Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea
ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca
să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am
cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi
mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă
gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi
membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze
la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe
tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă
de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat
– efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare
deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”,
ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat
un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.
Piesa „My
darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată
pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai
potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate
manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că
ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem
la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în
situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi
prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă
nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală
de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi
de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe...
missis Kronki...
Missis
Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu
pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă
gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o
gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion
Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi
să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema
e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o
maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi
tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de
faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea
faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci
când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar
mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere
nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii
necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile
se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni
de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină - oameni.
Eroina
centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le
împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au
dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu
realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.
Fiecare
dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii
reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen
inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul
piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un
mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte.
Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit,
celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu
este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice
manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă),
care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel
rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent
şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a
reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.
După
spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet,
pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege
fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult
de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă
asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta
e calea...
Cred că
mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii
noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi
plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki
(Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în
fiecare dintre noi.