joi, 15 iulie 2010

44 - hotarul peste care se trece altfel...

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.
Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.
Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!
Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

2 comentarii:

  1. Angela, Vă mulţumesc pentru că există şi gânduri de bun-simţ pe net, după toată mizeria cu denumiri de produse mortale in titlurile despre povestea unei femei extraordinare, care nu a fost ajutată suficient să depăşească o depresie...

    A ieşit o frază lungă, pentru că am în cap o carte întreagă după povestea Mădălinei...

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte reusit text, draga Angela! Dureros de trist, dar...adevarat!

    RăspundețiȘtergere