Cocoşată din dragoste...

Ieri am văzut o pereche. El - un bărbat inteligent, energic, puternic, cu o voinţă de fier şi pasiune nebună pentru destinul său. Puţin cam scund, dar foarte bine făcut fizic. Ea – probabil altă dată ceva mai înaltă decât el, acum era de-a dreptul cocoşată. Slabă şi cocoşată. Probabil, iubindu-l, a renunţat mai întâi la tocuri. Apoi i s-a părut că oricum este mai înaltă şi... s-a cocoşat. Cocoşată de dragoste! Sau din lipsa acesteea...O fi fericită? Cu siguranţă nu vreau să ajung o femeie care se sacrifică în halul ăsta. Şi oare cum e cu psihologia bărbatului care-i permite aşa ceva? E vorba de provincialism, de o atitudine patriarhală faţă de relaţiile dintre un bărbat şi o femeie? Sau poate de indiferenţă, preaplinul propriei importanţe, egoism? 

Nu pot să ştiu, dar cu siguranţă nu este o relaţie pe care pot s-o accept.

Notă de călătorie introvertită. Strasbourg

Răsfoiesc notiţele din diverse călătorii. Nu prea am reuşit să scriu pe când eram deputat, cu atât mai preţioase sunt notiţele de călătorie (sporadice) care s-au păstrat ca prin minune după incendiul din Parlament...

"A trecut ceva timp de când am plecat din ţară. Acum sunt la Srasbourg, voi petrece aici cinci zile. Îmi face plăcere să zbor cu avionul. Orice decolare este o promisiune. O invitaţie la călătoria spre tine însuţi. Ar trebui să recitesc pasajele lui Mircea Eliade despre "omul călător" ca stare spirituală. Mă voi bucura de ceea ce-mi pot dărui cărţile pe care mi le-am luat, de liniştea acestui oraş drăguţ cu străduţe pitoreşti. Am regăsit aici mirosul copilăriei mele legat de scurtele vizite la Bucureşti. Doar casele vechi îl mai păstrează. 

Este a doua oară când mi se întâmplă. Prima dată l-am simţit la Londra, unde am stat într-un hotel amenajat într-o casă construită hăt înainte de a mă naşte. Nu vreau să pierd legătura atemporală cu fetiţa din mine. E o legătură atât de puternică, încât sunt sigură că dacă într-o zi în drum spre Ungheni, aş descoperi că părul bătrân din mijlocul câmpiei (sub care ne adăposteam cu bunica de arşiţă în drum spre Veveriţa) nu mai este, aş muri. Mi s-ar surpa lianţii dintre dimensiunile pe care le parcurgem în parametri eterni, pas cu pas."

Mărfarul vieţii noastre...

Răsfoiesc o carte despre numerologie. Sentimentul păcatului nu mă împiedică să o găsesc curioasă din moment ce de ştiinţa numerelor au fost preocupaţi Pitagora, egiptenii antici, se pare că şi Moise a studiat-o la ei înainte de periplul din deşert, sfântul Augustin, Einstein...Multă lume a fost ispitită de semnificaţia numerelor, de vibraţia lor. Probabil poţi să defineşti o schemă iniţial concepută pentru destinul fiecărui om. Dar asta nu înseamnă că trăieşti neapărat o predestinaţie. 

Viaţa este ca un tren. Conform „calculelor” prorocite la naştere, probabil sunt prescrise nişte staţii la care ar fi bine să cobori pentru a valorifica şansele. Sau dimpotrivă, să nu cobori pentru a nu dărâma ceea ce ai reuşit să construieşti. Aşa dar, mergem în tren. La un moment dat ne oprim la staţia X. Simţim că e un moment crucial, avem emoţii, ezităm...Dar nu întreprindem nimic. Din lene, frică, lipsă de siguranţă, conformism. Şi ratăm şansa. Uşile trenului se închid şi noi prelungim starea de lâncezeală în care ne-am aflat până atunci. La gara Y, însă, ne precipităm şi sărim din mers, luxându-ne gleznele sau şi mai rău, spărgându-ne capul. 

Se pot scrie multe scenarii despre liberul arbitru. Problema e că nu prea avem curaj să schimbăm tabieturile, viaţa (dar dacă nu e spre bine?!). Frica pune stăpânire pe noi, uităm de îngerii păzitori, nu avem încredere în ei, în noi. Ne epuizăm înecaţi în întrebările fără răspunsuri. Vom reuşi oare? Nu e mai bine să te limitezi la vrabia din mână şi să nu visezi la Măiastra din cer? De ce să ridici capul dacă tot ţi-l taie sabia? Atâtea „înţelepciuni” false ne sufocă ambiţiile! Le asimilăm, ni le asumăm şi le utilizăm drept scuze pentru lipsa de curaj, pentru incapacitatea de a profita de bucuria vieţii. Şi când în ceasul al doisprezecelea coborâm la staţia terminus, ultimul sentiment pământesc este dezamăgirea. Realizăm că de fapt am călătorit într-un mărfar, când pe cealaltă linie, paralel, ne-a însoţit mereu o "Săgeată albastră" de lux...

Ce au în comun Yoric şi roca vulcanică de pe Teide?

Uneori se întâmplă, după ce te-ai culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare (ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să te trezească dimineaţa un apel telefonic sau să te împiedici de cine ştie ce altă chichiţă de doi bani, şi, gata, simţi că trebuie s-o iei de la capăt. E prea întuneric şi frig ca să mai ieşi la jogging, câinele nu mai dă din coadă la fel de drăguţ ca aseară, cafeaua nu e suficient de tare şi o verşi iritată în chiuvetă, serviciul la care tocmai te grăbeşti cu noaptea în cap îţi stârneşte o antipatie mocnită şi abia te abţii să nu-l înjuri, iar garderoba – ce să zici, tocmai acum observi că te-ai îngrăşat irecuperabil! Începi să-I reproşezi tacit lui Dumnezeu că te-a uitat şi această slăbiciune te enervează şi mai tare. Ieşi afară în sfârşit tot zicându-ţi „lasa, că va fi bine” şi...realizezi că ar fi fost bine să fi trecut de ieri pe la spălătoria auto (dar erai prea obosită), că poliţistul zgribulit observă numaidecât trecerea pe verde intermitent (era galben?!) şi că de fapt, vara s-a terminat demult şi n-ai înţeles mai nimc din concediu. Apoi deschizi uşa de la birou, te tufleşti în fotoliu şi înţelegi că subalternii tăi nu sunt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul când te-ai relaxat crezând că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei şi au făcut-o de oaie. Trăgând cu ochiul la emisunea care tocmai se întâmplă în studiul alăturat, răsfoieşti notiţele şi dai de problemele nerezolvate. Chemi prin legătura internă prima persoană responsabilă de ceva anume şi între timp îţi faci cafeaua. Notezi gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discuţi cu unul cu altul, sorbeşti din ceaşcă, pui repede la punct totul, spui un banc. Mergi să vezi şi să aprobi (sau nu) o lucrare, prinzi privirea unui bărbat, zâmbeşti, revii în birou. Găseşti pe mobil un apel pierdut, iar pe mail câteva mesaje unul dintre care chiar te interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei pentru că nu prea ai chef de ceartă şi în general, dacă asculţi colegii, înţelegi că nu e chiar aşa de grav. Şi că deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-ai uitat trase din vară. Le dai la o parte. Pe toate. Simţi cum prin pleoapele închise lumina te penetrează. Zâmbeşti iar – aproape că ai reuşit să fii vulgară. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vrei să arunci povara de pe umeri. O faci rotindu-i aşa ca să simţi vertebrele eliberându-se. Expiri energic – hu! – şi treci la treabă. Într-o cutie pe birou (nu-ţi plac bibelourile de porţelan!) ţii nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sunt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme identitatea în fiecare zi. Spre deosebire de tine, care eşti om. Şi eşti nevoită să-ţi certifici alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intri în politică sau pleci de acolo? Pe cine votezi dacă ai avut ocazia să afli destule ca să fii sceptic? Te conformezi unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îţi asumi riscurile? Mănânci o bucată de tort pe noapte sau reuşeşti să-ţi înfrângi pofta? Ai încredere în ziua de mâine sau îL mânii pe Dumnezeu? Te bucuri pentru ceea ce ai sau te laşi strivită de durere pentru că te-au trădat cei mai apropiaţi oameni? Rămâi tu însăţi sau îi cânţi osane alianţei de la guvernare? Te accepţi aşa cum eşti sau vrei cu toată îndârjirea să se spună că eşti „femeie de succes” şi te duci la „salon” să-ţi întinzi părul? Răspunzi la atacuri sau îţi cultivi imunitatea? Ierţi răul care ţi s-a făcut, eviţi persoana sau te răzbuni? Te apuci să citeşti Gavalda sau totuşi Ortega? Vrei să fii iubită şi să iubeşti sau dai afirmativ din cap când prietena ta spune că toţi bărbaţii sunt idioţi? Eşti câinele care latră sau caravana care trece? Arunci toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dai să mănânce lăturile lui preferate, scărpinându-l după ureche? Ehe-he...Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare rogi să te facă broască sau fasole, nici o problemă! Sună telefonul. Totuşi ai ales o melodie reuşită, nu te irită deloc, dimpotrivă. Asculţi preţ de câteva secunde „Don’t worry, be hapy” şi răspunzi. A, tu erai? Nu, nu, acum sunt ocupată, dar ne vedem neapărat spre seară. Da, da, sigur. Da... Da... D-a-a-a-a! Şi eu. Tare. Sigur. Închizi în sfârşit. Dumnezeule, ce soare!.. O, nu, sigur nu vrei să fii fasole. Încui uşa de la birou, arunci o privire prin sala cu jurnaliştii care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sunt cei pe care ai reuşit să-i înveţi ceva meserie, le surâzi luându-ţi la revedere. Le aminteşti în glumă să nu întârzie mâine la emisie. Cobori scările, formulând în minte ideile pentru articolul pe care îl vei scrie pentru o revistă cu bun simţ, te gândeşti şi la o eventuală cină pe care o meriţi din plin, porneşti motorul şi o iei spre casă sperând că cineva a avut inspiraţia să aprindă focul în şemineu... La lumina misterioasă a focului mintea hălăduieşte prin fantasme. Ehe, numai Yoricii, asemeni rocilor, nu mai au dileme. Unii sus in cer, altele jos pe pamant. Viaţa omului umple spatiul dintre acestea. Urci sau cobori?

Despre gelozie

Din ce se naşte gelozia? Din dragoste, din exces de orgoliu? Orice afecţiune este însoţită de o invitaţie la gelozie. Este firesc. Dar atunci când gelozia ne macină exacerbat, ne răvăşeşte nopţile, ne chinuie sufletul, dragostea bate în retragere. Gelozia în doze excesive ucide dragostea. Devine un monstru. Din ce se naşte gelozia? Din complexul de inferioritate, din dorinţa de a poseda? Un idiot posesiv – ce poate fi mai penibil? 

Gelozia e copilul neîmplinirii. Unii simt doar gelozie în raport cu partenerul. O ascund sub masca dragostei durute şi încearcă să „sensibilizeze” partenerul inoculându-i subtil sentimentul de vinovăţie. Unicul remediu împotriva geloziei este curajul de a iubi cu adevărat sau a renunţa definitiv.

Anonimii şi românii

Anonimul...să te întrebi cine este el şi de ce se teme e inutil. Doar un psihoterapeut ştie răspunsul. Aşa că sunt de acord cu Dnul Constantin Tănase atunci când se revoltă: 

"... în fiecare societate au existat şi există câteva procente de indivizi bolnavi, rataţi, ticăloşi, fricoşi. Odată cu apariţia netului, aceştia şi-au găsit tribuna, se pot exprima şi manifesta - evident, sub acoperirea anonimatului. Presa online, ca să nu fie acuzată de cenzură şi limitarea dreptului la expresie, a deschis larg uşile, permiţând accesul în spaţiul ei virtual unei haite de provocatori rataţi. Aflându-se sub protecţia anonimatului, ei îşi permit totul ce-şi poate permite un dezaxat prin întuneric - etichetează injurios, trimit „la origini”, lansează bârfe, calomniază... Online-iştii sunt puşi într-o situaţie cu totul inegală, discriminatorie, în raport cu anonimii: ei semnează materialele, îşi asumă public riscul opiniilor lor. Anonimii nu riscă nimic, nu răspund pentru dejecţiile pe care le produc." 

Propun crearea unui grup de rezistenţă împotriva anonimatului pe net! Problema este că acest handicap social este utilizat uneori cu bună ştiinţă. Atunci când anonimii batjocoresc visceral persoanele care constituie o opoziţie faţă de patronii presei de pe net, aceştea sunt lăsaţi s-o facă fără a li se impune nişte reguli de joc. De parcă brusc ar adormi administratorul site-ului. Aşa că ar trebui să-i punem acestuia pe calculator un jungle care ar reacţiona la mesaje licenţioase. 

De cum vine pe forum un pachet anonim cu "organe genitale", hopa! se include "Deştea-a-aptă-te, române!"

Vine primăvara! Iubire, cetăţeni!

Vine primăvara! Şi asta pentru că cele 28 de zile ale lunii februarie sunt mai puţine şi cu atât mai "repezi". Nu e de mirare că am uitat să achit facturile la timp şi ultima zi a iernii m-a prins la Banca de Economii. Evident nu am fost singura uitucă. Aşa că ne-am "acroşat" (eram cu fetiţa mea, Paula Raluca) frumuşel ca un mărţişor în plin martie de coada plătitorilor şi, sporovăind încetişor, ne-am mândrit timp de o jumătate de oră cu titlul de cetăţeni ai Republicii Moldova. 

Şi când ne mândream mai tare, hai că se aude, de unde nu te aştepţi, o hăulitură tarzaniană adresată ușierului de domnişoara Anna de la Bancă: "Domnu Pavel, deschideţi uşa, că nu mai pot de PUTOARE!"

Pentru o clipă toate limbile care învârteau pe ici pe colo sunete şuşotite, au picat într-un leşin colectiv... Ne-am uitat unii la alţii... noi, împuţiţii, adică... şi ne-am înţeles mutual:

С праздником, дорогие товарищи!..Cu Mărţişorul, adicătelea...

Ascultă-mă!

De ce m-am hotărât să realizez o emisiune cu copii? Pentru că m-am săturat de ipocrizie şi vreau să respir liber! Cine m-a împiedicat s-o fac până acum? Nimeni! Doar că acum e cu mai multă culoare şi bucurie...

Mari(n) se vorbiră şi se sfătuiră...

Mulţi dintre membrii actualului CO de la Compania "Teleradio-Moldova" pentru prima dată în viaţa lor au gestionat un concurs în calitate de persoane publice, oficiale. Evident, pentru prima dată s-au confruntat cu tăvălugul suspiciunilor, învinuirilor fondate sau nefondate, atacurilor la persoană. Într-un cuvânt cu disconfortul psihologic pe care-l simţi atunci când cei mai apropiaţi prieteni brusc îşi schimbă atitudinea fără a da cele mai mici semne de toleranţă sau discernământ analitic. 

Am trecut prin asta şi ştiu sigur că e nevoie de mare voinţă să te aduni de pe jos după ce ai citit nişte insulte gratuite şi colcâind a "inspiraţie" alcoolică la adresa ta, să te descurci manevrând printre pietrele aruncate selectiv şi direcţionat de "sfinţii" presei independente, să nu o iei razna, lăsând baltă dorinţa de a contribui cu ceva la "bunăstarea poporului" care te înjură pentru că-i for free. 

"Codul de Aramă" m-a costat multă sănătate. Nu contează, mă bucur că multă lume face trimitere la el, apărându-şi identitatea audiovizuală. Cel puţin acum sunt sigură că a fost citit şi acceptat de bun de mult mai multă lume decât atunci când aceeaşi lume îl dădea de asfalt şi habar nu avea ce conţine. 

Revenind la membrii CO cărora li se dă pe la coaste de "monştri sacri" ai presei independente, vreau să zic un lucru. Vor rezista acei care ştiu exact cum trebuie să arate o instituţie publică, ŞTIU în ce mod urmează să acţioneze şi îşi doresc asta foarte tare. În rest, pleava se alege: nu poţi fi simpatic pentru toată lumea. Mai ales că astăzi lumea se mişcă în (algo)ritmul unei pendule dezaxate care şi-a pierdut ceasul în Piaţa Marii Adunări Naţionale.