A trecut Crăciunul...vine Anul Nou! Cheralim în îngerul - audiocartea viselor mele

A mai trecut un Crăciun, s-a mai topit o idee de miracol, se mai apropie un prag de an nou... Am reuşit să trăim acest an, vechi deja, aşa ca să nu ne chinuie remuşcările mai târziu? Mă întreb şi eu...

Cred că aş fi putut face mult mai multe, dar e bine că măcar am reuşit să scot CD-ul cu povestea. Cheralim a mea nu mai este doar a mea acum... Sper din tot sufletul să fie a multor copii şi părinţi, care o vor îndrăgi şi se vor confunda cu ea. Şi mai sper să am motive şi inspiraţie să scriu povestea ei mai departe... adică să am un feedback după lansarea din 23 decembrie. Apropo, în acea seară am avut parte de surprize extrem de plăcute. Au venit la prezentarea poveştii mele "Cheralim şi îngerul" oameni atât de frumoşi! Am fost plăcut surprinsă s-o văd pe Stela Moldovanu, făptura gingaşă care conduce un întreg imperiu numit ArtDeco. Ştiam că la 23 decembrie îşi sărbătoreşte ziua de naştere!

Nu mai spun ce plăcere am avut să-i văd la Librăria din Centru pe mulţi dintre eroii emisiunii "Ascultă-mă!" împreună cu părinţii lor... Prieteni şi oameni mai puţin cunoscuţi...le mulţumesc tuturor! De fapt le-am fost recunoscătoare şi acolo, la prezentare, le sunt şi acum, când mă uit ce a ieşit, graţie bunăvoinţei lui Eugeniu Luchianiuc de la privesc.eu

Ceea ce nu am făcut la prezentare, de emoţionată ce am fost, este să le mulţumesc unor oameni extrem de importanţi pentru mine.

Nu am apucat să spun despre prietena mea Ludmila Vasilache... Omul care are răbdare mereu să asculte toate "of"urile şi "uau!"urile mele, inclusiv - să citească tot ce scriu, pentru a-şi pune girul aprobării. Am mare încredere în simţul valorii pe care Liuda îl posedă desăvârşit. Este primul om căruia îi mărturisesc, căruia îi încredinţez foile de titlu şi începuturile, căruia îi pot arăta adevărata mea slăbiciune omenească. Este cea care mă încurajează să merg înainte.

Am mai uitat să menţionez aportul extraordinar pe care l-a avut colegul meu Valentin Rotaru, în toată povestea asta cu... povestea. Fără el nu aş fi fost în stare să organizez totul ca la carte. M-a ajutat cu editarea secvenţelor filmate, cu proiecţia, selectarea colindelor, spotul publicitar al evenimentului...M-a sprijinit în cele mai dificile situaţii legate de activităţile de creaţie şi serviciu.

Apoi nu l-am menţionat pe Vitalie Coroban, cel care a gândit coperta minunată a CD-ului şi căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Ei, măcar numele lui este menţionat printre realizatorii audio-cărţii şi asta mă disculpă.

Şi-i mai mulţumesc încă odată Natei Albot. A vorbit cu o exaltare atât de sinceră despre cartea mea sonoră, încât am avut impresia că a trăit-o ca şi mine. În general, am redescoperit-o pe Nata şi mă închin în faţa felului ei de a iubi viaţa şi a lecţiei de demnitate pe care ne-o dă în fiecare zi.

Şi lui Mihai Fusu îi sunt recunoscătoare pentru că a ascultat discul de mai multe ori, a "fugit" de la o adunare tare importantă pentru a ţine discursul în faţa publicului venit la lansare şi a mărturisit că i-a plăcut povestea, vocile, sinceritatea naivă şi deschiderea eroilor spre minunea vieţii.

Îmi pare rău că Victor Buruiană a plecat prea devreme şi nu am reuşit să-i ofer la timp cuvântul. Este omul care a făcut o dramatizare de excepţie şi a potrivit sunete şi accente muzicale în aşa fel încât textul rostit a prins aripi de poveste adevărată. Este omul care a compus muzica pentru această carte și i-a insuflat viață sonoră.

Nu mă doare gura să le mulţumesc a doua oară lui Gherghe Erizanu, director al editurii CARTIER, sub egida căreea a apărut audiobook-ul meu, lui Alexei Repede, finanţatorul primei ediţii şi lui Dan Lozovan, director al CTC Dixi tv, unde am înregistrat CD-ul.

"Cheralim şi îngerul" este povestea fiecăruia dintre noi. Căci oricât de diferiţi am fi, cu toţii am fost mai întâi copii... La mulţi ani tuturor - copiiilor care am fost, suntem şi vom fi!

Poveste de Crăciun

Există pe lumea asta două tipuri de evenimente: cele pe care le putem influenţa şi cele care nu depind de voinţa noastră. Nu ştiu în ce măsură suntem capabili să determinăm o mireasă cochetă să-şi aleagă mirele politic, dar cu siguranţă nu avem cum să stăvilim sosirea iernii. Cu zăpadă sau fără, iarna a venit şi odată cu ea s-au auzit în depărtare zurgălăii de sărbătoare. Şi chiar dacă un ochi rămâne pironit de televizorul cu ştiri de la peţit, celălalt ochi urmăreşte de zor pixul ce aşterne pe hârtie scrisori interminabile adresate lui Moş Crăciun. Căci nu există om care nu şi-ar dori ceva special de sărbători. Chiar dacă nu crede în miracole.

Recunosc, eu cred în miracole. Şi în Moş Crăciun. Aşa că e firesc să fi scris o istorioară cu copii deştepţi, balene cântătoare, mingi bosumflate, fantome împănate şi îngeri care poartă la piept pungi cu praf de stele. De fapt, nu e o istorioară pentru copii, mai degrabă e o carte pentru părinţii care obişnuiesc să le citească poveşti copiilor.

Această istorioară se numeşte "Cheralim şi îngerul", iar acum este înregistrată pe CD într-o dramatizare inedită de Victor Buruiană.

Deci, pot să mă laud cu prima mea audio-carte!

O voi lansa la 23 decembrie,

la Librăria din Centru (CARTIER).

Pentru cine nu ştie unde se află librăria, ofer următoarele indicii: 1. e pe bulevardul Ştefan cel Mare; 2. la intrare stă lungit pe canapea poetul Emilian Galaicu-Păun.

Vă aştept acolo la ora 18.00!

Toooooţi la alegeri!

Ce vedem dimineaţa în oglindă? Un chip răvăşit de somn pe care îl agreem sau nu în funcţie de capacitatea de a ne iubi pe noi înşine. Şi precum în Republica Moldova educaţia de sorginte sovietică ne-a învăţat că iubirea de sine este un anacronism intelectual, iar învăţăturile creştine sunt distorsionate până la înţelegea că a te iubi înseamnă a fi ultimul păcătos, putem deduce că dimineaţa de obicei vedem în oglindă un chip care ne trezeşte silă. Această mentalitate colectivă se transferă uşor peste felul nostru cotidian de a ne manifesta. Cu complexe, invidie şi dorinţă acerbă de a fi bogaţi, ca să crape vecinul de ciudă. Evident, avem şi calităţi, dar acestea sunt suficient de vehiculate în descrierile romantico-istorice, aşa că nu le reiterăm. 

Aşa deci, ne vom trezi şi în dimineaţa de 28 noiembrie, ne vom uita în oglindă şi într-un târziu vom merge la vot. Pe cine vom alege? Oricât ne-am perpeli şi ne-am pierde în argumente pro şi contra, oricât de tare am insista pe lustruirea unora şi pe denigrarea altora (mă refer la candidaţii de pe liste)...ne vom alege pe noi înşine. Adică exact pe cei care ne reprezintă. Chiar dacă ne e silă... Aşa funcţionează legile Universului. Atragem ceea ce suntem. 

Înainte de a arunca cu piatra în mine, mai îngăduiţi puţin. Să încercăm să exemplificăm. Serafim Urecheanu nu ne place în special pentru că a vândut funcţia de procuror general. Bu-u-un. Dar câţi dintre noi nu şi-ar vinde şi fratele pentru două milioane de euro?! Puneţi-vă întrebarea sincer, în intimitate... 

Să vedem ce i se reproşează lui Vlad Filat. Că a făcut din politică o afacere şi este excesiv de autoritar. Bine, dar oare nu noi suntem aceia care bravăm cu zicala "frate, frate, dar brânza e pe bani"? Şi ni se pare că suntem chiar destul de sclipitori în această inteligenţa ancestrală? Despre autoritarism, ce să spun... Într-o societate patriarhală nu ne putem aştepta la altceva. Bărbaţii sunt autoritari. Motivat sau nemotivat, acasă în familie sau la serviciu. 

De Marian Lupu nu vorbesc, că la ei lista începe de la nr.2. Vladimir Plahotniuc...Numai după cum a procedat în cazul TVR e cât se poate de clar că poate concura lejer pentru titlul de cel mai mare ipocrit din lume. Să fim şi noi prezenţi în Guinness book! Dar... oare nu noi suntem acei care cultivăm ipocrizia în viaţa noastră de zi cu zi ca pe o floare dalbă din poveste? Hai, că am dat-o pe poezie... ca şi scriitorii (elita noastră naţională!) care i-au ciugulit cuminţi din palmă, ca şi mu-u-u-ulţi alţii. 

Trecem la Mihai Ghimpu. Dansează cu fetele la discoteci când lumea moare de foame? Corect! Oare nu noi suntem acei care ne mândrim din răsputeri cu înţelepciunea noastră populară, care "stipulează" clar că: moldovenii la un colţ de masă cântă, la alt colţ de masă plâng? 

Aşa, şi ce se mai spune şi despre Vladimir Voronin? Că e bădăran şi are mentalitate sovietică? Păi bădărănie şi nostalgie din asta la noi e cât cuprinde... 

Despre cei mai mici nu mai comentăm, că la lista aceea de un metru nu-mi ajung nici două bloguri. 

Deci, la 28 noiembrie nu avem altă soluţie decât să ne alegem pe noi înşine. Să ne conducem aşa cum merităm, că doar n-o să aducem oameni de import! Că trebuie să alegem oameni în Parlament nu încape vorbă. Cât am fi de vicioşi, dar fără gospodar la casă tot nu ne place să rămânem. Cum mai zicem noi din moşi strămoşi: rău cu rău, dar mai rău fără de rău. Aşa că, eu zic să ne mai dăm o şansă. Fără resentimente şi prăbuşiri zgomotoase de idealuri. 

În rest, să încercăm să fim mai buni. Mai responsabili, mai verticali, să ne tratăm reciproc cu mai multă compasiune...La urma urmei, să mai mâncăm şi altceva decât brânza cumpărată de la fratele nostru, tovarăşi! Şi să ne respectăm pe noi înşine, să ne placă ce vedem în oglindă dimineaţa. Aşa, încet, încet, peste ani, tot pe noi înşine ne vom alege într-un eventual scrutin, dar poate o vom face cu mult mai mult elan sufletesc!

Yes la vot... ori nu Yes?!

Printr-o pagină specială creată pe Facebook - "Yes la vot pe 28" - Tudor Darie invită persoanele înregistrate în această reţea de socializare să participe la alegerile parlamentare. Adevărat este că de această dată problema şi îngrijorarea cea mare nu este randamentul partidelor raportat la concurenţa dintre ele, ci eventualul absenteism al votanţilor. Oricât de convingători şi bine intenţionaţi ar fi democraţii, e demonstrat că (...) comuniştii ştiu să asigure prezenţa la urne a simpatizanţilor săi. Ei au parte de un electorat mult mai disciplinat, crescut în doctrina dihotomică a partidului iubit, un electorat care nu discută, ci execută. AIE, însă, cu politicile sale eclectice pe parcursul guvernării sale, a reuşit să dezamăgească electoratul său (e o temă de discuţie prea complexă şi o omit aici). 

Altă dată bătălia se dădea între subiecţii politici şi, paradoxal, era mult mai captivantă. Intriga şi speranţa scoteau oamenii la vot. La acest scrutin nu se mai pune problema avantajului politic al partidelor din AIE. Se pune problema indeciziei electoratului AIE. Această lipsă de entuziasm ar putea fi fatală pentru cei care se consideră anticomunişti. Există multe (prea multe chiar) argumente inhibitoare vis-a-vis de aplecarea spre un partid sau altul. Tocmai deaceea nu le invoc. Dacă stăm să judecăm prestaţia fiecărui partid din AIE ajungem să ne dezicem pe rând de fiecare dntre ele. Din păcate deloc în favoarea unui altul, mai eficient, de aceeaşi orientare (cel puţin declarată) anticomunistă. Pe de o parte suntem dezamăgiţi şi supăraţi, pe de alta nu ne dorim reinstaurarea guvernării comuniste... Deci, ce e de făcut?! Înainte de a răspunde la întrebare, mai pun una. Cât de tare ne dorim să evităm o guvernare totalitară?.. Dacă dornţa e foarte mare, atunci aceasta ar trebui să fie mobilul care ne va scoate la vot pe data de 28 noiembrie. Căci altfel... regimul totalitar nu numai va fi inevitabil, ci va fi mult mai dur şi mai greu de suportat. 

Paradoxal este că tot democraţii au aşternut covorul roşu pentru un asemenea scenariu. Dacă presupunem doar că anemia noastră electorală i-ar avantaja pe comunişti şi ei ar obţine majoritatea hotărâtoare în Parlament, atunci trebuie să fim conştienţi că aceştia vor acapara fără menajamente (în câteva săptămâni) toate instituţiile statului. Exagerez, dar nu prea tare. Ei vor pune mâna pe Parlament, Guvern, Instituţia Publică a Audiovizualului. Şi nu pentru că vor recurge la revoluţie, ci pentru că legile modificate fără prea mare previzibilitate de chiar cei din AIE, le permit să facă acest lucru. 

Legea despre statutul deputatului în Parlament le va permite să păstreze concomitent mandatul de deputat şi funcţia de ministru timp de 6 luni. Plus 30 de zile, la o interpretare mai şmecheră a articolului 5. Amintesc conţinutul art.4, modificat cu mare scandal şi impertinenţă acum un an: "Persoanele numite în organele centrale ale administraţiei de stat pot cumula exercitarea acestei misiuni cu mandatul de deputat pe o durată de cel mult 6 luni". Chiar dacă Curtea Constituţională a declarat drept neconstituţională această modificare (hotărârea Nr.9 din 08.04.10), ea a rămas înscrisă în textul legii respective şi, deci, perfect valabilă. 

La fel e şi cu compania "Teleradio-Moldova". Nu va mai fi nevoie de opoziţie ca să se reinstaureze cenzura totală acolo, pentru că au fost omise tocmai acele prevederi ale legii, care impuneau acest lucru. Din articolul 56 a fost iradiată prevederea conform căreia Parlamentul confirmă membrii Consiliului de Observatori prin votul a 3 cincimi din numărul deputaţilor. Acum ei sunt aleşi prin majoritatea simplă, precum este ales şi Preşedintele Companiei - respectiv, cu majoritatea simplă a membrilor CO. Deci cu Parlamentul, Guvernul şi cea mai influentă porta-voce în mână, nu cred că există prea multe şanse ca (...) comuniştii să mai plece vreodată de la guvernare. 

Aşa că răspunsul la întrebarea "ce e de făcut?!" este unul singur. De mers la vot în 28 noiembrie! Indiferent de dezamăgirile provocate de AIE. Altfel riscăm să ajungem şi mai dezamăgiţi şi... mai comunişti decât am fost vreodată.

Codul Audiovizualului şi frecvenţele lui Plahotniuc

Concursul CCA pentru atribuirea frecvenţelor terestre unor pretendenţi din domeniul audiovizualului a dezvăluit de fapt nişte lucruri bine cunoscute. Practic toate frecvenţele disponibile au fost preluate cu uşurinţă de instituţiile, despre care se spune că sunt ale lui V.Plahotniuc. Deşi pentru frecvenţa pe Chişinău au fost depuse câteva solicitări "grele" (Jurnal TV, Publika TV etc.), aceasta a fost câştigată de VDT, un post de televiziune totalmente obscur (şi la propriu şi la figurat). Se spune că şi acesta este proprietatea lui Plahotniuc. Precum este şi Maestro FM, care a obţinut tot ce a cerut pe domeniul radio. Fără nici o motivaţie consistentă membrii CCA au ridicat mânuţele în favoarea marelui guru financiar al Republicii Moldova. Doar Ludmila Vasilache a fost o excepţie şi, din păcate, a confirmat regula culpabilităţii celorlaţi. De fapt, cum a fost posibil ca situaţia să degenereze în halul respectiv? 

Pentru început - o explicaţie. Am mai spus că audiovizualul este un domeniu în care se împletesc politicul şi comercialul. Dividentele sunt mari în ambele sensuri. Acesta e motivul pentru care domeniul trebuie reglementat cu deosebită echidistanţă, competenţă şi perseverenţă. Unul din principiile pe care se bazează această reglementare este pluralismul de opinii. Mecanismul prin care acest principiu este asigurat ţine de evitarea monopolului în audiovizual. Un singur proprietar nu poate deţine prea multe posturi de televiziune şi radio (fie şi de nişă) pentru a nu influenţa decisiv, pentru a nu controla exhaustiv formarea opiniei publice într-un stat (în egală măsură pentru a nu monopoliuza piaţa din domeniu, strangullând concurenţii). Tocmai din aceste considerente Codul Audiovizualului a prevăzut limitarea posibilităţii unui proprietar de a deţine mai mult decât decât două instituţii audiovizuale. 

Revin acum la întrebarea de mai sus. Dacă zvonurile precum că Plahotniuc deţine Prime tv, 2Plus, Maestro FM, Prime FM şi VDT (precum şi cea mai mare casă de vânzări în audiovizual Casa Media) sunt veridice, atunci acesta a reuşit să concentreze în mâinile sale practic toată piaţa audiovizuală (conform cotelor de vânzări şi acoperire). Şi, respectiv, nu a făcut-o de unul singur. Chiar dacă a reuşit să corupă (mituiască) majoritatea membrilor CCA, Plahotniuc nu ar fi obţinut tot ce şi-a dorit fără un esenţial suport politic. De unde a venit acesta? Ipoteza ne conduce spre PD. Ar mai exista şi AMN, care, se zice, i-a vândut funcţia de procuror general. Totuşi, Plahotniuc a avut nevoie de acoperire legislativă pentru monopolul său în audiovizual. În caz că se schimbă ponderea pionilor politici, mă gândesc. El şi-ar fi dorit să deţină acest monopol nu doar de facto, dar şi perfect legitim. Ceea ce a şi făcut prin intermediul... PL. E doar o deducţite, bineînţeles, dar... 

Încă în sesiunea precedentă, dacă nu greşesc, primarul de Chişinău a intervenit la Parlament cu o scrisoare prin care solicita schimbarea articolului 66, alineatul 3 în sensul legiferării monopolului în audiovizual. Reacţia CCA a fost atunci promtă şi solicitarea a fost pusă într-un sertar. Nu prea adânc. Apropo, nu s-a întrebat nimeni cum de PL a reuşit să procure un sediu nou în centrul oraşului? Nu cumva solicitarea domnului primar coincide ca perioadă de timp cu procurarea sediului? Mă rog, e doar o supoziţie. Până la urmă, Codul Audiovizualului a fost modificat. Repede şi fără tam-tam. Nici un fel de discuţii cu societatea civilă, cu autorii Codului în vigoare, cu instituţiile europene. 

Acum alineatul e reformulat aşa: "o persoană fizică sau juridică poate deţine cel mult cinci licenţe de emisie în aceeaşi unitate administrativ-teritorială sau zonă, fără posibilitatea de a deţine exclusivitatea". De parcă în Republica Moldova ar exista câte o sută de posturi de televiziune şi radio într-un singur sat sau chiar raion! Modificarea a trecut atât de suspicios prin Parlament, fiind datată cu 9 iulie 2010 (oare acesta era cel mai important proiect de lege în pragul dizolvării Parlamentului?!) încât se crează impresia că cineva a "strecurat-o" cu multă abilitate. Nici nu i-a fost prea greu. 

Chiar dacă aş presupune buna intenţie a Preşedintelui Comisiei de profil, nu e de mirare că a semnat amendamentul, susţinându-l pe Dorin Chirtoacă - în cadrul emisiunii Chestiunea Zilei de la Jurnal TV am descoperit că d-na Fusu nu deosebeşte nici măcar noţiunea "frecvenţă" de "licenţă" (deşi se declară autor al unui Nou Cod al Audiovizualului care va descoperi bicicleta din perspectiva mileniului tehnologiilor avansate!). Oare la ce să ne mai aşteptăm? De ce oare politicienii nu înţeleg că dincolo de ţara lui Plahotniuc există oameni care vor să voteze cu partidele democrate, dar... n-au cu cine?

„Veghe” la teatrul Eugene Ionesco

Teatrul Eugene
Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. 

S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. 

Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. 

Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. 

Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum alogică  e orice moarte. 

Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.

Fost-am la concert aseară...

De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. 

Bun! Am ales rândul doi, chiar dacă exista inconvenientul de a nu avea un sunet prea calitativ. Cunosc piesele şi mi-am zic că vreau să-i văd mai bine. Ca lupul din poveste. Fecare ridişor... Bine dispusă, aşteptam să iasă în scenă Angela Brambati, Franco Gatti şi Angelo Sotgiu - cei trei membri ai trupei legendare. Dar... a ieşit un tânăr îmbrăcat în blugi şi cămaşă, peste care purta o vestă împletită. Am crezut că e un tehnician. Nu era. S-a apropiat de microfon şi a ultra-sono-vibrat piţigăiat în el: "Bună seara!" A făcut un scurt intro la ce urma să se întâmple în scenă, l-a prezentat pe Excelenţa sa, Ambasadorul italian, a tradus ce a spus acesta şi... ne-a cucerit irecuperabil. 

Nu ştiu de unde s-a luat acest Mister Bean autohton, dar ceea ce îi ieşea pe gură a făcut sala să freamăte. Consoanele palatalizate, ţi-urile şi dz-urile sale (gen de ce nu padhadzeşţi la mine) stârneau valuri de reacţii - unii râdeau, alţii îşi astupau urechile, ceilalţi scrâşneau nervos din dinţi. Eu personal aveam reacţii alternative, din toate câte puţin. Mă rog, când a tradus "motociclă" în loc de "motocicletă", îmi amintesc că mi-am dorit exacerbat să arunc cu ceva în el, dar mi-a fost greu să mă despart de telefon - doar de acest obiect detaşabil de propria-mi fiinţă dispuneam în acel moment. 

Ceea ce, însă, mi s-a părut şi mai grav este că organizatorii concertului nu s-au oropsit să le explice oaspeţilor în ce ţară au aterizat la aeroport. Probabil, li s-a comunicat că Republica Moldova este un apendice al Rusiei şi că aici trăiesc preponderent ruşi. Aşa că cei trei interpreţi au încercat să stimuleze extazul spectatorilor aruncând ici colo cuvinte ruseşti şi îndemnând sala să cânte "Pusti 'segda budet solnţe". 

Când, totuşi, Angelo l-a întrebat pe bravul traducător cum ar fi grasie în "moldava", acesta a zis: "merci". Apoi, merci pentru concert (Ricci e Poveri au fost absolut minunaţi!), dar iaca pentru restul... nici nu şţiu cum să bazaresc pe maldavneşţe ca să fim în poneatcă...

Aberaţii de 10.10.10

Ce e şi cu inspiraţia asta... nu am dat pe aici de mai bine de o lună. Mă şi mir cât de perseverentă am fost în lenea mea. A fost o perioadă când scriam mai mult despre procesul politic. Acum despre politică scriu toţi. Internetul (şi mai ales blogurile) au creat o explozie de comentatori politici...Bang!!! Universul s-a recreat. 

Nu zic că politica nu e importantă, dar am impresia că a devenit obsesie naţională. Obsesia care ne amorţeşte mintea şi... membrele posterioare, dacă oricum nu ne mai interesează să mergem... la vot. 

Aud multă lume derutată, eu cu cine votez-ul lui Caragiale este mai actual ca niciodată. Vreau să mă concentrez la altceva... La viaţa în sine. Oare mai e la modă viaţa în sine? Ah, a căzut o stea! Pe cine mai interesează asta, dacă nu cumva e vorba de o stea de pe epoleţii unui om politic?

Muşuroi cu referendum

Acum că referendumul a rămas în trecut şi, după cum era de aşteptat, nu a dat nici o soluţie în vederea depăşirii crizei politice, trebuie să tragem nişte concluzii. Întotdeauna mi s-a părut că actuala clasă politică a investit în acest act electoral o prea mare speranţă de ieşire din impas. De fapt, ce putea să ofere o eventuală validare a rezultatelor referendumului? Eventualitatea unei alte crize! Unde-i groapa cu furnici? E aici? Ba nu-i aici!

Dacă o ehidnă vrea să se înfrupte cu furnici, ea îşi bagă ciocul direct în muşuroi şi nu încearcă să aspire furnicile printr-un pai lung de un kilometru printr-o gaură lăturalnică: poate - poate furnicile nu o vor observa şi se vor lăsa supte în neştire.

Ideea e simplă: dacă nu se schimbă mentalitatea (sau măcar abordarea politică) alte alegeri (fie că preşedintele va fi ales în mod direct de către popor, fie că va fi ales de Parlament), cu certitudine ne vor conduce spre alt impas. Muşuroiul nu e aici! Oricâte variante de depăşire a problemelor politice vor fi invocate, niciuna nu va funcţiona. Legea este un act de reglementare extrem de important, dar ea poate fi tratată ca un set de stipulări susceptibile interpretării, rescrise şi manipulatoare. Oricând şi oriunde!.. dacă nu există principiul separării intereselor personale de cel naţional, dacă nu există abilitatea de a comunica, de a face compromisuri raţionale. Atât timp cât cei care râvnesc puterea o vor transforma în business, cât nu se vor împărţi portofolii, ci se vor vinde funcţii, cât nu se va miza pe oameni competenţi, ci pe oameni devotaţi şi obedienţi, cât nu se va ţine cont că o mare parte a populaţiei (a electoratului) este influenţată ireversibil de comunişti, lucrurile vor stagna. În alte vremuri asemenea situaţii provocau războaie civile. Acum provoacă doar o bâlbâială politică. Da, iată un motiv de bucurie...

Rezulatatul referendumului din 5 septembrie era previzibil cu mult înainte ca acesta să aibă loc din mai multe motive: lipsa de coerenţă în acţiunile celor din AIE, mesajul difuz al fiecărui partid în parte, confuzia creată de afişajul desprins parcă din altă campanie electorală - cea prezidenţială, decepţia generală din cauza complicităţii care a substituit unitatea în acţiuni eficiente ale actualei guvernări (tăcerea în scandalul Plohotniuc şi dosarele deschise instantaneu tuturor acuzatorilor, ascunderea adevărului despre 7 aprilie, faptul că nici un "hoţ de ţară" nu a fost tras la răspundere, comerţul cu funcţii - în special cea de procuror general etc.). Paradoxal şi hilar este că mesajul comuniştilor de a boicota referendumul a fost mai "elaborat" decât cel (cele?!) transmise de AIE. Un mesaj clar, simplu, pe înţelesul alegătorilor PCRM, printre care s-au pomenit, din păcate, şi reprezentanţii etniilor minoritare din Republica Moldova.

De fapt, acest plebiscit ratat a fost o lecţie pentru oamenii politici. În special pentru cei care afişează brand-ul democraţiei. Nu cred că rata scăzută de participare la vot ar putea fi un prilej real de bucurie pentru comuniştii care interpretează matematic datele procentuale. Nici că ar fi semnul unei apatii politice. Dimpotrivă, este un indiciu clar că cetăţenii Republicii Moldova nu mai vor să fie marionete mânuite de jucători politici. Căci, acesta e adevărul: politica în Republica Moldova nu a reuşit să depăşească faza unui joc. Curat, murdar, cum o fi de la caz la caz. Într-un an de existenţă AIE nu a reuşit să-şi convingă electoratul că schimbarea unui articol din Constituţie ar fi o mişcare eficientă pentru ca statul nostru să aibă un conducător puternic şi inteligent, capabil să gestioneze lucrurile în interesul naţional, să aducă la masa de negocieri oponenţii politici, să nu-şi subordoneze instituţiile statului, să susţină tranşant eradicarea corupţiei.

Dar acest fapt, odată constatat, nu înseamnă decât că jocul trebuie să se transforme în politică adevărată chiar din acest moment. Iar după dizolvarea Parlamentului - într-o luptă electorală explicită, cu toate răspunsurile la întrebările generate de reticenţa impusă de păstrarea unităţii AIE.

Paiele de plastic nu sunt instrumentele potrivite pentru a intra în muşuroi. Ori ai cu ce mânca furnici, ori te dezici de această consumaţie.

Mangalia, probabil, te iubesc!

A patra oară la mare anul acesta! O ocazie absolut nesperată, o aventură, o surpriză nebunatică a destinului. Am făcut un drum lung şi solicitant. Aşa că în prima zi de plajă m-am cam simţit-nesimţit. Oricum am reuşit să observ copacul uscat şi solitar înfipt în pietroaiele ce despart promontoriul de plaja de nisip. Moftul – eterna dambla naţională a românilor - m-a afectat şi pe mine, deşi mă străduiam să nu mă las copleşită de repudierea general acceptată a vremii. Trupurile goale de pe plajă se revoltau în diverse tonalităţi, exclamaţii şi gesturi împotriva apei (e prea rece, Mihăiţă!), a brizei (e insuportabilă, mâine plecăm acasă, dacă continuă tot aşa! Rareş, ia prosopul, că răceşti!) etc. De fapt, vântul nu era mai puternic decât altă dată la sfârşit de august, iar apa era chiar foarte caldă, deşi, e adevărat, mai rece decât laptele fiert de curând. Aşa că am rămas imună la starea de spirit din micul paradis. 

Altceva m-a surprins. Nu am auzit să fie deranjat cineva de mormanele de gunoaie adunate printre pietre…Deci, de o solidaritate afectivă cu ceilalţi purtători de chiloţi şi (unde şi unde) sutiene nu putea fi vorba. Cel puţin în prima zi de plajă. Aşa că m-am întors pe burtă şi am ascultat valurile… şi vocile de copii care mi s-au părut cele mai frumoase unduiri sonore de pe glob, chiar dacă urlau în gura mare că, vezi Doamne, tataie nu a zis aşa, ci altfel!

Totuşi, o voce de bărbat (aflat în preajmă cu femeie, copii, plapumă, şaurmale şi multe altele) răzbătea mereu spre tempanele mele oarbe: păi, asta e vacanţă?! Plecăm chiar acum, e prea frig, nici în apă să nu se bage nimeni, că e de gheaţă! Am întredeschis o pleoapă şi am zărit o faţă orientată în jos: aripile nasului, colţurile gurii, ridurile adânci şi verticale, toate parcă ar fi fost legate cu un nod invizibil sub bărbie. Când s-a ridicat de pe cuvertura întinsă pe nisip, am observat că pretenţiile lui aveau un substrat psihologic dobândit – era olog. Un crac al pantalonilor era umplut evident cu o proteză rigidă. Nu-şi putea îndoi piciorul, aşa că a prins a şontâcăi printre amatorii de băi de soare cu o dexteritate demnă de toată admiraţia. L-am urmărit puţin, apoi am încercat să mă concentrez asupra Hertei Muller, dar „leagănul respiraţiei” sale nu s-a dovedit a fi pentru moment sincronizat cu respiraţia mea. Nu am avut suficientă putere să mă rostogolesc peste suta de pagini, aşa că m-am rostogolit pe spate. Activitatea asta de transformare în plăcintă aburindă la soare a continuat până hăt târiziu (excepţie fiind orele din miezul zilei, bineînţeles!) şi, recunosc, mi-a făcut plăcere. A urmat o altă zi cu rafale de vânt şi valuri mari... 

Într-o noapte am făcut tot posibilul să dorm: am fumat o ţigară, am vorbit la telefon, am citit câteva nuvele de Milan Kundera, am mai fumat o ţigară… În sfârşit am adormit… şi am avut nişte vise absurde, lungi, cu o grămadă de persoane cunoscute şi necunoscute în calitate de protagonişti ai serialului meu oniric. Când mortul a trecut pe lângă mine cu o bocitoare aruncată peste sicriul negru… m-am trezit! Hu-u-u, slavă Domnului, s-a schimbat vremea!

În acea dimineaţă am schimbat şi plaja – am mers la una mai fiţoasă, cu şezlonguri şi umbrele din stuf. Acolo bunăsatrea se revărsa peste slipi odată cu burţile bărbaţilor plini de sine şi de… giuvaiere din aur. Burţile se plimbau printre paturile pliabile până la terasa din apropiere (absorbind acolo meniul tradiţional din ciorbă şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi) şi înapoi, spre întinderea fierbinte de nisip amestecat cu praf de mică. Atâta timp cât nu-mi făceau umbră, nu mă deranjau. Mai ales că litoralul este tocmai locul unde îmi place să citesc, lăsându-mă în voia lenii binecuvântate. „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici m-au absorbit cu desăvârşire (ca şi orice alt gen de iluzii, pe care nu încetăm să le zămislim în hrubele sufletului nostru). Reversibilitatea miturilor este evidentă cu atât mai mult în Basarabia, unde timpurile de cumpănă sunt mai degrabă un periplu continuu, decât o tulburare socială după o perioadă de normalitate. Oare nu trăim şi acum iluzia mitului Salvatorului, a revenirii Zeului în cetate şi a pericolului în care se află Patria, agitându-ne frenetic în numele vreunui şef de partid? Demolarea miturilor, constrângerea spiritului critic de a se manifesta în fiecare dintre noi (ca parte intrinsecă a progresului) este o opţiune-acţiune culturală necesară. Dar, cu referire la mediul intelectual din Republica Moldova (care şi-a înfipt stindardul nepieritor, spiritual, imuabil şi naţional în Aleea Clasicilor din Chişinău) practic gratuită. Mentalitatea dihotomică, plăsmuire a sovietizării, e o dihanie greu de ucis… Ca Bruce Willis în „Die hard”…

Tocmai când subliniam cu ardoare (Doamne, ajută-mă să nu-l idealizez pe Negrici!) un pasaj despre cazul modernismului, aud un zgomot incompatibil cu ansamblul sonor al litoralului: un huruit venit din cer. Acolo, printre pescăruşii zburătăciţi, un avion mic cu elice survola plaja şi trăgea după el o pancartă cu… publicitatea electorală a lui Filat. Cu litere mari albe pe un fundal de culoarea PLDM sta scris VERDE CU… Mi-am zis că image maker-ii premierului nostru au cam ieşit din limitele „umane” ale unei campanii de promovare, dar…m-am liniştit pe dată. De CU nu era suspendat un stejar, ci o halbă CU bere. Ca să vezi cum a funcţionat instantaneu mecanismul de inducere în subconştient a canonizării! Da-a-a, mi-am zis, tocmai suntem pe punctul de a intra într-o altă „cursă a speranţei şi a aşteptării visătoare”, vorba lui Eugen Negrici, ce succede un lanţ de decepţii politice şi economice cu atât mai dramatice cu cât investim mai abitir în iluzii şi excese de zel patriotic. Dar ce e val ca valul trece, aşa că m-am ridicat de pe loja împărătească din plastic alb şi m-am scufundat în mare.

M-am scufundat?! Se vede că poeticul frazei nu e deloc pe înţelesul salvamarilor! Violarea dreptului meu la libera circulaţie a fost comisă imediat ce am încercat să mă desprind din viermarul întins de-a lungul plajei pe o lăţime de vreo zece metri în apa marii. Geamandurile şi fluieratul strident al „paznicilor” au făcut corp comun pentru a mă intimida şi a mă reîntoarce printre sutele de capete şi torace care se bălăceau lângă mal. Asta mi-a displăcut categoric, mai ales că nici „pe uscat” nu suport încălcarea spaţiului intim de care am nevoie pentru a respira liber. În consecinţă, am mers la plimbare "unde m-or duce ochii". Şi aceştia m-au dus… într-un loc minunat, de m-am simţit ca şi Assol în aştepatrea prinţului său. Deşi nu am văzut vele purpurii, toate celelalte elemente de poveste m-au revigorat şi am iubit pe loc Mangalia. Valurile cârlionţate se gudurau pe lângă iahturile albe ca pisoiul meu, Iris, când îmi cere de mâncare. Ştiam din presă că multe iahturi se înmatriculează peste hotare din cauza accizelor exagerate stabilite de legislaţia din România. Dar pentru că nu aveam nici un motiv (în speţă – financiar) să-mi cumpăr o corăbiuţă, această problemă nu m-a întristat deloc. O ambarcaţiune de stil vechi m-a impresionat în mod special. Toată lumea se fotografia lângă ea. Ispita nu m-a ocolit nici pe mine – zici că sunt în Monte Carlo, zău aşa!

Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc portul turistic din Mangalia a fost şi liniştea, de care sunt atât de avidă, organizând un sejur la mare. Căci ce poate fi mai armonios decât sunetul valurilor sparte, pătruns uneori de strigătul pescăruşilor – pescari? Ce poate fi mai agreabil decât tăcerea de dincolo de trepidaţiile politice şi sociale peste care „nu se trece” în viaţa de zi cu zi? Credeam că am răspunsul – câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat. După vacanţa asta trebuie să completez: câteva zile de lecturi pe un litoral civilizat…şi discret, adică fără Radio... Vacanţa. Da, acest post de radio mi-a nesocotit (alături de salvamari) dreptul la libertate, bombardându-mă cu informaţii de doi bani (despre meniul teraselor, supa zilei lor, concerte şi competiţii sportive pe nisip etc.), cântece scoase de la naftalină şi interviuri cu interprete despre care n-am auzit şi nu vreau să mai aud vreodată! Iată că paseismul literaturii române, despre care vorbeşte Negrici, este valabil şi în contextul artei interpretative. Cu tot respectul, dar a fost un chin să ascult o zi întreagă interpreţii adulaţi de tot poporul român pe timpul lui Ceauşescu, atunci când eu vroiam să ascult doar marea. Cu siguranţă Radio Vacanţa are un contingent bine definit de consumatori, dar asta nu înseamnă că oricine e fericit să-l audă cu de-a sila, contrar predilecţiilor sale. Această tradiţie a transmisiunii non-stop a postului Radio Vacanţa în zonele de odihnă păstrează clar amprenta vremurilor picate din evoluţie şi în acelaşi rând cu alte câteva obiecţii esenţiale mult mai grave (preţurile exacerbate, gunoaiele generoase), reduce potenţialul turistic al litoralului românesc... De acord, e părerea mea subiectivă.

P.S. Ceea ce a evitat să spună Radio Vacanţa, e că nici un meniu cu ciorbe de burtă şi fasole bătută nu se compară cu midiile pescăreşti sau cu calmarii pane serviţi destul de repede şi foarte amabil la terasele de pe litoral. Da, şi la restaurantul luxos din portul de iahturi (acolo unde te simţi ca şi cum ai fi la Monte Carlo) fetele drăguţe cu fuste scurte, prinse de şolduri în două volănaşe cochete, îţi aduc pe aripile vântului orice desert îţi pofteşte inima: profiterol cu ciocolată albă sau cu ciocolată neagră, îngheţată în cocos sau în lămâie, prăjitură de ciocolată cu pere sau tartă cu fructe de pădure… Iar noaptea valurile îşi plesnesc cu patimă spuma sâsâită, detonând aplauze copioase în cinstea lunii pline...

Vacanţă la Bâlea

Am revenit din vacanţă. Adică din mai multe escapade, ultima fiind cea mai consistentă ca mod de ieşire din spaţiul sufocant al Chişinăului. Bine, "sufocant" e un fel de a mă exprima - nu e chiar aşa de grav, dar conferă vacanţei o motivaţie comprehensibilă. Deci, am petrecut o săptămână în munţii Făgăraş. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2034 m m-a cucerit (a treia oară!) prin tot ce poate oferi un peisaj de munte. La prima urcare cu telecabina am plutit în laptele dens al ceţii peste cele câteva platouri pe care le ştiam dinainte. Nu se vedea absolut nimic prin geamuri. Doar albul opac al norului. Sus, la lac, ne aştepta o senzaţie opulentă de a ne fi aflat într-un spaţiu cosmic. Cel puţin nepământean. Clăbucii de ceaţă care se perindau peste noi, deschideau mereu altfel de imagini într-un cadru teatral suprarealist. Un magician total se juca cu percepţiile noastre asupra realităţii.

Am urcat la lac şi a doua zi (mult mai însorită şi... cu posibilităţi mai mari de a admira peisajul). Transfăgărăşanul, şoseaua construită cu mult sacrificiu pe timpurile lui Ceauşescu, şerpuia sub noi ca un monstru în agonie. De această dată lacul Bâlea ne-a întâlnit în toată splendoarea şi... impasibilitatea sa monumentală. Acolo, sus, dacă reuşeşti să faci abstracţie de bâlciul creat (numaidecât!) de comercianţii ambulanţi, abandonul poate fi deplin. Pici (în sus?!) din istorie şi timp. Exişti doar de mână cu veşnicia. S-o fi născut ea la sat, dar dăinueşte pe crestele munţilor...

Într-o altă zi am făcut un traseu a la pied până la cascada omonimă - cascada Bâlea. Nu a fost prea greu, dar nici uşor nu a fost. La un moment dat ne-am văzut spânzuraţi de versant şi a fost nevoie de susţinerea morală a celor care făceau deja cale întoarsă: "Nu renunţaţi, merită efortul!" Într-adevăr, merită... Apa curgea din cerul înnourat ca o binecuvântare cristalină. Frumos, ce să zic!

Serile mai făceam câte un grătar. Odată, pe muchia nopţii de dincolo de foc, am zărit o luminiţă verde. Era un licurici! Nu am mai văzut licurici din copilărie...şi iată, ea m-a atins tocmai unde nu mă aşteptam - în munţii Făgăraş.

Se tem europenii de noi?

Zilele acestea Rusia a trecut din nou la treabă, convertind teama europenilor de a-şi pierde locurile de muncă într-un beneficiu pentru propria strategie geopolitică. Că vinurile noastre sunt "ingurgitabile" pentru esofagul delicat al ruşilor am înţeles demult. 

Remisiile în acest sens sunt tot mai scurte şi au o legătură directă cu stresul. Cum se enervează puţin omul cu stea (roşie) în frunte... gata!.. i se strânge tractul digestiv în convulsii spasmotice şi nu mai poate înghiţi nici un gât din vinul moldovenesc! Grea boală... fără leac! Adică ar fi o soluţie - transnistrizarea RM, dar există prea mulţi "ghimpi" în calea dobândirii acestui remediu. 

Totuşi, efortul Rusiei de a scăpa de "sughiţ"-ul alcoolic (prin extensie - de a păstra RM în ţarcul său de influenţă) rămâne a fi exemplar. Se ştie că procedeele de manipulare geopolitică sunt multiple. Au trecut timpurile când Hruşciov bătea cu papucul în tribună. Acum există alte "resurse" naturale prin care demnitarii europeni pot fi ţinuţi în lesă. Gaze, ţiţei şi... piaţa forţei de muncă. Mai există şi o sumedenie de guri prin care mesajul Moscovei poate fi popularizat. Ca să fie mai eficient. Guri care vorbesc italiana, engleza, germana. Şi o vorbesc foarte bine pentru că sunt guri ale nativilor din ţărilor respective: Italia, Marea Britanie, Germania. 

Isteria apropo de "pericolul" invaziei moldovenilor trebuie să fie provocată de cei care sunt ameninţaţi de acesta, nu? Ca să fie credibil avertismentul. Aşa dar, articolele (publicate în presa străină) despre "hoardele" de moldoveni, care vor devora Europa din cauza "miopiei politice" a lui Băsescu, sunt nişte mostre clare de lucrătură securistă rusească. Sunt tulpine de viruşi gata să atace din nou orice intenţie a RM de a spori imunitatea faţă de Moscova. Tulpine de viruşi pe care Bruxelles-ul e pe cale să le înghită. Sau nu?..

44 - hotarul peste care se trece altfel... R.I.P. Mădălina

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.

Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.

Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!

Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

Valiza

Duminică. Astăzi încerc să „rezolv” o problemă relaţională, moştenită din cine ştie ce adâncuri carmice. Nici nu mă mai oftic să înţeleg cum de m-am pricopsit cu aşa ceva. Esenţa, miezul problemei va rămâne departe de ochii lumii, în jurnalul meu existenţial. Mai bag şi câte o intrigă, nu? Dar o explicaţie oportună tot am să dau.

Teoretic, fiecare vine pe Pământ cu un scop anume. De aceea, deşi suntem oameni cu toţii, suntem atât de diferiţi. Şi la chip, şi la trup, dar şi (mai ales!) la celelalte: structură psihologică, mentală, emoţională, modul de percepţie a valorilor, a binelui şi răului în definitiv. Coborâm (la ore şi staţii prestabilite fără voia noastră) din „trenul” edenic drept în cele patru dimensiuni acceptate pe Terra. La fel de miopi pentru început, la fel de goi, dar…Fiecare cu valizuţa proprie. 

Valiza care ne face speciali în lucrarea Celui de Sus. Conţinutul acesteea ne defineşte, ne ghidează prin labirintul încercărilor ca un GPS mistic. Avem acolo problema proprie, dar şi toate ustensilele necesare pentru a atinge scopul propus, a învăţa lecţia şi a descurca nişte iţe din preşul de la uşa Paradisului (pe care tot noi le-am încurcat şi din cauza cărora se prea poate să ne împiedicăm iarăşi tocmai în gura raiului). 

Condiţia este să revenim... fără valiză, eliberaţi, ca să ne putem prinde de aripi mai bine, cu ambele mâini...

Death is the Road to Awe.Clint Mansell.

Plouă iarăşi la Chişinău. Acolo, la Hânceşti, la Ungheni (judeţul meu natal) oamenii îşi trăiesc dramele vieţii lor rurale, surprinşi de calamitatea implacabilă. Plouă şi acolo? Cresc apele? Se întunecă şi mă gândesc că sinistraţii ar trebui să aibă un acoperiş deasupra capului. Dar mâine?! Îmi repugnă "utililitatea" tragediei pentru orice gen da campanie, inclusiv electorală. Dar fie şi aşa, doar eficientă să fie. Să usuce, dacă nu apele revărsate, măcar lacrimile femeilor înnebunite de ce a putut să le facă Dumnezeu. De ce?!

Noi, ăştea de la Chişinău, cumpărăm carnea de la magazin sau de la piaţă şi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru o ţărancă să-şi piardă aşa, într-o clipă, bobocii, puii şi ce orătănii o mai fi avut. Totul e sub apă! Bocetul acesta geme peste sute de case inundate. Totul a rămas sub apă! Totul, totul e sub apă! Doar durerea şi disperarea sunt deasupra. Astea de ce nu s-au înecat?! Vor să moară ultimele? Nu, nu, ultima moare speranţa... Şi ea a rămas deasupra, deci. Doar că acum nimeni nu o ia în seamă...

De multe ori deprimarea ne bântuie fără a avea temei definit, doar pentru că, zicem noi, "filozofii", ne macină nostalgia originilor, tristeţea existenţială, căutarea sufletului pereche... Tot ne sbatem să lipim la loc cioburile unei perfecţiuni "sparte" şi rătăcite prin transcedentalul intransigent... Dar ce sunt toate astea în comparaţie cu suferinţa familiilor care au pierdut tot ce au agonisit: casă, gradină, mobilă, frigidere, capre, oi, păsări, tot, tot?.. Ruşine, intelectuali "subţiri" şi împuţiţi...

Fie! Ascult a suta oară muzica lui Clint Mansell şi mă disculp. Mă gândesc că Dumnezeu ne dă tuturor lecţia durerii. Fiecăruia pe înţelesul său.

Zâmbetul Monei Lisa. Enigmă?

Indiferent de lucrurile pe care suntem nevoiţi (obligaţi?) să le facem zi de zi, viaţa în sine (ca realitate iminentă, dar suprem) este preţioasă. Spun asta fără patetism motivaţionist. Constat doar că am pierdut timp sau, mai exact spus, am "alocat" suficient timp pentru a mă hotărî să păşesc altfel. Treptele ascendente ale dezvoltării spirituale sunt extrem de fluide, deşi ne dorim să fie constituite din material solid - avem nevoie de certitudini. Poţi coborî într-o frântură de idee, dar poţi să te avânţi în sus la fel de repede. Totul e să te hotărăşti. Ceea ce nu este neapărat foarte dificil, ci doar... durează. Uneori ani de zile. 

E un proces de restructurizare a conştiinţei la nivel neuronic, psihic, comportamental. E un travaliu care menţine oscilaţia "de la agonie la extaz" atât timp cât se dezvoltă noua conştiinţă, atât timp cât înveţi să-ţi controlezi atitudinea, gândurile, emoţiile distructive. Trebuie spus că acestea sunt mai puternice decât noi. Cel puţin la început şi (în special!) versus mentalitate balcanică, mediu spiritual şi moral frustrant, nociv şi sufocant pentru orice tentativă de a i te sustrage (acestea sunt doar câteva circumstanţe care favorizează clar un mod fatalist de a organiza gândurile, a forma percepţia realităţii). Jelea, ca şi mămăliga, este o caracteristică generală imuabilă, tradiţională, deja naţional-genetică. Şi e nevoie de o insistenţă acerbă pentru a sparge tiparele şi a te redefini ca om. A conştientiza şi (stirct necesar!) a păstra la nivelul subconştinetului starea de beatitudine în raport cu viaţa, racordată la parametrii temporali în care aceasta se desfăşoară: zi şi clipă.

Şi atunci când totul e gata, brusc, te simţi alt om. Poţi lua decizia să fii fericit pur şi simplu. Şi chiar eşti, pentru că ai schimbat "caseta" cu "zestrea", moştenirea existenţială. Fericirea adevărată nu este cea "motivată" de starea materială, situaţia privilegiată la serviciu, maşină de lux, adulaţie în cuplu etc. Pentru că toate astea pot dispărea la un moment dat. Fericirea adevărată e încrederea şi relaţia permanentă cu Creatorul. De fapt cu tine însuţi. Această relaţie determină în ultimă instanţă perfecţiunea proprie şi atrage celelate bunuri.

La Louvre în faţa tabloului lui Leonardo Da Vinci e mereu multă lume. Am fost şi eu printre ei. Mulţi îşi satisfac curiozitatea şi orgoliul de a fi consemnat evenimentul în albumul famalial, dar de fapt (deşi nu recunosc public) sunt nedumeriţi: de ce, mă rog, atâta zarvă?! Răspunsul e la suprafaţă. Tocmai de aceea e greu de găsit. Poate, pentru început, ar trebui să învăţăm a zâmbi chiar şi în singurătate...

Amendamente periculoase

Chiar dacă am criticat proiectul de lege (elaborat în prezent de APEL) pentru a substitui Codul Audiovizualului în vigoare şi (poate) am resuscitat atitudinea preconcepută faţă de mine şi faţă de poziţia mea socială, insist asupra operării unor schimbări legislative judicioase şi evolutive. Raţiunile mele analitice nu sunt în nici un caz bazate pe resentimente şi atitudini personale faţă de acei care m-au blamat şi s-au dat în spectacol isteric atunci când scriam Codul Audiovizualului.

Dimpotrivă, mă inspiră doar analiza obiectivă şi intenţia de a conduce spre o finalitate civilizată grevele jurnaliştilor de la Moldova 1 (prin mijloacele puţine de care dispunem). Aşa că, astăzi, când am luat cunoştinţă de declaraţia ONG-urilor de profil (apropo de avizul pozitiv al Comisiei parlamentare de specialitate la două amendamente la Codul audiovizualului), am fost fericită să ştiu că nu sunt singura care se pronunţă în acest sens. Şi sprijin pe deplin îngrijorarea manifestată de autorii declaraţiei. 

Primul amendament ţine de articolul care vizează pluralismul şi demonopolizarea domeniului audiovizualului. Legea prevede că un singur subiect nu poate deţine mai mult de două unităţi audiovizuale. Popular vorbind, conform legii noastre, mogulii de presă electronică nu au şanse de a controla cu desăvârşire formarea opiniei în RM. Cineva, însă (probabil), are un interes mare (şi milioane de cheltuit) de a monopoliza piaţa audiovizuală din republică, pretinzând că ar avea voie să deţină 5 (!!!) unităţi (posturi de televiziune sau radio). Asta prevede amendamentul propus şi vine în contradicţie flagrantă cu recomandările Consiliului Europei! De altfel, această idee nu este promovată pentru prima dată. Anul trecut o asemenea solicitare oficială (!) a parvenit la CCA pentru avizare şi era semnată, nici mai mult nici mai puţin, de primarul Dorin Chirtoacă. 

Al doilea amendament vizează independenţa editorială a Companiei Teleradio-Moldova. A impune prin lege compania publică să ofere gratuit timp de emisie partidelor politice este o ingerinţă clară în activitatea editorială şi financiară a instituţiei. Din păcate ONG-urile nu s-au revoltat şi atunci când Parlamentul a adoptat modificarea articolului ce reglementează modul de prelungire (de drept) a licenţei de emisie. Acum TOŢI vor prelungi licenţele într-o veselie, fără a trece prin concurs o dată la 7 ani. 

Precedentul creat de PRO TV a animat, probabil, dorinţa unor deputaţi de a profita (populist!) de acel magnific spectacol politic şi a mai scoate nişte dividente. Acest amendament a defavorizat nemotivat radiodifuzorii care au trecut deja prin concurs, apărându-şi proiectele. Şi a favorizat evident trei posturi de televiziune: PRIME (cineva a făcut lobby pentru Plohotniuc?!), N4 (...şi pentru PCRM?!) şi TV7 (Golea a şmecherit pe cineva, uitând să amintescă şi de celalţi doi profitori ai modificării?).

În concluzie aş vrea să menţionez că domeniul audiovizualului este un organism complex. Dacă diletanţii, profitorii, politicienii populişti (lista poate continua) vor opera tot felul de amendamente şi modificări accidentale (aparent minore) la legislaţia în vigoare, va suferi imediat tot sistemul şi repercusiunile se vor face simţite imediat. Orice incursiune pripită poate deteriora irecuperabil tot sistemul care abia se conturează. Cel mai grav e că, dacă se intră acolo cu picioare de elefant (chiar dacă acestea sunt "tapiţate" cu ciorăpaşi albi de vată), fără a analiza şi a prevedea consecinţele, degeaba ne-am mai răcit gura cu reforma.

Plouă de zile întregi şi mi-e dor de soare...

DIMINUENDO 

oamenii vorbesc-vorbesc-vorbesc 

co-co-co-coţofene! 

emit sloganuri expresii idei 

de obicei toate pe lungimi de undă 

ce se intersectează inoportun 

cuvintele se ciocnesc între ele 

cad zornăind a tinichea 

balamucul ideilor prosperă: 

daţi-mi firul Ariadnei!!! 

alerg prin labirint 

Minotaurul îmi suflă-n spate 

mă arde-n locul unde 

s-au pitit aripile 

transpir ca o vită 

biciuită 

respir-respir-respir-respir 

mă opresc abia atunci 

când ajung la sfârşitul frazei: 

am în faţă doar obişnuitele puncte de suspensie... 

şi enigma Universului taciturn... 

din volumul "Şi totuşi... am înnebunit!..." (ed. ARC, 2005)

Codul...poveste fără de sfârşit...(2)

Am promis că voi reveni asupra proiectului de Cod al audiovizualului pregătit de APEL şi deputatul C.Fusu. Ceea ce mă intrigă cel mai mult este insistenţa cu care autorii promovează ideea abrogării legii adoptate în 2006. Citesc cu creionul în mână proiectul şi nu găsesc nici un motiv pentru asemenea acţiuni radicale, mai ales că legea în vigoare a fost avizată pozitiv de europeni.

Că practicile nu sunt pe potrivă, sunt de acord. Dar pentru ca acestea să corespundă intenţiei legiuitorului, e nevoie de „material uman” calitativ, incoruptibil, de bună credinţă. Iar aşa ceva pe la noi e o raritate. Ceea ce nu înseamnă că suntem condamnaţi la disperare sau la schimbare exhaustivă a cadrului legislativ de îndată ce se schimbă şi guvernarea. O guvernare nouă nu înseamnă schimbarea intrinsecă a mentalităţii unui popor! 

Remarc de la bun început că membrii CCA (conform Codului în vigoare) au fost aleşi pe principiul eşalonării şi (nu mai e mult!) îşi încheie rând pe rând mandatul - chiar în toamnă vor fi trei posturi libere. Spun asta pentru că pentru mine e evident, că nu dezvoltarea domeniului audiovizual e important pentru cei care se chinuie să schimbe legea, ci plasarea „oamenilor lor” în CCA. Şi nu oricum, dar rapid, cât nu s-a schimbat algoritmul! Se vede că legea în vigoare e, totuşi, prea bună, dacă protejează atât de clar membrii singurului organ de reglementare a audiovizualului, astfel încât aceştia nu pot fi demişi atunci când vrea „cel de sus” şi basta! 

Apropo de posturile libere de la CCA. Deja de câteva luni bune un post de membru CCA e vacant, iar conform legii, Comisia parlamentară de profil demu-u-ult trebuia să anunţe concursul pentru suplinire. Dar… cum să-l împarţi în patru?! 

Revin la conţinutul proiectului. Şi repet, în afară de noţiunile legate de sistemul digital de transmisiune şi prevederile despre modul de finanţare a radiodifuzorului public (care pot fi incluse prin operarea amendamentelor respective la legea în vigoare), nu există nimic de luat în considerare în noul proiect. Totul se repetă oarecum prin alte formulări sau prin... copy-paste din actualul Cod. Evident, mă refer aici la articolele lucide din proiect şi nu la cele hilare precum modul de alegere a membrilor CCA (despre care am vorbit deja) sau faptul că pentru a angaja un şofer la lucru, directorul televiziunii publice va trebui să convoace un întreg Consiliu de calificare (cu Preşedinte, remunerare, regulament, şedinţe, prezidiu etc.)! 

Ceea ce m-a amuzat copios este faptul că, deşi de nenumărate ori am vorbit în presă despre prevederile care au fost reformulate de deputaţii comunişti atunci când făceam lobby pentru actualul Cod al audiovizualului, acestea au fost trecute cu copy-paste în aşa-zisul Cod nou. 

Spuneam că intenţia noastră a fost să stipulăm în lege că radiodifuzorii care emit pe frecvenţe terestre (patrimoniu al statului) vor difuza 80% din serviciul de programe în limba de stat. Dar Mark Tcaciuk a venit cu „corectarea” (spre a reduce substanţial cota emisiunilor realizate în limba română) pe care o găsim, copiată fidel, şi în noul proiect: 

“Radiodifuzorii prevăzuţi în alin.(4) vor difuza, în limba de stat, producţie proprie şi autohtonă cu caracter informativ şi analitic în proporţie de 80%.” (!) Cuvânt în cuvânt! Felicitări! 

Va urma…

Codul...poveste fără de sfârşit...

Ambiţiile celor care-şi doresc substituirea actualului Cod al Audiovizualului cu o lege nouă, prinde contur. Şi atunci e firesc să mă întreb: de ce se insistă asupra adoptării noului Cod, tocmai acum, când acest demers nu este deloc primordial? Răspunsul îl găsim în nota informativă: „APEL a lucrat asupra primelor 6 capitole din Cod, modificările venind să reformeze cadrul legislativ din domeniul audiovizualului, având drept obiectiv principal racordarea acestuia la noile realităţi”.

Deci, întrebarea capitală este ca şi formulată: despre ce “noi realităţi” este vorba şi în ce măsură o lege de asemenea anvergură poate şi trebuie să fie conjuncturală? Unul dintre factorii care justifică amendarea cadrului legislativ (nu şi abrogarea acestuia) este iminenţa digitalizării serviciilor audiovizuale (ceea ce în 2006, când a fost adoptat Codul în vigoare, era o perspectivă prea vagă). Trecerea la sistemul digital de transmisie înseamnă, de fapt, racordarea la standardele internaţionale de transmisie a semnalelor (de la staţiile de emisie către utilizatorii finali) sub formă de multiplex. Această performanţă ar permite decongestionarea concurenţei acerbe pentru atribuirea frecvenţelor terestre. Într-un limbaj popular asest sistem ar garanta un loc sub soare fiecărui radidifuzor competitiv. Totuşi, cele 6 capitole “elaborate” denotă că dincolo de noţiunile bine structurate, acest aspect nu a preocupat la modul serios (din start) autorii proiectului de lege. 

“Noile realităţi”, de facto, se rezumă la actuala situaţie politică şi, în mod prioritar, la faptul că Preşedintele Comisiei parlamentare de profil intenţionează să deţină controlul exhaustiv asupra organului de reglementare în domeniul audiovizual din Republica Moldova - Consiliul Audiovizualului. Probabil, Corina Fusu crede că va deţine acest post toată viaţa! Iată cum vor fi desemnaţi membrii Consiliului Audiovizual (art.22): Comisia parlamentară de profil emite o invitaţie publică pentru candidaţii la funcţia de membru al Consiliului Audiovizualului, adoptă un regulament de organizare şi desfăşurare a concursului pentru suplinirea funcţiei respective. În termen de 30 de zile de la anunţarea concursului, invită candidaţii care au depus dosarele la un test scris de evaluare a cunoştinţelor în domeniul audiovizualului, tehnologiilor informaţionale şi mass-media. Apoi cineva verifică “lucrările” şi decide asupra persoanelor care vor fi promovate spre a fi aprobate de Parlament. Răspunsurile candidaţilor la test se fac publice. Minunat! 

Numai că această “evaluare” este mai mult decât suspectă! CINE va întocmi testele, CINE va verifica corectitudinea răspunsurilor, cum vor putea fi contestate rezultatele “examenului”, în ce măsură o singură persoană este capabilă să fie specialist exemplar în toate domeniile enunţate ca obiect de examinre? De fapt, ca martor atent la derularea activităţii Comisiei parlamentare de profil, pot să spun exact cine va dirija “orchestra” implementării acestor prevederi: Corina Fusu, Eugen Râbca şi Alexandru Dorogan. Cine dintre oamenii serioşi, fără deformare psihologică de carierist-sinecurist-pup…ist, va accepta să-şi depună dosarul în asemenea condiţii? 

Mai departe e şi mai interesant. Autorii proiectului de lege (probabil, pentru a se asigura că PLDM îl va vota) îi aruncă un os lui Vlad Filat. Prin stipularea (art.27) că Preşedintele CA va fi propus de Prim-ministru. De parcă Filat şi-a bătut în cuie aspiraţiile politice tocmai pe cea mai impunătoare uşă din Guvern! Şi dacă după alegeri Filat devine Preşedintele Republicii Moldova? Ei, atunci va trebui să se mulţumească cu atribuţia de a confirma, a numi preşedintele CA din două ori. A treia oară nu mai are dreptul să respingă candidatul propus de Prim-ministru. Trebuie să se conformeze. 

Mă întreb dacă mai observă cineva ingerinţa directă a politicului în sfera audiovizualului…Nu mai zic că mi-e şi groază să-mi imaginez ce ar însemna aceste reglementări în cazul accederii la putere a unor forţe de formaţiune totalitară… 

Va urma…

Revenire (Turnul meu de fildeş 6)

Săptămâna aceasta a trecut ca o clipă. Astăzi mă reîntorc în lumea citadină şi, respectiv, în lumea care nu mă primeşte aşa cum sunt, ci mă constrânge mereu la efortul de a mă afirma şi a mă face utilă. De ce la Chişinău totul e altfel? Pentru că acolo e viaţa adevărată, e centrul evenimentelor, e o competiţie sănătoasă etc. Aşa este descrisă viaţa la oraş. Spre el, spre oraş, se îndreaptă atâtea speranţe şi iluzii, încât e greu să contrazici, să disimulezi această certitudine. 

Adevărul e că mi-e dor de casa mea de pe str.Bucureşti. Dar sunt tristă pentru că nici aici, nici acolo, nu există un panaceu (pus în glastră) pentru a-mi unge rănile şi a le opri să se redeschidă. Dar asta e o confesiune prea intimă, de aceea o las la o parte. Ieri m-am uitat la televizor (prima dată de când sunt în Turnul meu de Fildeş).

Am urmărit un film (emisiune) despre o casă de nebuni aruncată într-un soi de sihăstrie pe undeva prin pădurile siberiene. Oameni total deplasaţi, fără dinţi, fără viitor… Cu un trecut halucinant, care continuă să-i bântuie, dacă nu-şi iau pastilele la timp. Toţi iau de trei ori pe zi aceleaşi pastile de culoare roz, fac terapie prin muncă şi nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt. Nebunii nu au voie să facă sex! Un fel de colonie a deşeurilor umane. Mă întreb la ce bun acest chin şi dacă există vreo soluţie de a produce „material uman” fără reziduuri? 

Această dramă a umanităţii – nebunia oamenilor, a creaturilor lui Dumnezeu – este gestionată de forţe obscure, care întârzie mântuirea noastră? Fiecare dintre aceşti retardaţi (nu numai din punct de vedere mental, ci şi, în primul rând, social) au trecut prin momente zguduitoare măcar o dată în viaţa lor. Un copil care şi-a văzut mama spânzurată, un bărbat care şi-a surprins soţia cu amantul în pat, un băiat căruia i-a murit mama - singura fiinţă apropiată din Univers etc. Se spune că fiecare e responsabil pentru destinul său, e culpabil pentru păcatele sale. Dar cine e responsabil de destinele acestor oameni ostracizaţi? Cu ce e de vină o fetiţă care n-a putut trece fără sechele peste faptul că a fost abandonată la naştere, apoi părăsită de restul familiei, chiar şi de bunici, în definitiv - repudiată de societate? Şi toate acestea doar pentru că era foarte tăcută – suferea de autism. 

Sinceră să fiu, mi-ar fi fost mai simplu să fac ceea ce face multă lume, atunci când caută răspunsuri comode şi eliberatoare. Răspunsuri care împuşcă cu pietre în Dumnezeu. Dar logica ispăşirii este uneori total lipsită de… logică… După ani de izolare desăvârşită autista a început… să vorbească. Şi să se plimbe de mână cu un bărbat. Straniu şi acesta - un Quazimodo clăpăug, slăbănog şi adus de spate – care i-a promis că nu o va lăsa niciodată şi i-a spus că o iubeşte. Fără patimă, fără promisiuni irealizabile şi fără gesturi disperate. A luat-o de mână şi atât. Femeia vorbeşte numai cu el. Şi, pentru că ei nu au voie să-şi afişeze afecţiunea, aşteaptă serile „cu discotecă” pentru a se îmbrăţişa timid pe motivul unui dans liric. 

Ambii în continuare primesc acel tratament „unisex”. Mă întreb ce fel de tratament e acesta - bun şi pentru un autist, şi pentru un alcoolic fără şanse de reabilitare? Un tratament care este indicat tuturor celor „săriţi de pe fix”-ul normalităţii general acceptate, tocmai pentru a nu perturba această „normalitate,” clar stipulată în codul social de conduită. 

Oare aceste reguli, universal acceptate ca un adevăr imuabil, nu sunt nişte sârme ghimpate dincolo de care cel ce nu se roagă la Dumnezeu pentru carieră şi beneficii materiale, este un intrus, un paria? 

În goana noastră pentru a ocupa locuri favorizate în ierarhia unei orânduieli improprii (dacă ne amintim de esenţa creatoare a sufletului, care ne aseamănă lui Dumnezeu) structurii fiziologice, psihicului şi spirtului uman, ne prefacem în roboţei cu o anume capacitate de cumpărare. Relaţiile noastre la asta se rezumă – măsura în care suntem utili unul altuia. Oligarhilor şi oamenilor politici le convine. Nouă, majorităţii? 

Răspunsul stă în această istorie stranie de dragoste dintre o autistă şi un Quazimodo, expulazaţi într-o fundătură siberiană, dincolo de cercul „polar” al civilizaţiei. Dragostea, care face minuni. Dragostea, care se sufocă acum în lupta pentru supravieţuire într-o junglă a rătăciţilor…Avem nevoie de o utopie (se pare, Vasile Ernu zicea asta)… Utopia ce ne-ar apropia de o minunată Pandora, unde valorile general acceptate ne-ar face mai fericiţi şi nu ne-ar mai strivi prin totala lor inadecvare la felul nostru de fi. Liberi.