joi, 30 iunie 2016

Doar criminalii vor avea șanse să scape. Căci corb la corb nu scoate ochii.

În articolul precedent din săptămânalul "Cronica" vorbeam despre erorile genetice pe care le-am moștenit ca populație a actualei RM. Printre acestea enumeram obediența în fața autorității, teama de abandon și de sărăcie din care derivă actualele noastre caracteristici negative: lașitatea, ipocrizia, invidia, inacțiunea etc. Scriitorul Vitalie Ciobanu mi-a sugerat să completez această listă neagră a defectelor cu ”infantilism și imaturitate cronică, de parcă am fi mereu bolnavi de rahitism”. Din toate acestea rezultă incapacitatea noastră de solidarizare masivă (în interes propriu, nu al altcuiva!), care ne joacă festa acum cum nu s-a mai pomenit altă dată, căci am ajuns să fim înrobiți de un proxenet, căruia nu-i găsim ac de cojoc cu toate protestele organizate de mai bine de un an. Ar fi ridicolă, ar fi un subiect de comedie burlescă, dacă nu ar fi atât de tragică situația politico-economică actuală. Dramatismul ei vine nu doar din pauperizarea cetățenilor, criza demografică și procentul îngrijorător de sinucideri, inclusiv infantile. Ci, mai ales din faptul, că după aproape 25 de ani de democratizare chinuită, redevenim un stat polițienesc, dictatorial.
Cu poliția am avut de furcă pe timpul grevei jurnaliștilor de la Teleradio-Moldova în 2004. Un anchetator, numele căruia nu-l voi da, în speranța cu nu lucrează și pentru Plahotniuc, m-a citat într-o bună zi și am mers în biroul său pentru interogatoriu. Era un bărbat tânăr, chipeș, inteligent, cu bune maniere. M-a invitat să stau jos și mi-a pus niștre întrebări în legătură cu scopul grevei noastre. Acestea s-au epuizat repede, și, într-un final, vădit stingherit, bărbatul a dat agasat cu mapele de masă și a exclamat: ”Ei, de ce mă impun ei să fac porcăria asta?!” Altă dată vreo trei polițiști au poposit noaptea târziu la ușa mea în același scop. Nu am vrut să semnez nimic și le-am reproșat: ”Halal de asemenea bărbați ai neamului! Prin asta vă manifestați? Veniți noaptea să sperieți femeile pe la casele lor?!” Și ei, stânjeniți de situație, și-au cerut scuze și au plecat, invocând ordinul superiorilor pe care au fost nevoiți să-l respecte. Atunci, în 2004, nu a fost arestat nimeni dintre greviști, deși nostalgicul Voronin era considerat un mare autoritar. Astăzi, în ”pro-europenescul” 2016, fără nicio jenă, au fost ridicați de acasă în zorii zilei cîţiva protestatari, cărora li s-au făcut percheziții în fața familiilor speriate și niciun polițist, cu siguranță, nu a avut remușcări. Căci nu-mi imaginez cum poți să ai moralitate și să continui să-l slujești pe cel mai odios politicianist moldovean din toate timpurile.
Alexandru Pănuţa, Radu Cebotari şi Ion Matasevici au fost arestaţi doar pentru că au avut curajul să lupte pentru bunăstarea familiilor lor, pentru că au dorit să-și ia țara înapoi din mâinile celor care ne-au jefuit băncile și au pus datoria pe umerii noștri, au irosit resursele valutare și au aruncat Moldova în zona obscură a izolării internaționale.
 Iurie Iordan, Ghenadie Lâsâi şi Silvia Vrabie, judecătorii care examinează cazul celor trei protestatari arestați, nu aud glasul rațiunii, fac abstracție de protestele cetățenilor activi – ei au un ordin de îndeplinit și știu că sunt captivii celui care l-a dat. De fapt, tot sistemul judecătoresc, forțele de ordine,  celelalte instituții din domeniul respectiv sunt captivele lui. Și această realitate va avea repercursiuni nu doar asupra familiilor celor arestați pe motive politice, ci asupra fiecărui cetățean al Republicii Moldova. Doar criminalii vor avea șanse să scape. Căci corb la corb nu scoate ochii.

Aș spune că eliberarea protestatarilor ține de demnitatea noastră națională, altfel odată cu ei ne putem considera încarcerați cu toții. Deci, și în această ordine de idei, solidarizarea este crucială. Umberto Eco spunea: „Nimic nu îi dă mai mult curaj unui om fricos decât frica altuia.” Fiind fricos (nu degeaba se înconjoară de zeci de hăndrălăi înarmați și nu iese singur în stradă), Plahotniuc recurge la înfricoșarea noastră prin arestări, prin creșterea numărului de deținuți politici, prin, repet, instituirea unui stat polițienesc. Să nu-i dăm curajul să persevereze!

joi, 5 mai 2016

Genomul marcat de abandon

Oare cine nu s-a întrebat vreodată de ce Republica Moldova, în cei aproape 25 de ani de independență, nu a reușit să evolueze, ci dimpotrivă, a regresat sistematic, înfruntând o criză după alta? De ce nu s-au construit decât palate ale oficialilor de rang înalt și ale apropiaților lor, în rest totul rămânând în paragină, într-o degradare continuă? De ce, deși listele electorale indică o creștere substanțială a numărului de alegători, mii de cetățeni ai acestul stat îl părăsesc anual, iar satele ”îmbătrânesc” cu o viteză ieșită din comun? De ce, deși partenerii de dezvoltare au investit milioane în Republica Moldova, nu există, practic, dovezi concludente că acești bani au contribuit la prosperarea cetățenilor simpli? Altfel spus, de ce RM e mai degrabă o RâMă, zvârcolindu-se în noroiul pestilențial al neputinței, decât o țară în care cetățenii proprii se simt cât de cât confortabil?
Probabil răspunsul la aceste întrebări chinuitoare vine și din începuturile vitrege ale devenirii noastre istorice. Mă refer la acel groaznic an 1940, când, oricât de eufemisitic am încerca să definim momentul, tot un abandon rămâne – am fost părăsiți, rupți de ”acasă”, pomenindu-ne peste  noapte orfani fără drepturi, cu demnitatea îngenunchiată, cu proverbul despre sabia ce nu taie capetele aplecate, spus pe jumătate. Oamenii care au îndrăznit, totuși ”să vadă soarele”, au fost șterși din registrele vieții, deportați, măcelăriți, masacrați aidoma celor circa 3000 de români, mitraliați fără milă la Fântâna Albă. Doar pentru faptul că și-au dorit să meargă acasă, în România. Odată cu venirea sovieticilor, această palmă de pământ a fost decapitată prin decimarea intelectualității și a gospodarilor și tot ce a mai crescut ulterior a fost cumva alterat, strâmb, firav și cu vorba deschisă doar pe jumătate, ca și proverbul amintit mai sus. Iar genomul național a fost marcat pentru cine știe cât tmp înainte de o degenerescență psihică extrem de nocivă – frica de abandon.
Apoi să nu uităm de anii de foamete, acel genocid cumplit, în timpul căruia au fost cazuri când mamele își sacrificau nou-născuții pentru a-și hrăni copiii mai mărișori. Tatăl meu mi-a povestit despre un unchi de-al lui, care s-a smintit pe atunci și nu și-a mai revenit până la moarte: dacă vedea vreo oală ce fierbe pe foc, băga mâna în apa clocotită ca să scoată bucata de carne (sau ce-o mai fi fost pe-acolo), îndesând-o imediat în gură. Mâinile îi erau mereu infectate, supurânde, căci rănile nu reușeau să se tămăduiască... Și iarăși genomul nostru a fost vătămat, însemnat cu fierul roșu al fricii de foamete, de sărăcie. Foametea, sărăcia sunt egale cu moartea!
Din păcate particularitățile noastre ereditare ca entitate statală nu au avut norocul să fie completate cu caracteristici pozitive: nu am obținut victorii prea mari, nu am câștigat războaie, nu am evoluat înspre bunăstare, nu am reușit deloc să scoatem robul din noi. Renașterea anilor 90 ai secolului trecut nu a determinat un salt ireversibil spre bine, chiar dacă a fost extrem de importantă ca fenomen istoric. Frica de abandon și frica de sărăcie au rămas incrustate ca un stigmat pe caracterul nostru național și au  creat  generații de oameni mai mult sau mai puțin frustrați, cu o identitate artificială, plutind în iluzii false (ca niște plăntuțe aeriene) din cauza lipsei rădăcinilor, lași, fără curajul de a lupta (căci, sabia...), cu o mentalitate hoțomană indusă de teama acerbă de a nu suferi din nou. Și astea toate pe fondul pesimismului general prin care se caracterizează balcanicii... O moștenire grea, vitregă... de jele... După renașterea națională, am fi avut șansa unei propulsări palpabile pe o cale europeană de dezvoltare, dacă nu am fi revenit aproape imediat la inerția deznaționalizării. Președinții noștri au dat mereu înapoi, ca niște antene de melci speriați. Mircea Snegur a blagoslovit Constituția cu ”limba-i moldovenească” și s-a pupat cu Smirnov la Moscova, eructând timid din cauza bulelor din șampania împăciuitoare. Petru Lucinschi a interzis în general glotonimul ”limba română”, poreclită de atunci ”limbă de stat” și ”limba noastră”. Vladimir Voronin, deși a avut o limpezire de viziune și a cuprins-o tandru pe madame Durieux, a revenit într-un timp scurt la politicile sale românofobe, hostropățul interimatului a fost un total dezastru, iar Nicolae Timofti a fost și este o marionetă, care s-a distins serios doar prin atribuirea criminală a Ordinului Republicii lui Plahotniuc, Filat și Ghimpu. 
Dar continuarea deznaționalizării, a negării identității veridice a moldovenilor la nivel oficial, nu a fost de departe singura cutumă nefastă (inițiată de sovietici și perpetuată de noi înșine mai târziu cu mândria și prostia ex-imperialistului) la care am revenit după proclamarea independenței. Ba mai rău, i s-a adăugat și acea permanentă confruntare interetnică, care ne-a ținut departe de orice tentativă de a contura o idee națională, care ne-ar fi făcut mai puternici. Sovieticii, prin Rusia lui Putin și prin mentalitatea noastră zăpăcită de manipulare, au continuat să fie stăpânii noștri. Frica acerbă de sărăcie și obiceiurile deprinse de pe timpul URSS (penuria produselor de calitate a născut perversiunile numite ”a face rost” și  ”a șuti” tot ce nu stă bine) a definit și noua clasă de afaceriști, care a crescut ca pe drojdii și chiar a dat peste marginea ligheanului. Sacourile roșii, vineții și de culoarea vișinei putrede au invadat culoarele instituțiilor de stat, amestecându-se cu sacourile negre, maro și gri ale funcționarilor mai mari și mai mici. Oh, ce s-a mai bucurat de libertate tot moldoveanul! Poduri de flori, escapade prin evropa, șuste barosane pe un du-te-vino halucinant cu televizoare, polonice, roți de biciclete, jeanși și multe alte ”difițâturi”, ”strelci” și jafuri la drumul mare, bani vânturați pe meleagurile euro-asiatice în pungi, saci și alte transporturi, prihvatizări ca la drumul mare, beții aproape letale prin hotelurile bucureștene ale scriitorilor basarabeni fericiți că sunt și ei luați în seamă de marea literatură, cumetrii și șașlâci la greu cu cei care ”trebu”... Timpurile s-au schimbat, dar oare am evoluat noi?
Acum avem o țară capturată  de un oligarh, care are o armată de trepăduși infiltrați metodic în instituțiile statului, care și-a cumpărat cu ușurință o majoritate parlamentară, și-a tras un guvern și o președenție, care a devalizat băncile și ne scuipă printre dinți din turnul său de fildeș. Am ajuns aici pentru că suntem aceiași frustrați, dispuși să votăm în funcții de stat hoți redutabili gen Shor (ei și, dacă a furat, toți fură, dar e bogat și o să ne dea și nouă ceva!), ne vindem pentru o brumă de bani și te miri ce funcție, ascundem capul în nisip atâta timp cât crimele nu ne privesc direct, iar apoi ne plângem că nimeni nu ne susține și toți sunt dobitoci, căutăm purici celor care îndrăznesc să fie activi din punct de vedere civic și nu ne clintim din loc, căci ”lasă, că-i bine și așa!”
Ce-i de făcut? Mentalitatea populară ne se schimbă peste noapte, evident. Dar trebuie să începem de undeva. Conștientizarea moștenirii noastre genetice, acceptarea ei așa cum este (cu bune și cu rele), ar fi un prim pas. Asumarea responsabilității pentru tot ce se întâmplă nu doar în familia noastră, ci și în țara noastră, ar fi al doilea pas. Politicienii cocoțați în fruntea statului nu au picat acolo din cer – noi i-am ales! Și trebuie să fim mereu cu ochii pe ei ca să-i putem admonesta la fiecare abatere, să le cerem demisia, să punem presiune pe ei, ca să nu uite pentru ce stau acolo. Nu o va face nimeni în locul nostru – nici alți politicieni, nici partenerii de dezvoltare, nici România sau Rusia. Nici Dumnezeu. Nu există eliberatori în altă parte, decât în noi înșine. O clasă politică nouă nu se poate naște din cetățeni frustrați, lași, invidioși, leneși etc., ci numai din cetățeni integri, curajoși, activi, compasionali și implicați în treburile cetății. Cetățeni, care se pot solidariza (indiferent de etnie, religie, simpatii politice sau de alt gen) pentru binele țării și, deci, al lor înșiși.

Notă: Articol publicat în săptămânalul CRONICA, nr.1, 21 aprilie 2016 

joi, 31 martie 2016

Doamnelor și domnilor, la noi e dictatură!

      Dacă, printr-o greșeală de evaluare, cuiva (mă refer aici în special, la partenerii de dezvoltare) încă nu îi este clar că în Republica Moldova s-a instaurat  dictatura, trec în revistă ultimele trei argumente în acest sens:
1.        Prin respingerea dreptului constituțional la referendum, CEC a insultat peste 400.000 de cetățeni ai RM. Pur și simplu, și-a băgat piciorul în fiecare dintre ei și în legea supremă a țării -Constituția.
2.        Prin aprobarea unei modalități diabolice de rambursare a miliardului jefuit, BNM și Ministerul finanțelor au condamnat toată populația RM la moarte prin sărăcire continuă, așa încât peste 25 de ani, pe această palmă de pământ să supraviețuiscă doar muștele și canaliile. Memorandumul semnat de BNM și Guvern, de fapt, este mandatul de arest, prin care populația RM merge la pușcărie în locul hoților și mai trebuie să și restituie acești bani în locul lor.
3.        Prin aprobarea proiectului de modificare a unor legi, cică pentru a combate pornografia infantilă, încropit de Ministerul Afacerilor Interne, Guvernul a instituit cenzura internetului, adică ne-a băgat călușul în gură tuturor utilizatorilor. Astfel nimeni nu va mai putea critica puterea, căci oricum audiovizualul e capturat, iar abonamentele la presa scrisă sunt visul nesperat al intelectualului, care alege lunar între o hrincă de pâine și facturile comunale.
      Definiția cuvântului  ”dictatură” e următoarea: regim politic în care întreaga putere este deținută de o persoană sau un grup de persoane, într-o manieră autoritară, arbitrară, recurgând la forță și coerciție. Deși am amintit mai sus de niște acțiuni ale unor instituții de stat, se știe că acestea, de facto, sunt conduse de o singură persoană, iar funcționarii de acolo au reflexe condiționate, ca și câinii lui Pavlov, și reacționează, doar la stimulentul oferit (sau pedeapsa aplicată)  de stăpân. Maniera autoritară de a conduce aceste instituții e vizibilă de la o poștă, din moment ce nimeni nu crâcnește, ci doar se execută, de la prim-ministru până la ultimul deputat. Arbitrarul în modul de manifestare a puterii e și el pe față și derivă din autoritarism în sensul de ”care por­nește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr, abuziv, samavolnic”. Îine cont dictatorul nostru de părerea societății civile, a sutelor de mii de protestatari? Ține cont de adevărul expus în zeci de materiale de investigație, de raportul Kroll etc.? Cineva va zice că, totuși, nu e dictatură, căci puterea nu recurge la forță. Dar a recurge la forță nu înseamnă doar a da cu bâta (deși s-a dat deja în timpul protestelor) în populație, de a vărsa sânge. Tortura se poate aplica și ceva mai ”elegant” – printr-un genogid economic, prin strangularea libertăților, printr-o justiție ce funcționează exact ca bâta, fiind un instrument eficient de coerciție. Disprețul față de ființele umane al dictatorului se manifestă în toate domeniile. Dacă cei care îl slujesc cred că el ține la ei, se înșeală amarnic. Vor fi primii cu capul cărora va da de bordură și-i va înlocui ca pe niște rable duse la dezmembrare. De fapt, nu-I compătimesc, căci datorită lor dictatorul își exercită puterea absolută ca o Gorgonă dezlănțuită.

        Așa dar, Republica Moldova a degradatodevenit o dictatură. Încă una pe harta lumii, nu-i mare bai. Totuși, la noi ca la nimeni. În toate celelalte dictaturi despotul conduce, deținând cea mai înaltă funcție în stat. În Republica Moldova Plahotniuc conduce neavând niciuna! Poate, dacă l-am îndemna să devină Președinte, partenerii noștri de dezvoltare ar  înțelege că la noi e dictatură, că nu are rost să-și răcească gura cu speranța deșartă a reformelor și ne-ar ajuta să organizăm alegeri anticipate?

marți, 22 martie 2016

Ce se întâmplă cu noi sau experimentele de obediență ale lui Stanley Milgram.

Depresia socială s-a instaurat demult în Republica Moldova și s-a manifestat în diverse moduri: plecări masive peste, apatie civică și, de mai bine de un an de zile, proteste masive în capitală, țară și diaspora. Și dacă primele două reacții la dezamăgire au satisfăcut pe deplin guvernanții, pentru a contracara ”pofta” de proteste aceștia au activizat toată artileria grea împotriva organizatorilor, încercând să deturneze atenția de la esența revendicărilor și imediata lor îndeplinire la povești cu zmei despre ”interesele obscure” ale celor care au creat Platforma Civică DA, despre ”ura” lor față de proiectul reunirii cu România, despre ”orientarea spre Rusia” etc. etc. etc. Admit, că au reușit în mare parte, să inducă suspiciuni reprobabile, căci au la dispoziție un arsenal impresionant:  mass-media (cu televiziuni, posturi de radio, ziare), mercenari lipsiți de scrupule, ”troli” infiltrați en-gros pe site-uri de socilalizare, bloggeri vânduți etc. Despre lucrurile acestea s-a discutat destul. Dar cel mai mare aliat al guvernanților în tot acest război, a fost și contiună a fi...  mentalitatea moldoveanului, pe care ei au manipulat-o extrem de profesionist și... simplu. Despre această mentalitate merită să vorbim un pic, căci de ea depind multe în țara aceasta. Deci, s-o luăm pe rând, poate avem curajul să ne recunoaștem și să conștientizăm niște aspecte, care merită schimbate.
Haideți să ne amintim că Shor a fost ales cu multă euforie (din prima și cu brio) în funcția de primar al orașului Orhei. Înainte de alegerile locale vorbisem cu niște orheieni, care mi-au spus senin că îl va vota tot orașul pentru că e bogat și le va da și lor ceva. Acesta a fost mobilul alegerii. A-l susține în asemenea circumstanțe pe cel bogat (în ideea că îți va arunca o coajă de pâine gratuit!) înseamnă să ai mentalitate de cerșetor. Genomul, constituit istoric, vine din multiplele situații de acaparare a acestui teritoriu de către diverși agresori (în special, Rusia și URSS) și frica de a pierde tot ce ai agonisit. Această frică, fiind refulată, este transformată de subconștient  în umilință în fața celui bogat, avut. Obediența în fața bogăției (obținute fie și prin fraudă la scară largă), ne frânge coloana vertebrală ori de câte ori aceasta ne flutură pe sub nas promisiunea unui dar, cât de mic. Afirmația că oamenii  votează în schimbul macaroanelor pentru că sunt  săraci sau cred în promisiuni, este falsă. Oamenii votează (cântă, dansează, se dau peste cap, pupă mâna și alte părți ale corpului) pentru pomană, din cauză că obediența în fața boss-ului și mentalitatea de cerșetor umil îi împinge să procedeze astfel.
Alegându-l pe Shor în calitate de edil al Orheiului, mulți spuneau: ei și ce dacă a furat, toți fură! S-ar părea că e un fel de a spune, dar această resemnare (practic, națională!) relevează încă o trăsătură generală. Avem mentalitate de hoț. În această ordine de idei m-aș referi, în special, la perioadele de foamete indusă, când salata de păpădie era un festin, iar mamele ajungeau să-și fiarbă nou-născuții în oală pentru a-i hrăni pe ceilalți... Adaptându-ne coșmarului, am supraviețuit ca populație, dar s-a format paternul exprimat prin frica acerbă de sărăcie (foametea e egală cu moartea!). Însă frica nu este un sfetnic bun.  Frica nu este constructivă, ea naște monștri. Și în loc să fie o sursă de inspirație pentru a crea bunăstare, ea ne transformă în... hoți! Adică, soluționăm problema sărăciei, dar cumva... altfel decât cei care o fac conduși de alte paterne sociale. ”Furăm, căci... toți fură!” e sloganul format în mintea noastră de teama de a fi săraci. Și alegem hoți (nu neapărat declarați, dar neapărat potențiali), care să ne conducă, căci subconștientul național (colectiv) justifică această opțiune.
În legătură cu cele expuse mai sus e și conformismul, inactivitatea, inacțiunea confortabilă. Probabil, la această trăsătură, formată în timp,  a contribuit și teama de țeapă (nu numai Vlad Țepeș s-a făcut vestit prin această ”sancțiune” – nici lui Ștefan cel Mare nu i-a fost scârbă de ea).  Religia și-a spus și ea cuvântul, ”unșii” lui Dumnezeu fiind intangibili, Biblia prezumând a ne ruga pentru conducătorii noștri. Lucrurile fiind luate ad-literam (adică șeful e egal cu autoritatea supremă), închinatul în fața mai marilor zilei (fie acesta șef de țară, fie acesta șef de șantier) a luat o turnură perversă.
Vestitul psiholog Stanley Milgram a făcut în anii 60 ai secolului trecut o serie de experiențe de obediență în fața autorității, care i-au adus faimă, dar și defăimarea, fiind considerate de unii prea dure. Fiind evreu român de origine, l-a interesat enorm cum de s-a ajuns la masacrarea în masă a unor oameni de către alți oameni în timpul celui de al doilea război mondial. Cum de genocidul a putut fi aplicat atât de sistemic și eficient? Cum de au reușit călăii să trăiască mai apoi liniștiți? Din păcate aceste întrebări continuă să fie actuale în istoria lumii și, implicit, poate chiar mai mult decât în altă parte, în Republica Moldova. Experimentul consta în aplicarea progresivă a unor șocuri electrice ”elevului”, dacă acesta greșea răspunsul la întrebarea ”profesorului”. Cobaiul era cel care pedepsea și el nu știa că rolul de elev îl juca un asistent al psihologului, care doar se prefăcea că îl doare, că vrea să întrerupă experimentul, că i s-a făcut rău și a leșinat. ”Profesorul” nu avea de unde să știe că ”elevului” nu i se întâmplă nimic, căci acesta se afla în altă cameră și comunicarea era realizată prin microfon. Rolul de ”autoritate” îl juca un alt asistent, care explica meticulos regulile experimentului, plătea participanții, iar atunci când ”profesorul”, speriat de strigătele disperate ale ”elevului”, dorea să înceteze experimentul, îi spunea cu voce glacială: ”Nu puteți întrerupe, trebuie să continuați!” Și el continua, oftând, plângând, răsuflând din greu... La fiercare greșeală, aplica un șoc electric mai mare... 100 de volți, 125, 135... 200, 300... Majoritatea ”profesorilor” au mers până la capăt! Foarte puțini nu s-au lăsat înfrânți în fața ”autorității”, s-au revoltat sau au părăsit furioși încăperea. Milgram a numit starea omului obedient în fața autorității – stare agentică. E starea celui care nu-și asumă responsabilitatea și face rău semenilor săi cu scuzele gen: ”nu eu fac regulile”, ”asta nu e treaba mea”, ”eu doar îmi fac munca”, ”doar urmez ordinele șefilor” etc. În starea agentică individul se definește pe sine ca pe un instrument și se consolează cu asta. În Republica Moldova starea agentică îi (ne) caracterizează pe o mulțime de funcționari publici, judecători, intelectuali, jurnaliști – este imposibil să enumăr aici toate categoriile de activitate. Iar prin instituțiile centrale de stat mișună parlamentari, miniștri, asistenți, purtători de cuvânt, sugalterni, pardon, subalterni, care își etalează obediența în fața celui, care, deocamdată, le permite să îi înnoade șireturile de la pantofii făcuți din piele de moldoveni morți de foame...

Ne-ar place, probabil, să facem uz de metafora următoare: ”Republica Moldova acum e un experiment de obediență: ”autoritatea” e Plahotniuc, ”profesorul” e orice șefuleț de la Filip la Vrabie, iar ”elevii” suntem noi. Doar că șocurile electrice sunt veritabile.” Dar victimizarea aceasta nu ne va ajuta deloc să depășim mentalitatea de cerșetor, de hoț și starea agentică. Ceea ce uităm și nu cultivăm ca valoare este faptul că întotdeauna dispunem de opțiunea de A ALEGE!  Alegem starea agentică sau responsabilitatea? Alegem să fim cerșetori sau să fim noi înșine capabili să oferim bunăstare? Alegem să furăm sau îi băgăm la pușcărie pe cei care fură?

joi, 3 martie 2016

”Hai, măi, și, tu avei să zici nu?!”

Parcurgând zilnic agenda socio-politică din RM, nu ai cum să nu observi că prăpastia căscată între guvernare și populație continuă să se mărească și la vederea ei, de frică, chiar și speranța îngheață în vene... După mai mult de un an de proteste masive, ea, măria sa, guvernarea, continuă să se comporte ca țoapa din piață, care își ridică fusta florată, arătând fundul smochinit lumii întregi și hohotește nonșalant: ”Și nică nu mă doaaaariiii!” Probabil, s-a spus deja de sute de ori (mai ales pentru a-i convinge pe partenerii externi, extrem de toleranți până nu demult) că actuala conducere a RM s-a compromis iremediabil, că ea nu dorește categoric să se reformeze, că ea nu s-a împotmolit din prostie, ci a distrus intenționat, metodic toate instituțiile statale, că ea este coruptă de la hipofiză până în glandele suprarenale și mai jos, că ea niciodată nu se va băga singură în pușcării, decât în cazuri speciale (ca cel al lui Filat) rezultate din lupta clanurilor mafiote... Că Plahotniuc, personajul care face istoria groazei în RM, le râde în față, tuturor celor care i-au dat un deget azi sau altcândva, pomenindu-se ciuntiți nu numai de toată mâna, ci și de capul, care nu le mai folosește la nimic... Că zeci de politicieni din RM, România și chiar din alte părți, sunt ostatecii materialelor compromițătoare stocate în arhivele de aur ale oligarhului proxenet... 
De fapt deja toți știu totul, e o suprasaturație de informație publicată (terifiantă, despre crime economice și nu numai), scoasă la suprafață în toate domeniile de activitate, în toate instituțiile statale, unde hoția mucegăiește ca șampinionul pe gunoiște, iar rubedeniile și pionii cleptocrați ai împăratului de la Grozești, tremură într-un continuu gudurat pe lângă ”șefu” și adunat averi pe seama sărmanilor alegători... Să continui? Cred ca e superfluu, mai ales că m-am împiedicat de noțiunea de alegători și mi-am amintit de o înțelepciune legată de victimizare și de asumarea responsabilității pentru ceea ce ți se întâmplă... 
Alegătorii sunt de mai multe categorii: cei care merg la un vot conștient, iar apoi le cer socoteală celor aleși prin activism civic și proteste nonviolente; cei care intră șovâind în cabina electorală, iar apoi se plâng că degeaba au făcut efortul; cei care își bagă piciorul în procesul electoral și habar nu au cine-i președintele țării (bine, la noi e mai greu să-l identifici), dar pun o ștampilă ”unde trebu”, daca li se dă un sac de cartofi... Și mai există o categorie de alegători, care împrumută câte puțin de la toate celelalte categorii: merg la vot și au suficiente cunoștințe în materie de faună politică, dar sunt șovăitori, nu merg la proteste și... iau sacul cu cartofi de fiecare dată. De fapt, datorită lor, prosperitatea plahotniucilor este asigurată pe termen lung la noi în RM. 
Acum câteva zile mi-a scris cineva că multe cunoștințe de-ale lui s-au lăudat că trăiesc bine nefăcând nimic. Adică, mă rog, făcând ceva insignifiant - comentarii pe FB și alte site-uri de socializare. Pe bani frumoși – fix o mie de euro pe lună. Neimpozabili, evident. E vorba de postaci, persoane racolate și corupte de agenții lui Plahotniuc pentru a distorsiona discuțiile, pentru a arunca cu gunoaie pestilențiale în cei care, cumva, aparțin primei categorii de alegători, pentru a manipula mințile credule, pentru a transforma orice polemică în obstrucție și atac la persoană, pentru a lăuda guvernarea, a duce ministrele în brațe și a călca la dungă pantalonii parlamentarilor, care au funcția de a da din deget protestatarilor și a-și ridica salarii și osanale extaziate. Ceea ce vreau să spun, este că postacii, această categorie de alegători mai nou apărută, nu sunt persoane din cosmos sau din Guineea Bissau, ci sunt niște colegi, prieteni, cunoștințe de-ale noastre, care, parcă tot ar vrea să trăiască într-o țară prosperă, parcă tot ar vrea să fim în Europa, parcă tot se plâng de corupția nemaivăzută, care strangulează cu mâinile lui Plahotniuc acest stătuleț, care parcă ar fi mai bine să se unească cu România... Dar... se vând, chiar dacă banii, cu care sunt plătiți provin din miliardul furat tot de la ei, de la părinții și copiii lor... Cel care mi-a scris cu mare tristețe despre aceste lucruri, era uimit în special, de faptul că prietenii lui postaci erau siguri că nimeni nu ar fi fost capabil să refuze o asemenea ofertă! ”Hai, măi, și, tu avei să zici nu?!” Iată... asta-i întrebarea... 

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Epistolă către colegii mei, jurnaliști din România.

Dragi colegi din România! 
Republica Moldova fierbe. Zeci de mii de cetățeni revoltați protestează de luni de zile la Chișinău și în centrele raionale, înfruntând frigul iernii. Alte zeci de mii nu au bani să se deplaseze din sate și înearcă să urmărească protestele la televizor, în speranța că, în sfârșit, cineva le va auzi revendicările. Sau, mai bine zis, va reacționa la auzul lor. Acum să vedem cine e acel cineva.
1.        Parlamentul, Guvernul, Președinția RM. Ar fi firesc pentru o țară civilizată ca guvernarea să aibă o reacție la revendicările protestatarilor, numărul cărora a atins și peste o sută de mii, nu-i așa? Cel puțin, în România Victor Ponta e demisionat în scurt timp după revoltele cetățenilor, care au avut ca punct de pornire tragedia Colectiv. S-a întâmplat ceva similar în RM în urma protestelor masive, demarate încă în februarie 2015? A demisionat cineva? Nu, și nici nu o va face, căci între conducere și popor s-a căscat o prăpastie atât de mare, încât de frica ultimului, guvernul Filip și-a depus jurământul în fața lui Nicolae Timofti noaptea, pe furiș, fără presă, fără alai, în șoaptă – ca într-un ritual al societăților secrete obscure. S-ar putea aduce multe motive ale reticenței celor trei instituții de stat, dar cea mai gravă este... că ele nu există decât în acte. De facto ele sunt marionete ale unei singure persoane, care conduce în stil mafiot Republica Moldova. Numele acestei persoane este Vlad Plahotniuc, cunoscut în România și cu cealaltă identitate a sa, ilicită, evident,  – Vlad Ulinici.
2.        Presa liberă din RM. Nu cred că niște manifestații stradale de asemenea anvergură nu s-ar fi oglindit în titlurile principale ale presei scrise și electronice din România. În RM, însă, lucrurile stau altfel. A fost nevoie de proteste și în fața televiziunii publice ca aceasta să ”observe” într-un târziu că se întâmplă ceva în țară. Dincolo de asta, reflectarea manifestațiilor a fost pur și simplu o manipulare, o dezinformare crasă. Iar singurul post TV care a transmis live protestele de la începutul lor, precum și alte câteva, care au încercat să o facă de curând, recent au fost pur și simplu scoase din grila Moldtelecom (unicul distribuitor de servicii de stat pe întreg teritoriul RM). Da, da, știu, îmi veți spune că nici în România presa nu este liberă, căci mogulii o controlează după bunul lor plac. Totuși, la noi – ca la nimeni. Voi aveți moguli, noi avem... mogul. El controlează peste 70% din piața audiovizuală prin firma ”Casa Media”, deținând în proprietate și 7 posturi de radio și televiziune, inclusiv cu acoperire națională (de exemplu, rețeaua de frecvențe, pe care, cândva s-a retransmis TVR), o armată de sute de blogheri și postaci plătiți în medie cu 50 euro per postare pe blog și ceva mai puțin pentru trollerismul practicat la greu, mai controlează și unicul măsurător de audiență pe piața audiovizuală din RM (compania locală TV MR MLD SRL cunoscută şi sub denumirea de AGB Moldova), dar și Consiliul Coordonator al Audiovizualului în întregime. Numele acestui mogul este Vlad Plahotniuc, cunoscut în România și cu cealaltă identitate a sa – Vlad Ulinici.
3.        Partenerii de dezvoltare ai RM. Aici, pot bifa niște succese, având în vedere sistarea finanțărilor către RM din partea acestora și condiționarea reluării ei prun reforme, în special în justiție, lupta cu corupția fiind primordială. În rest, partenerii noștri  salută creearea recentă a unei coaliții ”proeuropene” în Parlamentul de la Chișinău și instaurarea unui guvern, fie și Filip, în RM. Și atunci, de ce oare revolta cetățenilor continuă?! De ce acest ”salut” nu a fost gustat deloc de protestatari? De ce, în urma unui for civic, la care au participat zeci de persoane publice, formatori de opinie, ONG-uri și partide neparlamentare, s-a votat o rezoluție prin care s-a consfințit necesitatea solidarizării TUTUROR forțelor de opoziție, indiferent de preferințele geopolitice și simpatiile partiinice, pentru a suplimenta, a fortifica presiunea populară asupra guvernării, pentru a cere alegerile anticipate ca unică soluție a crizei politice? Partenerii noștri știu răspunsurile la aceste întrebări, ei știu și că  ”salutul european” nu este decât o concesie flască unei  așa-zise stabilități în zonă, ei știu că această așa-zisă ”coaliție proeuropeană” a fost creeată prin șantaj și cumpărare a deputaților (sumele oferite oscilează de la 200.000 la 3 mln euro), ei știu că guvernul Filip este, de fapt, guvernul mafiei, ei știu că nu vor fi niciun fel de reforme și nicio luptă cu corupția, căci mafia nu se încarcerează singură pe sine. Mai ales când absolut toate instituțiile de drept sunt în buzunarul ei și face cu ele ce vrea. Dar, deocamdată ei nu pot renunța la gestul formal al salutului diplomatic, ei nu pot denunța realitatea obiectivă (însemnând că prin inactivitatea lor, ne țin ostateci ai unui regim criminal, care a capturat întregul stat), chiar dacă știu foarte bine că pentru moldoveni răul cel mare nu vine din afară, ci din interior, că sperietoarea cu schimbarea vectorilor geopolitici în cazul anticipatelor este o biată papușă de paie în comparație cu dictatura polițienească pe care o va instala în RM un proxenet, bandit, mafiot, trișor etc. Numele acestuia este Vlad Plahotniuc, da, da, cel cunoscut în România și cu cealaltă identitate a sa – Vlad Ulinici.
4.        România. O mamă, indiferent de problemele copilului său, îi este alături. Chiar dacă a fost nevoită să-l abandoneze într-un orfelinat, în care cu tot dinadinsul s-a dorit să i se schimbe identitatea, ca la o eventuală întâlnire cu mama, să nu o mai recunoască. Totuși, în cazul nostru, susținerea mamei e atât de condiționată de diverși factori, încât îți vine să strigi peste Prut: Heeei, mamă, mă mai ții minte?! Bun, emoțiile nu contează, revin la factori. Aceștia sunt următorii. România, prin declarația Președintelui său, a salutat instaurarea guvernului Filip pentru că este încorsetată de  obligații față de UE, membră a căreea este, și nu are cum să obstrucționeze poziția acesteea (citește punctul 3). Politicul român este, ca și politicul din RM, șantajabil și corupt (despre asta ne vorbesc sutele de dosare ale politicienilor români, instrumentate de DNA, declarațiile recente ale lui Traian Băsescu în legătură cu relațiile unoir politicieni români întreținute intens și acum cu cel mai mare bandit din RM, prietenia (afișată cu mare fast) pe cât de strânsă, pe atât de dubioasă a fostulu prim-ministru Victor Ponta cu  pușcăriabilul nr 1 din RM etc.) Consider că presa românească nu reflectă obiectiv situația din RM din cel puțin, două motive: este patronată de politicienii vizați mai sus (sau de partenerii lor de afaceri), prieteni mari cu oligarhul din RM (a rămas unul, că celălalt, Filat, a fost ”păpat” de acesta) sau, pur și simplu, din indiferență, informațiile fiind preluate arbitrar de la postul  tv  Publika sau alte surse, deținute sau controlate de oligarhul moldovean. Și are destule (citește punctul 2). Cine este acest oligarh, care are dexteritatea să profite și de UE, și de RO, și de... nu contează ce abreviere puneți? Da, da... același Plahotniuc-Ulinici.

Acum mă întreb, iubiți colegi de breaslă, cât o să ne f.., nu, hai să fiu civilizată... cât o să dispună Vlad Plahotniuc de noi, de voi, de UE, de orice?! Că este stăpân pe politicul moldovean (nu și pe cetățenii deșteptați și revoltați din RM) e de înțeles... Dar chiar e stăpân și pe presa din România, profitând de indiferența (sau conformismul) editorilor de știri pentru subiectul ”ce, naiba, se întâmplă în RM?!” Cât o să dați știri hilare gen Plahotniuc a ieșit în fața mulțimii ca un James Bond (în fond un personaj de ficțiune pozitiv) sau știri total eronate că protestatarii sunt filoruși, și protestează împotriva vectorului european, că protestatarii sunt ”pestriți” (de parcă nu ar fi existat niciodată o Platformă Civică Demnitate și Adevăr, fondată de personalități publice, formatori de opinie, care a organizat luni în șir proteste de anvergură împotriva capturării instituțiilor statului de către o singură persoană, publicând rezoluții clare cu revendicările protestatarilor, și la care au aderat segmente importante ale societății civile din RM, etc.), că nu există alternativă proeuropeană pentru RM în afara coaliției parlamentare (citește coaliției Plahotniuc), de parcă nu ați cunoaște nume notorii ca Andrei Năstase, Maia Sandu, Ion Sturza, care s-au implicat în viața politică din RM și pot să schimbe clasa politică deloc proeuropeană (confuzie mare!), ci... da, da, pro- Vlad Plahotniuc-Ulinici? Gândiți-vă doar o clipă cât de mare ni se pare nouă, cetățenilor din RM, răul unei dictaturi marca Plahotniuc prin partidul său de ”borsetcă”, dacă protestul împotriva ei a unit recent oameni de orientare geopolitică total incompatibilă până în prezent? Nu știți ce-i aia ”borsetcă”?! Înseamnă că trebuie să mai umblați la sursele de informare pe care v-ați obișnuit să le accesați pe subiectul RM...