor, HAARP modifică funcţionalitatea creierului uman şi chiar scade imunitatea. Al doilea proiect - GWEN (Ground Wave Emergency Network, adică Reţeaua de Urgenţă a Undelor Terestre) - este susţinut pe motivul necesităţii menţinetii unei reţele de comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Greu de crezut dacă ţinem cont de faptul că unda nucleară distruge orice echipament de telecomunicaţie şi face imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. De fapt, tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice, adică ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. Pare incridibilă toată povestea asta, dar dacă nu ar fi fost adevărată, Adunarea Generală a ONU nu ar fi adoptat în 1977 o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia derivată – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD) - a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii susceptibile unor efecte severe (pe termen lung sau pe suprafeţe mari) care ar afecta grav sistemul social-economic mondial. 

Mai târziu, însă, în noiembrie 2000, lîn cadrul Conferinţei de la Haga privind modificarea climei nici o delegaţie oficială sau grup de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător nu au ridicat deloc problema războiului climateric sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). Oficial ne merge bine, vorba cântecului... 

Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă. Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat în London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ amplificarea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, Marc Filterman se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climaterice instantanee. S-o fi aplicat Rusia în acest caz? 

Ca şi multe alte întrebări legate de evenimente tragice cu impact internaţional sau naţional, probabil şi aceasta va rămâne fără răspuns. Dar un lucru este cât se poate de clar - veleităţile de putere mondială care a salvat omenirea de flagelul fascist vor împiedica categoric Rusia să-şi asume şi ororile "adiacente". Katyn este nisipul din ochii "limpezi" ai eliberatorului perfect. Cei care au dorit să-l arate lumii, au fost pur şi simplu "spălaţi" de nişte lacrimi de crocodil. Dacă presupunem că elita poloneză a fost asasinată, atunci norul de cenuşă a fost o mană cerească pentru toţi liderii politici care astfel au fost absolviţi de povara de a asista la funeralii.

Kaczynski nu era agreat nici de ruşi, nici de europeni pentru politica sa de independenţă şi de unii şi de ceilalţi. Dar ambiţia lui de a atrage atenţia umanităţii asupra atrocităţilor comise de ruşi, ar fi dat peste cap toate complezenţele cu care aceştea sunt trataţi de europeni şi de americani - cu ruşii e mai confortabil să prieteneşti, dă-l încolo de adevăr istoric! 

Atrocităţile de la Katyn şi acum accidentul aviatic de la Smolensc, sunt atât de evident complementare încât dacă ar fi fost nevoiţi să asiste la înmormântarea din Polonia, liderii mondiali s-ar fi simţit prost, pentru că astfel indirect ar fi participat la un protest mutual împotriva Rusiei. Păi cum după asta să mai accepte invitaţia de a participa la manifestaţiile grandioase preconizate pentru 9 mai la Moscova, când va fi celebrată a 65-a aniversare a „victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei", cum ar fi putut mulţumi cu exces de recunoştinţă marelui eliberator, cum ar mai fi negociat preţurile la gaze etc.?! 

Cenuşa a acoperit urmele atrocităţilor acum 70 de ani, cenuşa şi-a făcut treaba şi acum...

Ştiu ce voi face de mâine! Îl voi reciti pe Eliade!

A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi. 

Viaţa e ca o femeie pe care o iubeşti şi care te înşeală. Toată ura ce o îndrepţi împotriva ei e în fond tot dragoste... 

Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. 

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...

Experienţa este singura în stare să ne ofere o informaţie reală despre viaţă. 

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. 

Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa. 

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi. 

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. 

Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. 

Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii.

Mircea Eliade

O zi ca oricare alta, 22 aprilie

Astăzi toată ziua Lenin a fost viu. L-au înviat comunistii, Voronin, Igor Dodon, toate posturile de televiziune din RM, veteranii, membrii reţelelor de socializare, alcoolicii care cu siguranţă au tras o duşcă-două în cinstea-memoria lui. 

L-ar fi cinstit şi gunoierii, dar n-au avut timp din cauza congresului măturătorilor care s-a desfăşurat la Palatul Naţional. Se pare că preşedinte al acestui partid tot Ghimpu este...

Mă rog, o zi ca oricare alta cu tot felul de sărbători şi activităţi. Important este că mi-am reparat maşina, care mi-a făcut fiţe ieri dimineaţă şi până în seară tot am căutat un service de nădejde. 

Deci, azi avem prilej de bucurie cel puţin câţiva inşi: eu, Dodon, teotea
Frosea cu mătura şi...iată nu ştiu - pe Lenin îl pun sau nu?

Doar femeia poate fi?

Astăzi voi merge la "Ceaiul de la ora 5" "servit" de Consiliul ONG in parteneriat cu Coalitia Voluntariat si Grupul Global Compact Moldova & PNUD, Soros si Sida. Printre subiectele pe care le vom discuta într-o atmosferă degajată (cel puţin aşa zice Antoniţa Fonari) va fi şi cel legat de statutul femeii în societatea moldovenească. În acest sens se va organiza un off-line cu "femei care prin statutul lor social sunt niste exemple pentru R. Moldova". De fapt nu o singură dată am fost solicitată pentru a vorbi despre femeile din Moldova. Reuşisem să mă şi plictisesc de atâta atenţie acordată sărmanelor doamne discriminate. Dar problema există, trebuie să recunosc. Şi iată ce cred despre "rădăcinile" acesteea. 

Statisticile denotă că problema reprezentativităţii femeilor în eşaloanele top ale politicii moldoveneşti continuă să rămână valabilă. De ce ? Există mai multe motive. Primul şi cel fundamental se leagă de tradiţia constituirii elitelor. Constatăm că în Europa societatea de tip patriarhal este o noţiune trecută în analele istoriei. Din păcate, în Republica Moldova, chiar dacă pledoaria pentru drepturile egale ale femeilor este în vogă, ea rămâne un artificiu retoric. 

Rolul de conducător asumat tradiţional de bărbat în trecut este prin excelenţă opresiv şi nu admite prea uşor accesul femeilor în vărful elitelor. 

Apoi educaţia tradiţional ortodoxă (foarte puternic inoculată în conştient şi inconştient) ne învaţă că femeia este culpabilă deja la naştere prin păcatul originar şi în general ea trebuie „să asculte de bărbat” sau chiar, în altă interpretare „să se teamă” de acesta. 

De asemenea putem vorbi, cu regret desigur, despre misoginismul moldovenilor ca parte a unei frustrări identitare – Basarabia nu şi-a făcut istoria, i-au dictat-o puterile politice care periodic au cedat-o sau şi-au însuşit-o ca bonus la victorie. Bărbaţii noştri poartă în matricea lor psihologică stigmatul neîmplinirii războinice, care se manifestă prin atitudinea de „cocoş” în raporturile cu femeia. 

În general, cred că dacă nu ar exista „moda”, altfel spus curentul european de a promova femei în politică, partidele noastre nu ar plasa femei nici în coada listelor. Sau ar face-o doar ca să stimuleze capacitatea lor de muncă în teritoriu - activitate dificilă, solicitantă, prin care sunt racolaţi membri şi votanţi ai partidului. Avem şi exemplul de truc electoral în 2005, când una din listele de candidaţi atesta 50 % - bărbaţi, 50% - femei, plasaţi consecutiv. Zic „truc” pentru că topul listei electorale din 2009 a aceluiaşi partid este categoric „masculinizat”. 

Există şi alte motive de ordin general care ar elucida fenomenul neangajării masive a femeilor în domeniile considerate tradiţional masculine, cum ar fi politica. Totuşi ultima campanie electorală a avut specificul ei şi lipsa femeilor din topul listelor de candidaţi pentru funcţia de deputat era detrminată şi de factori de alt ordin. Campania electorală din 2009 era în esenţă aceeaşi luptă pentru putere, dar avea specificul ei. După 7 aprilie în special, a devenit cât se poate de clar că de această dată ea a atinsese punctul de fierbere socială. S-a dovedit că acea campanie a fost de fapt războiul unor mega- interese, cred eu, care mai ales în condiţiile crizei economico-financiare mondiale caută acces nestingherit spre Balcani şi nu numai sau, dimpotrivă, îl împiedică. Iar Republica Moldova este un cap de pod, o uşă a lui Sezam prin care se pot face exporturi licite şi ilicite (Transnistria) de anvergură. De aceea bărbaţii din politica moldoveană nu au lăsat loc pentru cochetării gen „promovarea femeilor în politică”. Ei trebuiau să fie siguri că vor intra în Parlament şi vor împărţi „brânza” cu cuţitul propriu. 

Femeile chiar dacă par slabe, vulnerabile, uneori sunt destul de greu de convins să facă concesii şi târguri sub limita decenţei politice. Din simplul motiv că au „în sânge” demnitatea exemplului matern şi le e ruşine să „se facă de râs”. Sloganele campaniei confirmau supoziţia atrocităţii războiului din culisele politice în care de această dată au fost antrenate forţele „grele”. În arenă au ieşit gladiatorii. Pe viaţă sau pe moarte. Mesajele partidelor cu şanse de a accede în Parlament practic nu mai accesau ca altă dată nici măcar puterea de vot a femeilor (social, educaţie, etc.) – ele avertizau şi sugerau cataclisme. 

În final să mai spun că femeia orice ar face este susceptibilă compasiunii. Ceea ce de fapt e minunat, mai ales că această calitate este o virtute caracteristică sistemului democratic avansat. Într-o democraţie precară ca a noastră, însă, compasiunea nu este încă o caracteristică firească a liderului politic. Şi nu are cum, în condiţiile în care ne lăsăm răstigniţi pe un vector european putred bătut în cuie pe un conifer siberian. Iar o altă Margaret(a) Thatcer întârzie să apară...