Soluţionarea ei depinde foarte mult de disponibilitatea
autorităţilor de a nu mai sabota Regulamentul adoptat de municipalitate care
revede un mecanism foarte bun de reglementare spre a elibera spaţiile urbane de
haitele de câini: Capturare prin mijloace condescendente – Vaccinare – Sterilizare
– Repunerea în mediul cu care s-au obişnuit a câinilor sănătoşi, deja
incapabili să se reproducă. Aceste acţiuni conectate la politici legislative
dure îndreptate spre protecţiea animalelor, luarea la evidenţă prin
mecanisme bine puse la punct a tuturor patrupezilor, plus campanii naţionale
emergente de stimulare a adopţiei, desigur, ar da un rezultat palpabil în timp. Metode
civilizate, mature, empatice.
Dar chiar dacă, printr-o minune, toate acestea
s-ar întâmpla printr-o trezire bruscă şi fericită a factorilor de decizie, mă
îndoiesc că problema ar dispare. De ce? Vă dau trei argumente.
Pentru că la noi încă persistă mentalitatea defensivă, sloganul conştiinţei colective fiind "las-că!": vreau să fie soluţionată problema, scriu despre asta pe FB, merg
chiar la un protest, două, dar... ar fi bine s-o soluţioneze realmente
altcineva: eu nu am timp, sunt obosit după serviciu, am problemele mele, las-că
mâine, mi-e jenă să-l dau pe mâna poliţiei pe vecinul care-şi maltratează
câinele (totuşi mai beau un pahar de vin cu el), tac când altul îşi aruncă
câinele în stradă (că-i bătrân şi nu mai latră ca lumea, că s-a săturat pur şi
simplu de el, că e căţea pe cale de a făta, nefiind sterilizată la timp sau,
şi mai grav, cu tot cu pui, după ce i-a adus pe lume) etc. Una dintre justificările curente: Ei, da ce să-i fac, că doar n-oi lua toţi câinii
abandonaţi la mine acasă!
Nu există educaţia timpurie a atitudinii corecte faţă de animalele
domestice de companie, care trebuie să fie o atitudine extrem de responsabilă,
onestă, tolerantă. Trăim într-o societate patriarhală, înapoiată în acest sens.
Această educaţie ar trebui să fie făcută şi în cadrul şcolii, dar şi în
familie. Manifestul sadic, abandonul şi torturarea animalului prin lipsirea lui
de necesităţi elementare (hrană, apă,
protecţie de vreme rea) trebuie să devină motiv de reacţie promptă, intolerantă, a oricăui cetăţean şi aceast lucru se obţine prin educaţie corectă, de mic
copil.
Snobismul. Dau mii de lei pe un câine
de rasă, dar detest maidanezul, care e semn de sărăcie. Or, fiecare maidanez, spre
deosebire de câinii de rasă (pe care îi înmulţim cu dăruire şi inconştienţă
socială) este unic în felul său, irepetabil în frumuseţea sa şi este mult mai
imun la boli, la infecţii. Şi, da, este mult mai recunoscător pentru dragostea
pe care i-o oferim. Într-o societate civilizată adopţia unui câine al străzii
trebuie să fie tratată ca un act de caritate şi responsabilitate socială pozitiv,
firesc, normal. Şi, da, acesta trebuie făcut doar dacă eşti sigur că te descurci,
că-l vei vaccina la timp, îl vei steriliza şi-i vei oferi măcar minimul
necesar. Un patruped nu este o jucărie pe care o cumperi pentru distracţie sie
sau copilului, el este un membru al familiei care are nevoie de grijă şi
tratament responsabil.
Câinii străzilor nu poartă nicio vină pentru că există. Absolut toată responsabilitatea cade pe umerii noştri, ai oamenilor. E timpul să ne-o asumăm şi să reacţionăm conform dimensiunii noastre umane.
