duminică, 20 februarie 2011

Scafandrul şi fluturele

Uneori tocmai când te aştepţi mai puţin, ai parte de momente revelatorii, momente care dau sensuri existenţiale trecerii tale prin această viaţă pământeană, momente care te marchează profund. Acestea te fascinează în măsura în care rămâi tăcut ore în şir şi nici nu observi că în jurul tău lumea continuă să-şi macine rutina.
Duminica aceasta nu prevestea nimic neobişnuit, ba dimpotrivă, unica promisiune clară era lâncezeala vegetală la televizor. Tocmai am terminat de scris romanul asupra căruia aştept să se pronunţe Gheorghe Erizanu, şeful editurii CARTIER. Am terminat de tricotat şi jacheta pentru care am folosit toate resturile de aţă dosite prin pungi mai vechi şi mai noi. A ieşit o chestie neobişnuită, remarcabilă prin combinaţia neaşteptată a culorilor şi a materialelor asortate (împletitura pestriţă destul de groasă, împodobită cu dantelă fină de culoare turcoaz). Altceva nu prea aveam chef să fac, doar să citesc ceva din cărţile autorilor ruşi (reprezentanţi ai psihologiei mileniului trei), cumpărate de la librăria din incinta teatrului CEHOV.
Dar, spre seară, a venit cineva (un om drag) la mine şi ne-am propus să urmărim un film. Cafeaua a umplut livingul cu o aromă ospitalieră şi inspiraţia a ales un disc încă împachetat de nou. Mi-am amintit că îl cumpărasem de ceva vreme, dar nu prea am avut chef de el.
Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul de la Cannes 2007..., premiul Cezar pentru cel mai bun actor etc...
Le scaphandre et le papillon. Aşa se numeşte filmul. Acţiunea lui...sau, mai bine, inacţiunea se întâmplă în mintea unui om paralizat total. Unica posibilitate de a comunica cu lumea exterioară este oferită de ochiul stâng, care poate vedea şi, cel mai important, poate clipi în semn de "da" sau "nu". În rest, te simţi împreună cu eroul, la limita sufocării, plumbuit într-un scafandru greu, imposibil de manevrat, străin şi morbid ca înseşi fatalitatea. E un film realizat după o istorie reală, cea a redactorului-şef al revistei ELLE FRANCE.
În anul 1995, la vârsta de doar 43 de ani Jean Dominique Bauby a suportat un insult îm urma căruia a fost paralizat. Se mişca, după cum am spus, doar ochiul stâng. Ceea ce împresionează cu adevărat, însă, nu este starea jalnică a bolnavului, nu este lipsa speranţei de vindecare. Nu este nici măcar compasiunea pentru acest cadavru viu şi vaga exultare pe motiv că ţie nu ţi se poate întâmpla aşa ceva. Ceea ce impresionează este puterea de valorificare a acestei ipostaze, voinţa de a păstra capacitatea de a rămâne activ, vizibil, util. Capacitatea de a rămâne om. În doi ani, cât a mai trăit, Jean Dominique a reuşit să...scrie o carte! Ajutat de doamna care pronunţa pe rând literele alfabetului, el o identifica pe cea dorită printr-o clipire a pleoapei stângi. Rând pe rând literele constituiau un cuvânt, iar peste ore de muncă - un pasaj, un gând, o imagine. Tortura psihologică, dar şi zborul fanteziei unui om imobilizat, captiv în corpul devenit inutil şi străin au fost descrise în cartea apărută la 7 martie 1997. Două zile mai târziu Jean Dominique Bauby a murit.
De fapt, câte dintre problemele invocate de noi în viaţa de zi cu zi sunt reale şi câte nu sunt altceva decât nişte invenţii ruşinoase? De câte ori ne-am asumat cu adevărat responsabilitatea pentru viaţa noastră fără a da vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă? În ce măsură realizăm că fiecare clipă destinată reproşurilor, bârfelor, smiorcăielilor provinciale este, de fapt, timpul sustras vieţii noastre în favoarea inexistenţei? Vieţii pe care adesea o considerăm mizerabilă fără a înţelege valoarea ei, valoarea fiecărei clipe petrecute în acest corp supus voinţei noastre, dorinţelor noastre atât de nesăbuite uneori... Acest recipient binecuvântat în care sufletul nostru este chemat să-şi creeze propria nemurire...

2 comentarii:

  1. e un film cu adevarat exceptional. l-am vazut de vreo zece ore si de fiece data mi se parea mai impresionant. e incredibil faptul ca o persoana tintuita la pat poate face mult mai mult decat cei care vegeteaza in oficii, prin maruintaiele marelor orase sau, mai actual in spatiul nostru mioritic, in fotolii de parlamentari...
    o adevarata lectie de viatza (si o zic fara inflexiunele mierose ale zanei de la tvr). un film care merita revazut, asa cum foarte putine ar merita in ziua de azi.

    bun articol. ma duc sa revad filmul )))

    RăspundețiȘtergere
  2. am privit filmul,este extraordinar,am ramas chiar fascinat de povestea domnului Jean Domenique ...Si inclusiv am invatat multe,anume faptul ca lumea nu pretuieste ca sunt sanatosi si normali,e un mare explemplu pt intreaga omenire...cu doar un oki sanatos si amintirea& fantezia libera a scris citeva carti,2-3 numi amintesc,e nice,super

    RăspundețiȘtergere