Uitându-mă la un drob de sare... Ediția a X-a a Bienalei e în pericol?

Se spune că luni e cea mai grea zi a săptămânii. Nu numai pentru că de obicei luni au loc şedinţele cu "bobârnacii" daţi generos de şefii odihniţi şi ne includem mai greu în ritmul alert după două zile de libertate. Mai am un motiv să zic că am avut o zi mai puţin inspirată: astăzi nu am mai mers la teatru, de bine ce m-am obişnuit cu asta seară de seară. Bienala TEI s-a încheiat. 

Lumea teatrală a închis cortina. Se poate să exagerez în pesimismul meu. Dar nu cred că voi mai merge la teatru curând, chiar dacă la Chişinău (cu siguranţă) se mai joacă pe undeva spectacole. Pentru că după Poclitaru, Viktiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu cred că mă pot delecta cu ceva mai "ieftin". Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea vreodată posibilitatea să ne bucurăm de o altă Bienală. 

Ediţia a X-a e în pericol (Ridi, paiazzi!) de pe acum! Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: guvernarea actuală ignoră cu desăvârşire cultura. Mă aşteptam de la guvernarea precedentă să se comporte mojiceşte - nu-i poţi pretinde unui Yeti să scrie mesaje de dragoste pe Facebook. Dar nu găsesc scuze pentru faptul că democraţii noştri (care pledează pentru integrare europeană atât de abitir) nu au susţinut financiar (sau măcar "logistic" - venind la spectacole) un asemenea eveniment cultural de talie internaţională. Evident, au mult de muncă. Fără îndoială - e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan "stahanovist" zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendetta. 

Petru Vutcărău nu este angajat politic. Dar această "meteahnă" nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard G.Vieru atunci când Voronin era Preşedinte. Mia culpa - fiind deputat am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii - pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa acesteea) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat timp de zece zile organizatorii festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă şi (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) incultă. 

Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...

R&J. Romeo şi Julieta

Aseară la acest spectacol lumea a dat năvală. Zvonul că spectacolele montate la teatrul lui Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit "Cameristele". Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar nu a fost să fie. "R&J. Romeo şi Julieta" nu a semănat nici cu "Cameristele", nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva din câte mi-a fost dat să văd pe o scenă de teatru. 

De fapt, a semănat cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care (cum se întâmplă adesea) au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea. Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori - bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu cădea pradă demoralizării. 

În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alte aspecte textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia. Totuşi, aceşti actori tinerei nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni "smintite" a unei poveşti arhicunoscute. Poate sunt eu prea rigidă la minte, dar de la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie "superficială" a spectacolului pe tot parcursul reprezentaţiei. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel tare drăguţ - nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar în toată firea rămân pe corpul său atletic doar... chiloţeii. 

Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltelele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată până acum nu am văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo!

Obsedată de dragoste

Au mai trecut două seri de teatru. În sfârşit am scăpat de obsesia omului "second-hand". Dar am dat peste altă obsesie deloc mai puţin copleşitoare pentru dimensiunea umană - dragostea. Mai bine zis patima. Uf! Alaltăieri o femeie moartă bântuia printre noi, spectatorii, cu tot cu fantasmele sale de suflet neogoit. S-a dat piesa "Obsedată de dragoste" (după Brian McAvera) montată de Petru Vutcărău la Teatrul Regional De Stat de Păpuşi din Sakhalin.

Olga (ex-balerină, prima soţie, dar nu şi unica iubire a lui Picasso) a plâns, a râs sarcastic, a blestemat, a băut vodcă ca o boschetară, cărându-şi valiza cu amintiri pe undeva prin limb şi... a povestit, ne-a povestit... Ca şi celelalte a ajuns să-şi sacrifice totul (până la rărunchii din care să nu mai poată nici striga, ci doar mugi nişte cântece de jale rusească) acestei piticanii de pictor, care se credea Zeu. Era el sacru, dar tot monstru rămânea (după cum e fabulaţia). A părăsit-o pentru o altă pasiune. Nu şi-a amintit nici de ea, nici de copilul lor. Niciodată.

Sincer vorbind, faptul că acest geniu al picturii (ce ştiu eu? aşa zic criticii de artă) a mutilat şi a recroit imaginea corpurilor şi sufletelor noastre aşa cum i-a venit mai bine nu mă încântă. Nu am fost niciodată fană a cubismului. Faptul că viaţa sa amoroasă (de "porc" ordinar, cum zicem noi, româncele) a demoralizat şi a umilit multe femei care l-au iubit ca nebunele, mă revoltă. Dar... nici un tablou atribuit "esteticului" nu ar fi redat atât de fidel starea femeii sfârtecate de pasiune şi gelozie. 

Olga spune că se simte exact ca femeile din tablourile lui Picasso - dezmembrată. Am spus-o şi eu undeva într-un poem. Şi nici o căsnicie fericită şi cuminte nu ar fi inspirat nişte piese râvnite de regizorii din întreaga lume.

Pentru asta îl iubesc şi eu pe Pablo.

Sufletul. Puncte de veghere.

Oricât de mult mi-am dorit să scap de sentimentul de oroare faţă de "animalismul" din noi (dezgolit până la paroxism în piesa "În container"), nu am reuşit s-o fac. În primul rând pentru că odată conştientizată problema, ea ar măcina orice om care mai are în el această demnitate (de a fi om). În al doilea rând, pentru că aseară am urmărit un spectacol ce abordează aceleaşi aspecte ale personalităţii unor homo ex-sovieticuşi care îşi caută rostul în străinătate.

Spectacolul "Sufletul. Puncte de veghere." (de D. Denev) prezentat de teatrul "Maria Filotti" din Brăila este un soi de vachanalie petrecută într-o noapte de priveghi. Regizorul Radu Afrim a reuşit să mă dezguste. Probabil acesta i-a fost şi scopul. Pentru că în esenţa sa eroii piesei, oameni de mâna a doua care nu mai au reperele naturale (prima dată mutilate de totalitarism şi a doua - de călătoria spre tărâmuri străine, unde visele cu şanse de realizare nu pot fi şi ele decât străine), degradează. Iar acest proces de degradare este prezentat concis, într-o formă grotescă, prin comportamentul celor care au venit să-şi privegheze prietenul decedat.

Procedeele regizorale depăşesc limitele bunului simţ pentru că nu-l mai au demult nici personajele: văduva pleacă în căutarea unui alt bărbat, copiii sunt nişte idioţi complexaţi şi fără căpătâi, bocitoarea este o profesionistă, prietenii (colegii de la şantier) sunt nişte profitori ordinari. Priveghiul se transformă în dezmăţ. Pentru că moarte ca eveniment spiritual nu există pentru ei. Nici viaţă nu există. Ei deja sunt animale. Şi fac doar ceea ce obişnuiesc să facă animalele: se pişă, se cacă, se freacă. Pe unde îi apucă.

În container

Astăzi Constantin Cheianu a dat autografe. Cel puţin, aşa s-ar cuveni. Pentru că la teatrul Cehov sala a fost plină. De data asta nu de drag de Cehov. Nu de drag de Cheianu. De curiozitate: 

teatrul Odeon din Bucureşti a prezentat spectacolul "În container" în regia lui Cristian Ban.

O piesă scrisă de un român basarabean despre basarabeni. M-am aşteptat să râd în hohote - aşa mi-am imaginat eu că a scris Cheianu. Nu am râs şi nu am plâns... Am fost în stare de şoc!

Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre ţări cu râuri de lapte, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine.

Sapdaru la Chişinău

Aseară în cadrul BITEI s-a dat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez" de Ion Sapdaru (Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi). 

Trei mătuşi prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei - unicul lor nepot de la o altă soră. Aceasta e pe scurt fabula. 

E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. 

Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. 

O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt este povestea noastră, a tuturor - e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi.

Plouă... și e de poezie!

Plouă...Deci, a venit momentul să recunoaştem că au tăbărât peste noi nu doar criza politică şi cea economică. Ne sabotează şi vremea. La sfârşitul lui mai continuăm să avem dileme de genul: cărăm umbrela după noi sau nu, încălţăm cizme sau pantofi, cumpărăm carne pentru grătar sau luăm tot felul de porcării nocive de ronţăit la televizor...

Plouă...De fapt, între grătar şi televizor ar mai exista o opţiune de a-ţi petrece frumos weekend-ul...indiferent de timpul de afară. Să citeşti. Să citeşti CĂRŢI. Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua... 

De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? 

Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul... 

Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat. Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. 

Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta! 

 P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...

Dilemă. Ferice că muzele sunt femei!

Perioada de incertitudine politică din ultimul an a aruncat societatea noastră într-un soi de stres continuu, însoţitoarele "de elită" ale căruia au fost pe de o parte decepţia generală (mai mult sau mai puţin pronunţată) în ceea ce priveşte succesul proiectelor politice de orice tip, pe de alta - ipocrizia măsluită (şi firească!) a celor angajaţi în proiectul politic "Republica Moldova". 

Este curios faptul că aceste două doamne au reuşit (paradoxal) să impună un interes deosebit, masiv pentru forfota politică şi chiar au încurajat apariţia a două televiziuni cu caracter informativ. Am ajuns să fim dependenţi de politică. La televizor - politică, pe internet - politică, în transportul public - politică, la masa de sărbătoare în familie - politică. Practic, nici o culoare nu mai e doar frumoasă la noi, ci e o mega-provocare electorală . Orice înjurătură e un atentat la guvernarea democratică. Orice nostalgie e un act de trădare. Totul se întâmplă pe un fundal dramatic indus de sunetul unor trompete - accesorii imuabile ale actului războinic.

Dar se ştie că atunci când sună goarnele, mizele tac. Chitic... 

Ferice de noi, totuşi, că muzele sunt femei, iar femeile nu pot să tacă prea mult. Aşa că au răbufnit. Toate odată! Festivalul filmului documentar CRONOGRAF, Zilele Literaturii Române, Bienala Teatrului Eugen Ionescu, Zilele filmului American...În sfârşit avem viaţă culturală la Chişinău!!! 

Mă refer la partea sepctaculoasă a acesteea, partea din care se înfruptă toţi – şi creatorii, şi consumatorii. În sfârşit am ajuns să am o dilemă sfâşietoare atunci când încerc să-mi fac o listă de preferinţe: unde să merg?! 

La Librăria din Centru, unde se desfăşoară Zilele Literaturii Române sau la Teatrul de Operă şi Balet, unde are loc deschiderea BITEI? Din ce vreau să mă inspir?! Din discursul strălucit al lui Varujan Vosganian, din socializarea cu oameni deştepţi precum Vladimir Besleaga, Dumitru Crudu, Doina Rusti, Vasile Ernu, Vasile Gârneţ, Constantin Cheianu, Gabriela Adameşteanu, Iulian Ciocan, Dan Lungu, Vitalie Ciobanu… mi-e şi jenă să pun “etc.” sau din feeria “Spărgătorul de nuci” montată de Radu Poclitaru? 

Apoi, oameni buni, vreau tot! Vreau să trăiesc!

Încă un 9 mai...

Azi nu m-am uitat la televizor. Nimic nu a perturbat ziua de duminică cu toate lucrurile obişnuite pe care le fac la răscrucea săptămânilor... Adică, mint, fiica mea a "băgat" desene animate cu Tom şi Jerry, Scooby Do şi alţi eroi trăsniţi, aşa că uneori trăgeam şi eu cu coada ochiului... 

În fine, pe la 12 am ieşit să mă plimb puţin şi abia atunci am realizat că ceva e altfel: am vazut nişte veterani la Parlament, am auzit un zornăit suav de tinichele (multe, multe medalii concentrate într-un spaţiu restrâns) şi am descoperit că şi acolo, în "inima" ţării noastre (deocamdată parlamentare) limba "de stat" stă în capul mesei tare incomod (cum zic moldovenii noştri "pe-o bucă"). 

Nu că veteranii ar fi vorbit ruseşte, ci că pe standul din stanga scărilor "oblojite" cu covor roşu era scris cu litere mari, de-o şchioapă: 

"Cu sărbătoarea Victoriei!" 

Apu... cu asta şi pe Dvs, iubiţi deputaţi!