Vă invit la dezbateri: De ce cetățenii Federației Ruse trebuie să fie lipsiți de vize pentru călătorii în occident?

Subiectul restricționării accesului cetățenilor ruși la vacanțe de lux și alte călătorii în Europa este astăzi la ordinea zilei și, chiar dacă îmi voi atrage oprobriul unora, mărturisesc că le dau dreptate celor care pledează pentru această restricție. De ce în aceste vremuri dramatice cetățenii ruși nu ar mai trebui să beneficieze de dreptul la libera circulație în UE? Răspund punctual.

Federația Rusă, după părerea mea, este un stat terorist și războiul declanșat de acesta în Ucraina pune în pericol nu doar țara agresată direct, ci și întreaga Europă. Mai mult decât atât: această invazie barbară, crimele de război săvârșite de armata rusă pe teritoriul Ucrainei, sfidarea crasă a legislației internaționale, propaganda și minciuna ridicată la nivel de politică de stat, amenință întreaga ordine mondială, aruncă în aer securitatea globală și spulberă orice speranță de supraivețuire într-o lume bântuită de haos. 

Pentru tot acest dezastru nu este de vină doar putin și nici, exclusiv, regimul instaurat de acesta prin acoliții săi. Nu sunt adepta „crucificării” tuturor rușilor și nici măcar nu este vorba aici de etnii. Dar membrii unei comunități nu pot fi absolviți de responsabilitatea pentru acțiunile colective ale acesteia. Un stat este așa cum este pentru că așa și l-au edificat cetățenii săi. Prin voința lor, prin atitudinea sau lipsa acesteia, prin indiferență sau, dimpotrivă, prin activism civic. Prin felul lor de a fi, de a se percepe ca societate, de a privi lumea. Or, șovinismul rus, veleitățile imperialiste, pretențiile fudule 
de „frate mai mare” până și al ultimului alcoolic din adâncurile Siberiei, sunt demonstrate prin studii și sondaje, precum și prin istoria de secole a acestei entități teritoriale cu titlul generic Rusia.

Cetățenii Federației Ruse trebuie să înțeleagă odată și odată că există o vină colectivă pentru ceea ce face statul lor nu doar în interiorul, ci și în afara țării. Nu se poate să justifici crimele inumane comise de concetățenii tăi, genocidul, extreminarea ucrainenilor, și să pretinzi, totodată, un tratament civilizat din partea comunității oripilate de aceste crime. 

Crimele de război din Ucraina nu sunt comise de putin în persoană. Ele sunt comise de cetățeni ai Federației Ruse. Tați, feciori, frați, verișori ai celor rămași acasă. Celor care, în majoritate, susțin acțiunile rudelor sale pe teritoriul statului vecin. Soldatul ucrainean, prizonier de război, nu a fost castrat de putin în persoană. Orașele ucrainene cu tot cu locuitorii lor, femei, copii, bătrâni, nu au fost șterse de pe fața pământului de putin în persoană. Locuitorii din Bucea nu au fost torturați și uciși fără milă de putin în persoană. Automobilele cu familiile care încercau să fugă de război nu au fost mitraliate de putin în persoană. Și tot așa. Răspunderea o poartă fiecare executor, fiecare susținător vocal sau tacit al acestuia.

Federația Rusă nu și-a recunoscut niciodată crimele împotriva umanității săvârșite pe parcursul istoriei sale. Nu și-a asumat vina și responsabilitatea pentru gulaguri, holodomoruri, deportări, enclave separatiste dobândite prin măcelul populației băștinașe, masacre etc. Dimpotrivă, și-a atribuit mereu un rol excesiv, aproape mesianic, de salvatoare a umanității printr-o putere distorsionată, ideologizată, mereu exagerată, vanitoasă, politizată, xenofobă în esență. Cetățenii ruși trebuie împinși către conștientizarea adevăratei esențe a țării lor. Ei trebuie să se trezească din somnul „de moarte” și să se îngrozească de ceea ce a devenit țara lor. Ei nu mai pot fi premiați pentru că visează frumos în paturi din osemintele celor uciși tot de ei. 

Cetățenii ruși trebuie să rămână acasă și să hotărască odată și odată ce fac cu țara lor. Prin stoparea acordării vizelor de călătorie prin Europa doar îi ajutăm să facă treaba asta. Și, da, pot fi excepții. Dar ele trebuie să fie aplicate exclusiv cetățenilor ruși care și-au manifestat deschis condamnarea războiului din Ucraina, care au o
poziție civică bine definită în acest context, care au reușit să spargă cupolele negre ale propagandei militante și să-și obțină pe bune dreptul de a fi OM.

Mama Lisei - fetița ucisă de ruși la Vinnița - a ieșit din spital: „Era o tăcere de moarte de jur împrejur... M-am așezat și am început să țip...”

Irina Dmitrieva locuia la Vinnița, dar avea un vis - să se mute la Kiev. Înainte de război, ea a reușit să se pună pe picioare: a închiriat o locuință, și-a găsit un nou loc de muncă bun, a continuat să facă totul pentru fiica ei, Lisa, care s-a născut cu sindromul Down, împărtășindu-și regulat experiența pe rețele sociale pentru a încuraja alți părinți să le ofere copiilor cu acest sindrom o educație și o copilărie plină de lumină. De curând au început să frecventeze și un logoped... Viața ei a început să prindă contur frumos, era fericită. Le spunea tuturor că este mamă de înger și-și iubea enorm copilașul...

Însă, la 14 iulie, fiica de 4 anișori a Irinei, Lisa, a fost ucisă de o rachetă lansată de ruși asupra orașului Vinnița. Irina a fost internată în spital în stare gravă - a reușit să supraviețuiască acelui atac criminal, deși s-a ales cu numeroase răni abdominale. Când și-a revenit după operație, nu înțelegea de ce îi era bandajat tot corpul. Acum Irina își amintește că, uitându-se la acele bandaje, puțin câte puțin a realizat că coșmarul prin care a trecut nu a fost un simplu vis. 

La început, medicii le-au interzis rudelor să-i comunice Irinei despre moartea Lisei. Tânăra femeie spune că pe patul de spital se gândea la fiica ei pe care o credea în viață: „Am crezut mereu că fiica mea este în viață, pentru că altfel nu se poate - copilul meu nu poate muri!” 

Despre acel moment teribil care i-a schimbat într-o clipă întreaga viață, Irina mai povestește următoarele:

„Am auzit un vuiet puternic și m-am gândit că nu poate fi un avion. Mi-am ridicat capul și am văzut o rachetă mare. Părea că e la câțiva metri deasupra capului Lisei. Racheta zbura spre casa ofițerilor, așa că i-am întors spatele - m-am gândit să acopăr copilul cu corpul meu. Nu a durat nici măcar o secundă, mult mai puțin. Am ținut strâns căruciorul în care era Lisa, m-am aplecat spre ea... țin minte cum capul ei era lângă al meu... Apoi am auzit o explozie puternică și s-a cutremurat pământul. Nu am căzut, nu am simțit deloc durere, doar o liniște mormântală s-a instalat în jur... Era mult fum negru, nu se vedea nimic. N-am auzit a doua explozie, n-am auzit alarme auto, n-am auzit nimic. Am văzut doar trupușorul sfâșiat al scumpei mele fetițe... Am mai alergat câteva minute, căutând oameni care să mă ajute să o scot pe Lisa din cărucior, dar era o tăcere de moarte, asurzitoare, de jur împrejur... M-am așezat și am început să țip...”

Brusc, Irina a simțit o durere puternică. Atunci ea și-a văzut sângele șiroind pe pământ și a început să se sufoce...

„Creierul meu refuză să creadă... Această imagine teribilă mi se tot perindă în fața ochilor din nou și din nou. Îmi amintesc totul până la ultimul detaliu... Teroriștii ruși, aceste creaturi, mi-au ucis copilul, au atentat la sfânta sfintelor. De câte dovezi mai are nevoie lumea pentru a opri uciderea în masă a poporului ucrainean?” – mai scrie Irina pe FB.

Această întrebare a Irinei, știu sigur, ne chinuie pe mulți. Sute de copii ucraineni au fost uciși în acest război, și mai mulți s-au ales cu răni grave, mulți au rămas schilodiți pe viață. Ce vină au ei?! Ce vină au oamenii omorâți noaptea în somn sau la stațiile de așteptare a trasportului în comun? Ce vină au cei torturați, arși în automobilele în care încercau să fugă de război, exterminați prin foame și sete? Cum mai poți să-ți justifici  indiferența față de ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina sau teama de a-l supăra pe putin?

Amintesc că la 14 iulie, ocupanții ruși au lansat rachete de înaltă precizie spre centrul orașului Vinnița. În urma acestui atac terorist, au murit 26 de persoane, inclusiv trei copii. Și vorbim aici doar despre un singur atac dintre sute de alte atatcuri pe care canaliile lui putin le desfășoară zi de zi, noapte de noapte!