Poate, totuși... fasole?

Am scris acest text pe când eram producător general la un post TV. Au trecut șapte ani! Multe s-au întâmplat (de ex. ochelarii ăștia nu-i mai am și nu mai lucrez în TV, deși tare mi-e dor), dar nimic din ceea ce ar putea cataloga acest articol drept desuet, nevalabil azi. Din păcate!.. Și e chiar mai optimist decât aș scrie acum... Mama mă-sii!
                       
                                 

Uneori, se întâmplă (după ce m-am culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare - ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să mă trezească dimineaţa un apel telefonic sau  să mă împiedic de  cine ştie ce altă chichiţă de doi bani, şi, gata, simt că trebuie s-o iau de la capăt.  E prea întuneric şi frig ca să mai ies la jogging,  câinele nu mai dă din coadă la fel de  drăguţ ca aseară,  cafeaua nu e suficient de tare şi o arunc, iritată, în chiuvetă,  serviciul, la care tocmai mă grăbesc cu noaptea în cap,  îmi stârneşte o repulsie mocnită şi abia mă abţin să nu-l înjur în gura mare, iar garderoba – ce să zic, tocmai acum observ că m-am îngrăşat iremediabil! Încep să-I reproşez tacit lui Dumnezeu, că m-a uitat, şi această slăbiciune mă enervează şi mai tare. Ies afară în sfârşit, tot zicându-mi  „lasa, că va fi bine” şi...realizez punctual că: 1. ar fi fost cu adevărat ”bine” să fi trecut aseară pe la spălătoria auto (dar eram prea obosită), 2. poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea mea pe verde intermitent (era galben?!) şi 3. de fapt, vara s-a terminat demult şi n-am înţeles mai nimc din concediu.

Apoi deschid uşa de la birou, mă tuflesc în fotoliu şi înţeleg că subalternii mei nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul când m-am relaxat, crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei - au făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la emisunea live, care se întâmplă în studioul alăturat, răsfoiesc notiţele şi dau de problemele nerezolvate.  Chem, prin legătura internă, prima persoană responsabilă de ceva anume şi, între timp, îmi fac cafeaua. Notez gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discut cu unul cu altul, sorb din ceaşcă, pun repede la punct totul, spun un banc. Merg să văd şi să aprob (sau nu) o lucrare, prind privirea unui bărbat, zâmbesc, revin în birou. Găsesc pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje, unul dintre care chiar mă interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei, pentru că nu prea am chef de ceartă şi, în general, dacă ascult colegii, înţeleg că totul nu e chiar aşa de grav. Şi că, deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-am uitat trase din vară. Le dau la o parte. Pe toate.

Simt cum, prin pleoapele închise, lumina mă penetrează. Adânc. Zâmbesc iar – aproape că am reuşit să fiu pornografică. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vreau să arunc povara de pe umeri. O fac, rotindu-i, aşa ca să simt vertebrele eliberându-se. Expir energic – hu! – şi trec la treabă.                         

Într-o cutie, pe birou (nu-mi plac bibelourile de porţelan!), ţin nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme mereu identitatea. Spre deosebire de mine, care sunt om. Şi sunt nevoită să-mi certific alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intru în politică sau plec de acolo? Pe cine votez (am avut ocazia să aflu destule, ca să fiu sceptică)? Mă conformez unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îmi asum riscurile? Mănânc o bucată de tort pe noapte sau reuşesc să-mi înfrâng pofta? Am încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Mă bucur pentru ceea ce am sau mă las strivită de durere, pentru că m-au trădat cei mai apropiaţi oameni?  Rămân eu însămi sau îi cânt osane alianţei  de la guvernare? Mă accept aşa cum sunt sau vreau, cu aviditate, să se spună despre mine prin oraș că sunt o „femeie de succes” şi alerg la „salon” să-mi întind părul și să-mi injectez botox? Răspund la atacuri sau îmi cultiv glacial imunitatea? Iert răul care mi s-a făcut, evit persoana care m-a atacat sau mă răzbun, ireconciliabilă? Mă apuc să citesc Gavalda sau, totuşi, Ortega? Vreau să fiu iubită şi să iubesc sau dau afirmativ din cap, când prietena mea spune, că toţi bărbaţii sunt idioţi? Sunt câinele care latră sau caravana care trece?  Arunc toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dau să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche?  Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare îL rog pe Dumnezeu să mă facă broască sau fasole, nici o problemă!

Sună telefonul. Totuşi am ales o melodie reuşită, nu mă irită deloc, dimpotrivă. Ascult, preţ de câteva secunde, „Don’t worry, be hapy” şi răspund. A, tu erai? Nu, nu, acum sunt ocupată, dar... Da, da, sigur. Da... Da... Sigur. Închid, în sfârşit. Dumnezeule, ce soare!.. O,  nu, sigur nu vreau să fiu fasole!

Încui uşa de la birou, arunc o privire prin sala cu jurnaliştii, care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care am reuşit să-i învăț ceva meserie, le surâd, luându-mi la revedere. Le amintesc, în glumă, să nu întârzie mâine la emisie. Cobor scările, formulând în minte ideile pentru articolul pe care îl voi scrie pentru  o revistă de bun simţ,  mă gândesc şi la o eventuală cină pe care o merit din plin, pornesc motorul şi o iau spre casă, sperând că va veni timpul când cineva va aprinde focul în şemineu, așteptându-mă...

La lumina misterioasă a flăcărilor mintea hăulește printre fantasme. Ehe, numai Yoricii nu mai au dileme: o parte a urcat în cer,  o parte a rămas pe (în) pământ, asemeni  rocilor de pe Teide. Viaţa omului umple acest spațiul vertical. Urc sau cobor?

Invitație la vals. La extrema „normalității”...

Am citit de atâtea ori că femeile, care iubesc prea mult, nu sunt sănătoase mental, încât chiar am crezut în asta ani buni, considerându-mă cumva alterată, atinsă de patologie, nevoită să ascund „boala” ca pe ceva ce m-ar incrimina, m-ar condamna la oprobriu, la singurătate. Suferința nu e la modă astăzi, ea fiind calificată drept rudiment atavic, drept deviere de la normalitate. De parcă există indici confirmați de o autoritate supremă în acest sens! Ce e normalitatea și de ce oamenii se consideră în drept să stabileasă criteriile ei? De ce sinuciderea e atât de blamată, iar nesimțirea e admirată și sărbătorită drept putere? Nu, nu-mi răspundeți, nu mai vreau să ascult predici și sfaturi, destui psihologi și terapeuți spirituali s-au perindat prin viața mea, vreau doar să iubesc și să fiu iubită. Dacă nu e posibil, atunci ce rost are viața? Ce rost, în afară de dragoste și creație, mai poate avea viața?

Societatea actuală a făcut un fetiș din putere și bani. A fi „om de succes”, slogan promovat la greu de diverși traineri, guru, animatori, moderatori, vorbitori, invitați speciali, plătiți la greu, înseamnă, de fapt, să fii un nesimțit cu bani. Căci altfel, cum învingi concurența, cum te zgaiberi pe treptele carierei, renunțând la prieteni, la compasiune, la iubire, cum te guduri pe lângă magnați, șefi, politicieni și funcționari corupți, învățând să tragi foloase din orice?! Ș-apoi trebuie să trăiești „ca oamenii” într-o casă cu piscină, să mergi la fitness, la masaj, să ai mașini scumpe, să fii îmbrăcat în brand-uri, să se vadă de departe strălucirea pantofilor și a dinților, dacă se poate, mai albi ca neaua și mai mulți decât 32! Propaganda aceasta e atât de intensă, încât toți, care mai de care, se zbat să atingă aceste „culmi ale succesului”, altfel spus, să-și rezerve locul binemeritat de rotiță perfectă în mecanismul unei mașinării complicate, hidoase, veșnic flămânde, fără de care capitalismul militant nu poate exista. Deși exagerez intenționat, nu sunt socialistă – a nu mi se incrimina asta. Sunt doar o femeie, care, ca atâtea altele, iubește, de regulă, prea mult. Altfel spus, o paria, o condamnată. Căci nu mă înscriu în categoria „oamenilor de succes” în sensul fidel modernității. Probabil, am venit aici de pe altă planetă. Și sunt sigură, că nu sunt singura.

A fost așa și Mihaela, fata din romanul „Invitație la vals”. Fata din spectacolul omonim creat de trupa teatrului „Geneza ART”. Nu știu de ce Daniela Burlaca, regizoarea spectacolului, a ales acest text, precum nu știu nici de ce Mihail Drumeș l-a scris. Ambii au riscat enorm. Au riscat să nu fie înțeleși, să fie proiectați într-un spațiul acoperit de praful istoriei. Căci, dacă Romeo și Julieta s-ar fi născut azi, oare nu erau ei ambii pacienți ai vreunui spital clinic de psihiatrie? Cine mai dă doi bani pe sacrificiul în dragoste, pe totala supunere acestei stări pe cât de sublime, pe atât de autodistrugătoare, mistuitoare? Cine ar ridica astăzi monumente îndrăgostiților, care se sinucid? Bolnavi la cap! Asta ar fi sentința emisă de o societate, în care sentimentul profund, total, este stigmatizat, este izgonit, ca un lepros, din categoria valorilor umane!

Dana Ciobanu și Iurie Gologan, în rolurile eroilor princiali (Mihaela și Tudor) sunt atât de convingători, încât îți vine să le strigi din sală: „Stați! Ce faceți?! Cum nu înțelegeți că vă iubiți?! Lăsați naibii vanitatea, orgoliul, întindeți doar mâinile și veți atinge marea!” De altfel, spectatorii sunt implicați în acest miracol al dragostei, aprinzând la un moment dat niște lanterne mici cu lumini albastre, legănându-le, unduindu-le, ca apa mării în nopțile fosforescente...

Spectacolul este complex, cu o scenografie pe cât de simplă, pe atât de funcțională, inedită, ca și cum ar fi și ea un personaj viu, care se mișcă în ritmul dansurilor, replicilor, mișcărilor... Îmi pot doar imagina cum s-a lucrat la acest spectacol... Un mănunchi de oameni (grav bolnavi de iubire!), care au stat zile și nopți, inventând ritualuri magice transpuse în coregrafie, costume, cântece, lumini și sunete...

Gata, am strigat destul. M-am eliberat. Mergi la spectacol, poate te vei elibera și tu...

...