Mihai Ţărnă şi doamna Kronki - istorie de dragoste

Teatrul de revistă „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea ceva mai devreme decât celelalte. Marţi seara. Sinceră să fiu, m-am dus ca să-mi omor timpul, mai ales că stau la cinci minute de mers pe jos. L-am cunoscut pe regizorul Mihai Ţărnă la festivalul „Cronograf”, ediţia curentă, şi mi-a creat impresia unui om foarte delicat, inteligent şi... introvert. Mă gândeam chiar: de unde atâta „subţirime” în el... Nu seamănă deloc cu ceilalţi membri mult mai „grei” ai familiei sale. M-am bucurat că s-a apucat să monteze la noi şi bănuiam că spectacolul va fi condimentat cu tot felul de trucuri şi chichiţe tehnice – lucruri mai rar utilizate în scenografia noastră autohtonă. Din lipsă de cunoştinţe, dar în primul rând, din lipsă de bani, probabil. Nu m-am înşelat – efectele scenice au fost remarcabile – praf, care curgea din tavan la fiecare deschidere a uşii de la intrare, bucăţi de plafon căzute la momentul „oportun”, ninsoare abundentă după geamurile mari etc. Dar, evident, asta nu ar fi salvat un spectacol prost. Dacă ar fi fost prost.

Piesa „My darling Missis Kronki” de dramaturgul american John Patrick a fost selectată pentru această montare în premieră şi cred că nu se putea alege un text mai potrivit. În situaţia când, deşi suntem sătui de politică, ea guvernează toate manifestările noastre publice (fie că înjurăm cu prietenii la bucătărie, fie că ne gudurăm pe lângă mai marii zilei la serviciu); în situaţia când, deşi mergem la biserică pentru a fi în rând cu lumea, nu mai credem în nimeni şi nimic; în situaţia când, deşi vrem să avem de toate (inclusiv să fim iubiţi de prinţi şi prinţese), nu sacrificăm un minut sau un bănuţ pentru cel care are mai multă nevoie de ajutor; în această situaţie generală care prevesteşte o criză globală de proporţii incomensurabile cu micile noastre probleme de care ne plângem zi de zi... tăbărăşte „franţuzul” Mihai Ţărnă peste noi şi ne-o pune în faţă pe... missis Kronki...

            

Missis Kronki e o văduvă, care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină. Trăieşte (cu pisoiul său) de azi pe mâine, cu ceea ce culege de prin tomberoane, într-o casă gata să cadă peste ea. Subiectul piesei e cât se poate de banal – peste ea dă o gaşcă din trei inşi - cerşetori şi tâlhari (roluri interpretate de Ion Munteanu, Dana Rusu-Ciobanu, Alex Rusu), care o conving  prin minciună să-şi facă asigurare de viaţă şi să-i includă ca beneficiari ai sumei de 50.000 de dolari SUA, în caz de deces. Problema e cum s-o omoare mai bine după asta. Fie că-i cade tavanul în cap, fie că dă o maşină peste ea... În tot acest răstimp doamna Kronki nu bănuieşte nimic, îi tratează cu multă afecţiune pe toţi şi se bucură cu ingenuitate copilărească de faptul că locuinţa ei este plină, că îşi poate manifesta grija şi afecţiunea faţă de nişte oameni pe care, apriori, îi consideră minunaţi. Chiar şi atunci când aceştia se îmbrâncesc, înjură şi relaţionează între ei în cel mai vulgar mod, bătrâna îi admiră sincer şi nu mai ştie cum să le facă pe plac. Nu cere nimic în schimb. De ce? Pentru că missis Kronki e personificarea iubirii necondiţionate. Iar acest gen de dragoste este forţa magică prin care minunile se produc mereu în jurul nostru. Nu, nu devenim milionari, fii de regi sau politicieni de top. Devenim ceea ce suntem prin intenţia divină  - oameni.

Eroina centrală a piesei lui John Patrick a „murit” pe scenă de câteva ori, apropiindu-le împlinirea visului necugetat celor trei complici. Şi de fiecare dată ei şi-au dorit tot mai puţin ca ea să moară cu adevărat. Iubirea ei, chiar dacă ei nu realizau asta, îi transforma în fiecare zi câte puţin. Devenea indispensabilă.

Fiecare dintre noi îl are pe Dumnezeu, dar şi pe Demon în inima lui. Doar sfinţii reuşesc să se dezică definitiv de cel din urmă. Dihotomia este un termen inaplicabil firii umane şi acest lucru este extrem de bine relatat în subiectul piesei. Toţi suntem la fel, în sensul acesta şi judecarea celuilalt e doar un mod de a persevera în frustrare. Aşa că doamna Kronki nu judecă, ci iubeşte. Iubeşte până la asumarea suicidului în ideea de a le oferi, în sfârşit, celorlalţi ceea ce şi-au dorit de la bun început. Iată că nici doamna Kronki nu este o sfântă... Dar, tentativa fiind nereuşită, ea a ştiut să ierte orice manifestare demonică a celor trei. Ba chiar şi a poliţistului (Nicu Ţărnă), care, brusc a făcut ceea ce nu aştepta nimeni de la el – s-a identificat cu cel rău imediat ce a ştiut că poate să se îmbogăţească. Doamna Kronki a stăruit insistent şi perseverent asupra părţilor pozitive ale celorlalte patru personaje şi a reuşit să-i transforme în ultimă instanţă.

După spectacol am mers acasă cuprinsă de un sentiment purificator. Am mers încet, pentru că nu doream să-l pierd. Ci să mă întăresc în el. Dacă ar înţelege fiecare că valoarea unică a acestei lumi este iubirea... ne-am apropia mai mult de ceea ce căutăm cu disperare. Doar că iubirea necondiţionată este o muncă asiduă pe care poţi să ţi-o asumi doar acceptând un sacrificiu zilnic. Şi asta e calea...

            

Cred că mesajul piesei lui John Patrick este providenţial în sensul supravieţuirii noastre ca umanitate. Glorie celor care au ales-o pentru noi, spectatorii! Şi plecăciune în faţa minunatei actriţe care s-a identificat cu missis Kronki (Lilia Bejan), adorabila doamnă pe care nu ne rămâne decât s-o descoperim în fiecare dintre noi. 

Festivalul GUSTAR. Ziua a doua.

Ieri am iniţiat un protest categoric împotriva rutinei şi am mers la festivalul de muzică etnică „Gustar” de la Orheiul vechi. A fost o zi toridă, aproape insuportabilă. Dar deciziile trebuie onorate, aşa că ne-am aventurat – eu, fiica mea şi gaşca ei. Am cumpărat pe drum fructe, apă şi un pepene verde mare, cât toate capetele noastre la un loc. Maşina gonea (figură de stil, evident – se deplasa şi ea, săraca, cu o viteză plauzibilă pentru drumurile noastre avariate) şi m-a bucurat faptul că mai tot traseul era în reconstrucţie. Deci, s-ar putea ca la anul pe vremea asta, atunci când vom merge din nou la acest festival, să o facem mult mai confortabil.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns, a fost să cumpărăm biletele de intrare. Ne-am pricopsit cu nişte brăţări de culoare albastră - galbene, ca la toată lumea, nu mai erau. Şi cum coboram pe drumul flancat de panouri publicitare, auzim un comentariu: ia, uite! aiştia îs de la Partidul Democrat! Oh, ce mi-i şi cu prvatizarea asta ridicolă a culorilor! Buuun, trecem peste ea, peste podeţ şi... ne băgăm în râu... Adică, intrăm cu pucioarele în apa tulbure, căci căldura ne-a dat peste cap. Mai ales, că făcusem o escală la mănăstirea rupestră şi a trebuit să facem traseul până la ea şi înapoi pe jos, topidu-ne efectiv sub soarele nemilos. Ne-am răcorit puţun înăuntru, dar nu am stat prea mult, căci călugărul de acolo i-a repezit pe adolescenţii mei: beau apă ca la bar într-un loc sfânt. Le cumpărasem câte o sticluţă de apă minerală şi le-am spus s-o ţină la ei mereu ca să se hidrateze. Mea culpa!

 După ce ne-am răcorit puţin, am descins şi noi pe platoul arid, unde era în toi ziua a doua a festivalului. Dorinţa mea cea mai mare era să încerc arta olăritului – văzusem în ajun la televizor că este acolo unul dintre cei mai renumiţi meşteri din Moldova, care dădea masterclassuri. Din păcate, nu l-am mai găsit pe meşter, nici alte ateliere interactive cu meşteşuguri, am văzut doar o roată mică de olărit şi inscripţia cu pricina. Nu a rezistat, sărmanul olar în plină caniculă... Dar am mers mai departe. Oricum, am reuşit să admir tot felul de artizanate, chiar dacă nu în măsura în care îmi imaginam.

 A mai fost un lucru care m-a mirat şi m-a bucurat nespus de mult... erau foarte multe femei însărcinate. Femei tinere, cu bărbaţii lor de mână, se plimbau de zor pe lângă corturile instalate de organizatori. Ele nu s-au speriat de arşiţă şi de praful ridicat mereu de te miri ce activitate... Am încercat chiar să le număr, dar am pierdut şirul. Voi număra copiii mici la anul... Totuşi, trăieşte ţara noastră, se încăpăţânează! Nu a plecat cu totul în Italia, la Moscova sau prin alte locuri cu râuri de lapte şi maluri de marmeladă...

Ne-am aşezat pe pături la un petec de umbră, lângă nişte prisăcari, care au expus pentru vânzare tot felul de borcănaşe cu miere. Mierea stărlucea la soare, luându-mi ochii de frumoasă ce era. Totuşi, la un moment dat... pepenele nostru a fost întrebat mai mult. Se apropia lumea să afle de unde l-am cumpărat. Daaa, de ştiam că acolo, la „Gustar”, nu se comercializează asemenea bunătăţi... făceam un ban! Hahaha! De altfel... preţurile ne-au cam dat peste cap... O învârtită cu brânză, varză sau cartofi (aşa, cât să încapă în palmă) ajungea la 15 lei! S-ar putea ca berea să fi fost ceva mai ieftină, căci cozile erau destul de impunătoare. Ehe, se vede că berea rece a curs gârlă. Dar şi alte răcoritoare! Oare câte s-o fi băut?! Corturile cu mese şi bănci de lemn nu au putut adăposti toţi doritorii – stăteau acolo înghesuiţi, unul peste altul, aburiţi de căldură, dar... veseli şi fericiţi! Se vede că nevoia de asemenea evenimente, unde toată lumea respiră libertatea de a fi ei înşişi, e destul de mare aici, la noi.

Umbra a fost extrem de atrăgătoare pentru companionii mei tineri, dar eu nu m-am lăsat sedusă de ea pentru prea mult timp. Mi-am luat inima în dinţi şi ochelarii de soare pe nas şi... dusă am fost. Mă ademenea scena. Acolo, chiar dacă soarele se străduia din răsputeri să concureze cu Ghenadie Brega în rol de inamic public, era cu adevărat minunat. Apropo, scena festivalului a fost instalată pe fundalul impresionant al stâncilor de calcar, în care se vedeau foarte ispititor grotele săpate în piatră. Turiştii-aventurieri mişunau pe acolo ca nişte furnicuţe curioase, iar muzica le ţinea isonul. Ştefan Negură, Valentin Uzun, Bojan Ristic Brass Band din Serbia, Domo Emigrantes din Italia... Se bâţâiau picioarele singure, de parcă a plecat capul la plimbare! Oricum, eu, de patrioată cu sunt, tot cu „Trigon” m-am delectat cel mai bine. Şi când, la un moment dat, Alexandru Ştefăneţ a lăsat viola şi s-a apucat să bată tobele împreună cu Gary Tverdohleb... Ce să zic, m-a luat sufletul pe dinainte, nu alta!..

Seara târziu, revenind acasă, după un duş rece de mama focului, mi-am luat un pahar de vin sec (adus direct de la tata din butoi), m-am urcat sus, pe terăsuţa mea de sub stele, şi am continuat festivalul... Mă gândeam că am fost victorioasă în ziua aceea. Am învins rutina, arşiţa şi... nişte complexe şi stereotipuri pe care le voi trece sub tăcere. Să mai fi fost o zi, două...

Fragment din romanul la care lucrez acum. "Regina Indigo"

Căderile sufletului omului le văd şi le discută cu plăcere toţi, iar urcuşurile... mai nimeni, căci ceilalţi nu au cum să le înţeleagă. Şi chiar dacă s-ar strădui s-o facă, nu ar reuşi, căci Dumnezeu dă fiecăruia exact atât, cât poate percepe. Altfel, oamenii ar înnebuni, dezorientaţi în întunericul de plumb al ignoranţei sau orbiţi definitiv de Lumina primită gratuit, fără a depune efortul şi a sacrifica suficient timp pentru a urca spre ea treptat. Pas cu pas. Apropo, nu neapărat toţi paşii - înainte. Dar cu siguranţă, înaintând. Ca şi evoluţia în sine. Ca şi marea. Ca şi pustiul. Ca şi luna ce se împlineşte. Ca şi scoica bivalvă, în interorul căreea cel mai mic intrus este acoperit încet, încet cu calciu, izolat cu grijă şi... prefăcut în perlă.

HORIA BRENCIU, un artist la Chişinău

Aseară Horia Brenciu şi orchestra sa au susţinut pentru prima dată un concert la Chişinău. Asta e informaţia şi acum impresiile. Strict subiective.
Cândva, acum vreo doi ani, revista VIPmagazin a avut un proiect cu mirese (printre care şi eu, că vârsta nu contează când e vorba de dragoste). Pe lângă faptul că ne-au fotografiat în rochii albe, ne-au găsit şi nişte miri ipotetici. Mie mi l-au "plasat" pe Horia Brenciu. Buuun! Evident că am mers la concret - să nu mă mărit cu ochii închişi, hahaha!

A fost un adevărat artificiu artistic aseară la Palatul Naţional, adică ceva mai mult decât un simplu concert de muzică...apropo, care e stilul lui Brenciu, îmi spune cineva?! Nu contează, probabil îi place să cânte orice îi atinge sufletul şi ştie să o facă în felul său - cu un respect şi ataşament profund faţă de materialul muzical abordat. Ceea ce m-a cucerit la el (bănuiesc că de departe nu sunt singura!) este energia tinerească şi matură în acelaşi timp. La un moment dat, o domnişoară din spatele meu a exclamat: "El e aşa de sensibil!" Da, această sensibilitate a lui Brenciu este remarcabilă. E omul care râde şi plânge concomitent, e omul care se grăbeşte să trăiască repede, total şi sincer. De parcă s-ar putea ca maine să nu mai existe la un moment dat!

De fapt, nu sunt sigură că vocea lui Brenciu m-a impresionat chiar aşa de tare, din simplu motiv că o cunoşteam destul de bine (l-am auzit de sute de ori la radio şi tv!), mai degrabă am fost uimită de vocile celor din band-ul său. Nu m-am aşteptat la un show în care vedeta să ofere mai mult spaţiu altora, căci au cântat "cu gura" toţi deopotrivă - de la percuţionist pânâ la trompetist şi înapoi. Toţi talente sacral-monstruoase, ce mai! Ceea ce încerc să spun este că reperezentaţia de aseară a lui Horia Brenciu a fost mai degrabă un mega-spectacol muzical şi... dramatic. Evident, s-a muncit mult la scenariu. Nu mai zic de zecile de piese muzicale arhi-cunoscute, fragmentele din care ne-au ameţit, ne-au buimăcit cu desăvârşire - avalanşă de coveruri de la Sinatra la Macarena şi de la Elvis Presley la muzica noastră populară. Dar, peste toate, cel mai evident atu al spectacolului a fost spiritul efervescent (natural!) al  umorul şi deosebita empatie a artiştilor cu sala (gata oricând să ovaţioneze şi să cânte împreună cu ei).

Cred că lui Horia Brenciu i-a plăcut publicul din Chişinău. A spus chiar că s-a îndrăgostit de oraşul nostru şi, dacă peste ani vom vedea un bătrânel stând pe o bancă din parc şi aruncând fărâme de pâine porumbeilor, să ştim că acela el e! Şi dacă atunci se va aşeza lângă el o bătrânică....asta e! Acum fanelor artistului nu le rămâne decât să "inspecteze" anual parcurile din capitală...Dar nu de pe acum, bineînţeles - Brenciu e totuşi încă prea tânăr! Şi, probabil, prea devotat muzicii ca să scape de pe acum de singurătate. Singurătatea în care încapi doar tu însuţi cu tot ceea ce eşti şi crezi că poţi să fii...

CRONOGRAF, de dor....

S-a încheiat festivalul Cronograf. În principiu, aş putea să mă opresc aici, după o lungă pauză artistică încărcată de tristeţe... A luat sfârşit un eveniment care în câteva zile a transformat lumea. Nu e o figură de stil, e un adevăr care (cu tot subiectivismul propriu oricărui adevăr, chiar dacă e proclamat imuabil) a adunat într-o gaşcă nonconformistă şi plină de viaţă vreo câteva sute de oameni - organizatori, participanţi, spectatori, juraţi... 

Deci, se poate! Se poate face un festival internaţional la Chişinău. Ne-au demonstrat-o de atâtea ori Anatol Ştefăneţ şi Petru Vutcărău. Ne-o demonstrează a 10-a oară Virgilui Mărgineanu (OWH studio) cu Cronograful său. Am auzit vorbe ironice că, cică, festivalul de film documentar Cronograf e o afacere de familie şi deaceea nu merită "atâta" atenţie. Ei, tocmai asta - devotamentul, susţinerea reciprocă - contribuie foarte mult la desfăşurarea festivalului într-o atmosferă plină de condescendenţă şi căldură sufletească. Am stat şi de această dată ore în şir în sala întunecată cu ochii minţii aţintiţi la ecranul mare şi am fost martorul tăcut al atâtor vieţi! Oameni tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, femei şi bărbaţi din alte ţări, din alte culturi şi chiar civilizaţii, îşi trăiau zilele, tristeţile şi bucuriile (fără retuşuri şi măşti) în faţa mea. Am râs şi am plâns împreună. De ce? Pentru că am empatizat cu eroii filmelor, i-am crezut pe cuvânt, le-am văzut lacrimile şi le-am simţit temerile. 

Documentarul este mai milt decât un film de ficţiune. Dacă este făcut de profesionişti, bineînţeles...Am suferit de complexul abandonului împreună cu Hanna, care a angajat un detectiv particular să-i caute mama biologică pentru o (singură!) îmbrăţişare ("Scrisoarea Sumnei", regie Timna Goldstein Chatab, Hadar Kleinman, Israel). Am încercat să mă joc cu moartea împreună cu o bunică-artistă din Zamora ("Oile albastre", regie Noel Galvez, Spania). Am deschis uşi în localuri, spitale, bordeluri, aziluri de bătrâni, centre de urmărire video, pe scurt - am colindat oraşul în noapte împreună cu cei care nu dorm hăt până spre dimineaţă ("Abendland", regie Nikolaus Gezrhalter, Austria). Am simţit cum e să-ţi cauţi locul sub soare şi să nu-l găseşti ani şi ani în şir doar pentru că eşti mai talentat şi mai sensibil decât semenii tăi prinşi între două lumi - sovietică şi capitalistă ("Scris de Serghei Dovlatov", regie Roman Liberov, Rusia). Am urcat în munţi pe creste înzăpezite împreună cu cunoscutul alpinist maghiar Zsolt Eross, căruia i-a fost amputat un picior, dar nu şi curajul şi perseverenţa în a-şi trăi viaţa din plin ("Eross - povestea unei recuperări", regie Andras Kollman, Ungaria). Am mers împreună cu Ramin Lomsadze (un campion mondial la lupte libere, acum de 75 de ani, rămas singur în faţa bătrâneţii) să-şi caute iubita din tinereţe ("Ramin", regie Audrius Stonys, Georgia, Letonia). Am sfidat fatalitatea şi am fost fericită împreună cu Magda Prokopowicz, care la 27 de ani ai săi a descoperit că are cancer, dar s-a căsătorit cu iubitul ei, Bartec şi a născut un copil sănătos ("Magda, dragostea şi cancerul", regie Alina Mrowinska, Polonia)... Au fost şi multe alte călătorii în timp şi în spaţiu care, probabil, m-au schimbat cumva acolo, în profunzimile sufletului, unde doar "realitatea devenită artă" poate ajunge.

P.S. Dincolo de filmele documentare Cronograf înseamnă multă comunicare. Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, dar şi să-i redescopăr pe acei pe care îi cunosc demult. Să dau nume? Ei, nu, fiecare cu revelaţiile proprii! Oh, ce mi-e dor deja de Cronograf!

NIT şi altele...

Două subiecte „grele” bulversează de ceva timp opinia publică din RM – retragerea licenţei de emisie postului NIT şi implicarea unor persoane cunoscute de la noi în (deja!) scandalul „7 aprilie”. Ultimul este extrem de „galben” în sensul nivelului la care se duce aşa-zisul război mediatic între autorii nevăzuţi ai filmului plasat pe internet şi cei vizaţi ca fiind autori ai violenţelor . 

Fiecare va trage propriile concluzii apropo de veridicitatea materialelor din film, apropo de importanţa vieţii private a Nataliei Morari pentru destinul acestei ţări, apropo de Carabas Barabasul tenebros care a manipulat grămada de marionete înainte şi după acel 7 aprilie. Există şi suficiente comentarii de caz ca să mai lansez din solidaritate civică încă unul. Întrebarea mea este alta. Când instituţiile de drept din Republica Moldova vor înceta să fie o sursă de zvonuri şi manipulări de doi bani? Când acestea  nu-şi vor mai deturna atribuţiile şi vor face publice clar şi oficial versiuni  responsabile ale subiectelor care macină societatea noastră? Este evident că filmul se bazează pe materiale secrete filmate de persoane instruite în acest sens. Este la mintea copiilor că asemenea scurgeri de informaţii pot avea loc doar cu girul oficial. De ce atunci această mascaradă informaţională? Pentru că nimeni din actuala guvernare nu-şi asumă curajul de a spune adevărul? Pentru a nu-şi strica relaţiile cu X sau cu Y? Asta înseamnă cu adevărat o guvernare de coaliţie? Probabil că da...

Acum despre NIT. Mă întreb unde sunt acei care acum câţiva ani învinuiau solidar CCA că nu-şi îndeplineşte datoria de a reglementa echidistant activitatea în domeniu? De câte ori veghetorii imaculaţi ai libertăţilor noastre au sărit cu gura în acest sens pe respectiva autoritate publică, inculpându-i  partizanatul tacit în favoarea unui post eminamente comunist? Nu sunt avocatul CCA şi sunt conştientă de toate inadvertenţele legislative de care este culpabilă această instituţie. Şi este absolut ieşit din comun să fie retrasă licenţa de emisie unui post de televiziune, oricare ar fi politica lui editorială. Dar...în acest caz concret acţiunea CCA a fost conformă legislaţiei în vigoare. 

Pe parcursul ultimelor 3 ani NIT-ul a fost avertizat şi sancţionat multiplu în urma monitorizărilor efectuate după metodologia experţilor europeni. Şi nu e vorba aici de emisiunile de autor ale lui Constantin Starâş, în care acesta şi-a exprimat absolut nestingherit opinia politică fără a fi atenţionat nici de legea permisivă în acest sens, nici de vreo altă instituţie de stat. Încălcările grave ale NIT-ului au fost constatate mereu în zona realizării ştirilor. Iar acestea din urmă nu pot fi tolerate dacă nu corespund măcar în mare parte normelor deontologice, morale, profesionale şi, evident, legislative naţionale şi internaţionale. 

Ponderea televiziunii în domeniul informării populaţiei şi formării opiniei publice este incomparabil mai mare decât cea atribuită presei scrise. Doar 7 la sută din cetăţenii unei ţări se informează din ziare şi reviste. Restul „se uită” la televizor! Deci impactul şi, respectiv, responsabilitatea televiziunlor pentru informarea corectă, echidistantă şi pluralistă (adică cu solicitarea părerii tutror părţilor implicate într-o situaţie de conflict) este greu de supraestimat.  

Tocmai de aceea articolul 7 din Capitolul II al Codului Audiovizual (citiţi-l măcar o dată, oameni buni!) reglementează foarte clar modul de realizare a ştirilor în vederea respectării unor principii elementare pentru toată lumea democratică: echilibrul social-politic, echidistanţa, obiectivitatea şi pluralismul. Din păcate ceea ce au făcut cei de la NIT ani de zile numai pluralism nu s-a numit, ci propagandăn agresivă, fără perdea, a poziţiei unui singur partid. Cei care apără NIT-ul invocă două argumente în special.

Primul – e o televiziune privată! Da, dar asta nu-i aboleşte deloc obligaţia de a se supune legii (democraţia nu înseamnă anarhie!). Nu furi şi nu omori cu pretenţia că ai drepturi şi libertăţi! Şi, alta la mână, frecvenţele cu acoperire naţională pe care le utiliza NIT-ul în interesul PCRM nu aparţin acestui post de televiziune, ci sunt PATRIMONIU NAŢIONAL. Acum NIT-ul poate să-şi desfete oricât doreşte fanii în subsolurile sau garajele închiriate, dar nu mai poate folosi pentru asta frecvenţele care ne aparţin nouă tuturor.

Al doilea argument  – odată cu NIT a dispărut şi pluralismul de opinie în Republica Moldova! Aici trebuie să remarc o interpretare voit greşită, ipocrită, a noţiunii de „pluralism”. Or, pluralism nu înseamnă existenţa atâtor posturi de televiziune câte partide, minorităţi sexuale, dogme religioase etc. există într-un stat. Ci obligaţiunea FIECĂRUI post de televiziune de a respecta dreptul acestora la opinie.

Ar mai fi de discutat multe în acest spaţiu de nedumerire publică, dar să vedem ce se mai întâmplă...

AIE a desemnat candidatul la funcţia de preşedinte. E vorba de un bărbat. Deci, încă nu e vremea femeilor preşedinţi în Republica Moldova....

Pe 8 martie vorbisem la Publika despre poziţia femeii în societatea moldovenească. În special m-am feferit la femeia în politică. Dincolo de micile dueluri cu A.Braşoveanu (care simplifica lucrurile, susţinând că problema discriminării este inventată şi totul depinde doar de hatârul doamnelor), am încercat să analizez circumstanţele. M-am condus de tradiţia formării elitelor care dintotdeauna a fost pro-masculină şi de întârzierea noastră într-o istorie lipsită de victorii remarcabile (cu grave sincope în dezvoltarea firească), de structura patriarhală a conştiinţei noastre naţionale şi de nenorocul femeilor noastre de a se fi născut păcătoase "din oficiul" creştinismului ortodox. Precum şi de argumente axate pe caracteristicile psihologice ale bărbatului şi ale femeii. 

Compasiunea (atribut preponderent feminin) poate fi utilă în politică doar într-o democraţie foarte dezvoltată, într-o societate cu mentalitate deschisă, progresistă şi descătuşată. Ceea ce prezintă mediul politic actual din RM este mai degrabă o junglă primitivă în care animalele luptă acerb şi egoist pentru o halcă mai mare.

O femeie are întotdeauna o moralitate mai pronunţată - ea este mamă şi are respectivele instincte. Pe când bărbatul luptă orbeşte pentru puterea în sine, femeia nu va uita de copiii săi, cărora le serveşte (conştient şi mai ales subconştient!) drept exemplu. 

Deocamdată, deci, la noi femeia va supravieţui mai greu în politica mare, dacă nu are un grad sporit (masculin!) de duritate, nesimţire şi "pofighism". Altfel ea va fi folosită în eşaloanele inferioare  (mai ales la munca din teritoriu) şi nicodată nu va fi propulsată în calitate de lider cu drept de decizie politică. Nu sunt feministă şi iubesc bărbaţii, dar asta nu înseamnă că le iert misoginismul şi sunt gata să accept fără rezerve "egalitatea de gender" a la Republica Moldova.

Deşi, evident, femeile au şi ele vina lor. Unde aţi văzut un bărbat care urzeşte împotriva altui bărbat, invidiindu-l pentru supleţea corpului? Doar o femeie e în stare de aşa ceva! Evident, ea îşi ascunde antipatia sub masca unei prietenii exagerate şi a solidarităţii zâmbitoare. După divorţ majoritatea "prietenelor" mele au fost suflate de lângă mine de un vânt năpraznic. Una l-a ajutat pe fostul meu să vândă casa, să-şi găsească avocat (împotirva mea) pentru a nu-mi da mai nimic în urma partajării, să-şi crească câinele etc. Alta a dat (degeaba) din coate să se facă şi ea deputat, bârfindu-mă pe la colţuri glamuroase şi retezându-mi accesul în grădina primitoare de VIP-uri a casei sale etajate. A treia i-a fost nănaşă la nunta jucată de ex cu o fătucă de 25 de ani la nici două luni după divorţ... Oh, prietenele  mele, prietene...

Dar, pe de altă parte, o femeie politician este taxată mult mai dur şi mai mârşav decât un bărbat şi de aşa zişii "formatori de opinie". Am cunoscut procesul pe pielea proprie. Femeile invidiază o femeie pentru că e frumoasă şi are soţ, bărbaţii o hulesc poentru că e deşteaptă şi îndrăzneşte să aibă ambiţie. Aşa reiese?

Oricum, dinolo de toate astea, în primul şi în primul rând contează calitatea stofei din care e cusută haina şi mai puţin culoarea sau anturajul care îşi dă cu părerea. Aici îi dau dreptate A. Braşoveanu - dacă o femeie îşi doreşte, ea perseverează şi îşi atinge scopul. Exact ca şi bărbatul! Doar că trebuie să fie ceva mai puternică pentru că are mai multe de înfruntat.

Vino, vino, printre flori! Nu te teme c-ai să mori! (cântec popular)

Se pare că în postarea precedentă mi-am permis luxul de a fi optimistă. Exagerat de optimistă...Doamna Veronica Bacalu nu vine la Chişinău. Cel puţin deocamdată. Asta înseamnă că data alegerilor prezidenţiale rămâne a fi o nebuloasă politică. Mihai Ghimpu nu doreşte să voteze "mâţa în sac", iar Vlad Filat nu vrea în ruptul capului să invite candidatul la Chişinău doar pentru a satisface curiozitatea colegului de alianţă. Ştiinţa psihologică ne învaţă că bărbaţii rămân copii toată viaţa, doar că îşi schimbă jucăriile pe unele mai mari şi mai scumpe. Nu insinuez nimic, doar încerc să înţeleg logica evenimentelor.

Mihai Ghimpu îl detestă pe Vlad Filat pentru că acesta "îi dictează". Vlad Filat nu cedează nici el pentru că nu-l consideră pe Mihai Ghimpu suficient de "greu" în politica moldovenească. De fapt asistăm la o luptă infantilă a orgoliilor.

Singura care poate să ne scoată din impas este doamna Bacalu, cred eu. Dacă îi pasă de soarta RM, Veronica Bacalu nu ar trebui să aştepte invitaţia oficială a lui Filat pentru a-şi vizita ţara. Şi nici nu e nevoie să accepte ipostaza de victimă a lui Ghimpu. Nimeni nu-i cere asta. Un potenţial preşedinte de ţară poate şi trebuie să accepte orice întâlniri cu alegătorii săi, dacă asta o cere situaţia. Nu văd nimic umilitor în asta. Evident, cine nu şi-ar dori să intre în Chişinău ca şi Cleopatra în Roma? Victorioasă, intangibilă şi fastuoasă? Dar Chişinăul , din păcate, nu e Roma. 

Chişinăul e capitala unui stat mic şi indecis, care se frământă în căutarea numărului de telefon al ambulanţei. Politicienii nu-l ajută deloc, pentru că fiecare are cartea sa de telefoane cu numere de telefon care nu coincid...

Deci, care e soluţia? Poate ar fi cazul să organizăm o strângere de fonduri pentru a-i înlesni doamnei Bacalu vizita la Chişinău, iar invitaţia să i-o facem noi, cetăţenii RM?

Primăvară în ţară sau Mihai Ghimpu şi mirele

De ani buni istoria politică a Republicii Moldova a acumulat maxime şi aforisme care, probabil, ar umple deja câteva volume bune. Printre ultimele sunt cele cu călcatul pe lopată şi mâţele din sacii partidelor din AIE - vorbe de duh de-ale lui Mihai Ghimpu, liderul PL. Dar, dincolo de vorbe năstruşnice, pre(în)tinsele negosieri politice provoacă deja (cronic!) o senzaţie de discomfort. Pentru că avem multe experienţe (totul e posibil în Republica Moldova!), când interesele de grup au pereclitat absolut spectaculos şi, din păcate, nefericit, procesul politic autohton.  Şi nu e cazul s-o facă şi acum.

Chiar dacă  nu este neapărat panacee pentru toate problemele societăţii noastre, alegerea preşedintelui este acel prim pas absolut necesar pentru stabilizarea situaţiei politice şi reabilitarea imaginii  RM. Se pare că (în sfârşit!) componentele AIE au realizat clar că nu există alternativă. Nu mă refer la apariţia bruscă a unei conştiinţe naţionale supreme în partidele alianţei. Motivul ar putea fi mult mai elocvent şi...prozaic - un preşednte ales înseamnă şansă de supravieţuire pentru ele. Pentru fiecare în parte.

Atunci de ce Mihai Ghimpu continuă să ne ţină pe jar şi se erijează în postura unei mirese capricioase? Să vedem... Pentru că nu i s-au oferit suficiente garanţii pentru eventuale funcţii importante în stat? Pentru că vrea să compenseze greşeala de a nu fi participat la identificarea candidaturii comune pentru fotoliul de preşedinte? Pentru că e firesc să vadă cu cine se căsătoreşte înainte de nuntă? De fapt, şi cetăţenii RM (în calitatea lor de nuntaşi) şi-ar dori să cunoască mai bine mirele. Ca să estimeze cât pun pe masă şi cum vor petrece la nuntă.

Până aici suspiciunea liderului liberal poate fi înţeleasă. Dacă e până aici...
Oricum, deznodământul e aproape - se aude că doamna Veronica Bacalu vine la Chişinău. Argumentele în favoarea unui asemenea preşedinte de ţară sunt (cel puţin până la o probă contrarie) solide. Plus la toate (inteligenţă, competenţă, afirmare şi susţinere internaţională) contează mult că mirle nostru este...femeie. Eu zic că un cadou de primăvară mai frumos pentru doamnele şi domnişoarele din RM mai rar...