Top 5 pentru VIP magazin (2010)

Printre experţii (doar bărbaţi!) "accesaţi" să-şi dea cu părerea (de bordură?) despre cei mai influenţi moldoveni ai anului 2010, m-am rătăcit şi eu - unica femeie. Şi trebuie să recunosc că sunt mândră de asta, chiar dacă nu sunt deloc sigură că cineva s-a arătat interesat de acele "expertize" din catalogul editat de revista VIP magazin. Aşa că, mândrindu-mă în continuare, reproduc aici "verdictul" meu. Probabil, după sărbători, nu am inspiraţie să scriu ceva mai serios...  

Anul politic 2010 a fost un an al (dez)iluziilor. Oamenii politici ne-au alimentat speranţele în aceeaşi măsură în care ne-au dezamăgit. Aşa că din acest punct de vedere a fost un an relativ rectiliniu. Cei care au menţinut vie atenţia cetăţenilor asupra evenimentelor politice au fost: 

 1.Vlad Filat – mereu în formă şi conectat la orice îi poate aduce dividende de imagine; perseverent şi autoritar – ceea ce nu le displace cetăţenilor noştri obişnuiţi să se lase conduşi; este primul Prim-ministru care a promis şi chiar a construit case pentru sinistraţi. 

2. Mihai Ghimpu – şi-a păstrat intactă imaginea omului din popor ajuns Preşedinte de ţară; după Sangheli este primul pe lista oamenilor de stat cu cea mai bogată colecţie de vorbe de duh; s-a făcut remarcabil prin Decretul cu privire la ziua de 28 iunie şi „pelerinajul” inedit prin discoteci. 

3. Serafim Urecheanu – şi-a încheiat în 2010 destul de îndelungata carieră politică, reuşind să-şi menţină discursul politic tradiţional; cea mai ineficientă (deşi cea mai „grea”) componentă a AIE; prin tranzacţiile cu funcţii partajate conform algoritmului a compromis multe promisiuni electorale ale AIE. 

4. Marian Lupu – a avut răbdare să-şi aştepte ceasul politic; după un an de relativ anonimat, a devenit după scrutinul din 28 noiembrie cea mai mediatizată figură politică din RM; la un moment dat de decizia lui a depins crucial viitorul ţării. 

5. Valeriu Pasat – a încercat ceea ce e greu de imaginat chiar şi pentru politica autohtonă – să „privatizeze” creştinismul în RM; a avut cea mai neinspirată şi prăpăstioasă campanie electorală, în special reclamele stradale şi spoturile tv. 

Anul economic 2010 a continuat strategiile de supravieţuire şi adaptare la realităţile crizei mondiale. Aşa că eroi sunt toţi acei care au reuşit să-şi păstreze afacerile în condiţii de incertitudine politică şi economică. 

Anul cultural 2010 a fost mai sărac în evenimente, deşi unele dintre acestea au fost cu adevărat remarcabile. Cu atât mai sincer e elogiul pentru temerarii care s-au aventurat să schimbe ceva spre a ne lumina. 

 1. Petru Vutcărău şi Andrei Locoman - promotorii şi organizatorii Bienalei Teatrului Eugen Ionesco. Ediţia din 2010 ne-a bucurat prin prezenţa unor personalităţi de talie mondială la Chişinău (Viktiuk, Păcuraru) 

2. Arcadie Suceveanu - poetul care a reuşit să devină Preşedinte! Al Uniunii Scriitorilor... deocamdată. 

3. Petre Guran - director al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu“ inaugurat cu multă speranţă la Chişinău… fără a I se repartiza un sediu. 

4. Napoleon Helmis - regizorul care a reuşit să creeze cozi la cinematografele din Chişinău pentru un film autohton (co-producţia România-Moldova "Nunta în Basarabia") 

5. Pavel Turcu şi Lenuţa Burghilă - monumente ale accidentului în cultură. 

 Acesta e topul meu, publicat în VIP magazin. La mulţi ani!

A trecut Crăciunul...vine Anul Nou! Cheralim în îngerul - audiocartea viselor mele

A mai trecut un Crăciun, s-a mai topit o idee de miracol, se mai apropie un prag de an nou... Am reuşit să trăim acest an, vechi deja, aşa ca să nu ne chinuie remuşcările mai târziu? Mă întreb şi eu...

Cred că aş fi putut face mult mai multe, dar e bine că măcar am reuşit să scot CD-ul cu povestea. Cheralim a mea nu mai este doar a mea acum... Sper din tot sufletul să fie a multor copii şi părinţi, care o vor îndrăgi şi se vor confunda cu ea. Şi mai sper să am motive şi inspiraţie să scriu povestea ei mai departe... adică să am un feedback după lansarea din 23 decembrie. Apropo, în acea seară am avut parte de surprize extrem de plăcute. Au venit la prezentarea poveştii mele "Cheralim şi îngerul" oameni atât de frumoşi! Am fost plăcut surprinsă s-o văd pe Stela Moldovanu, făptura gingaşă care conduce un întreg imperiu numit ArtDeco. Ştiam că la 23 decembrie îşi sărbătoreşte ziua de naştere!

Nu mai spun ce plăcere am avut să-i văd la Librăria din Centru pe mulţi dintre eroii emisiunii "Ascultă-mă!" împreună cu părinţii lor... Prieteni şi oameni mai puţin cunoscuţi...le mulţumesc tuturor! De fapt le-am fost recunoscătoare şi acolo, la prezentare, le sunt şi acum, când mă uit ce a ieşit, graţie bunăvoinţei lui Eugeniu Luchianiuc de la privesc.eu

Ceea ce nu am făcut la prezentare, de emoţionată ce am fost, este să le mulţumesc unor oameni extrem de importanţi pentru mine.

Nu am apucat să spun despre prietena mea Ludmila Vasilache... Omul care are răbdare mereu să asculte toate "of"urile şi "uau!"urile mele, inclusiv - să citească tot ce scriu, pentru a-şi pune girul aprobării. Am mare încredere în simţul valorii pe care Liuda îl posedă desăvârşit. Este primul om căruia îi mărturisesc, căruia îi încredinţez foile de titlu şi începuturile, căruia îi pot arăta adevărata mea slăbiciune omenească. Este cea care mă încurajează să merg înainte.

Am mai uitat să menţionez aportul extraordinar pe care l-a avut colegul meu Valentin Rotaru, în toată povestea asta cu... povestea. Fără el nu aş fi fost în stare să organizez totul ca la carte. M-a ajutat cu editarea secvenţelor filmate, cu proiecţia, selectarea colindelor, spotul publicitar al evenimentului...M-a sprijinit în cele mai dificile situaţii legate de activităţile de creaţie şi serviciu.

Apoi nu l-am menţionat pe Vitalie Coroban, cel care a gândit coperta minunată a CD-ului şi căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Ei, măcar numele lui este menţionat printre realizatorii audio-cărţii şi asta mă disculpă.

Şi-i mai mulţumesc încă odată Natei Albot. A vorbit cu o exaltare atât de sinceră despre cartea mea sonoră, încât am avut impresia că a trăit-o ca şi mine. În general, am redescoperit-o pe Nata şi mă închin în faţa felului ei de a iubi viaţa şi a lecţiei de demnitate pe care ne-o dă în fiecare zi.

Şi lui Mihai Fusu îi sunt recunoscătoare pentru că a ascultat discul de mai multe ori, a "fugit" de la o adunare tare importantă pentru a ţine discursul în faţa publicului venit la lansare şi a mărturisit că i-a plăcut povestea, vocile, sinceritatea naivă şi deschiderea eroilor spre minunea vieţii.

Îmi pare rău că Victor Buruiană a plecat prea devreme şi nu am reuşit să-i ofer la timp cuvântul. Este omul care a făcut o dramatizare de excepţie şi a potrivit sunete şi accente muzicale în aşa fel încât textul rostit a prins aripi de poveste adevărată. Este omul care a compus muzica pentru această carte și i-a insuflat viață sonoră.

Nu mă doare gura să le mulţumesc a doua oară lui Gherghe Erizanu, director al editurii CARTIER, sub egida căreea a apărut audiobook-ul meu, lui Alexei Repede, finanţatorul primei ediţii şi lui Dan Lozovan, director al CTC Dixi tv, unde am înregistrat CD-ul.

"Cheralim şi îngerul" este povestea fiecăruia dintre noi. Căci oricât de diferiţi am fi, cu toţii am fost mai întâi copii... La mulţi ani tuturor - copiiilor care am fost, suntem şi vom fi!

Poveste de Crăciun

Există pe lumea asta două tipuri de evenimente: cele pe care le putem influenţa şi cele care nu depind de voinţa noastră. Nu ştiu în ce măsură suntem capabili să determinăm o mireasă cochetă să-şi aleagă mirele politic, dar cu siguranţă nu avem cum să stăvilim sosirea iernii. Cu zăpadă sau fără, iarna a venit şi odată cu ea s-au auzit în depărtare zurgălăii de sărbătoare. Şi chiar dacă un ochi rămâne pironit de televizorul cu ştiri de la peţit, celălalt ochi urmăreşte de zor pixul ce aşterne pe hârtie scrisori interminabile adresate lui Moş Crăciun. Căci nu există om care nu şi-ar dori ceva special de sărbători. Chiar dacă nu crede în miracole.

Recunosc, eu cred în miracole. Şi în Moş Crăciun. Aşa că e firesc să fi scris o istorioară cu copii deştepţi, balene cântătoare, mingi bosumflate, fantome împănate şi îngeri care poartă la piept pungi cu praf de stele. De fapt, nu e o istorioară pentru copii, mai degrabă e o carte pentru părinţii care obişnuiesc să le citească poveşti copiilor.

Această istorioară se numeşte "Cheralim şi îngerul", iar acum este înregistrată pe CD într-o dramatizare inedită de Victor Buruiană.

Deci, pot să mă laud cu prima mea audio-carte!

O voi lansa la 23 decembrie,

la Librăria din Centru (CARTIER).

Pentru cine nu ştie unde se află librăria, ofer următoarele indicii: 1. e pe bulevardul Ştefan cel Mare; 2. la intrare stă lungit pe canapea poetul Emilian Galaicu-Păun.

Vă aştept acolo la ora 18.00!

Toooooţi la alegeri!

Ce vedem dimineaţa în oglindă? Un chip răvăşit de somn pe care îl agreem sau nu în funcţie de capacitatea de a ne iubi pe noi înşine. Şi precum în Republica Moldova educaţia de sorginte sovietică ne-a învăţat că iubirea de sine este un anacronism intelectual, iar învăţăturile creştine sunt distorsionate până la înţelegea că a te iubi înseamnă a fi ultimul păcătos, putem deduce că dimineaţa de obicei vedem în oglindă un chip care ne trezeşte silă. Această mentalitate colectivă se transferă uşor peste felul nostru cotidian de a ne manifesta. Cu complexe, invidie şi dorinţă acerbă de a fi bogaţi, ca să crape vecinul de ciudă. Evident, avem şi calităţi, dar acestea sunt suficient de vehiculate în descrierile romantico-istorice, aşa că nu le reiterăm. 

Aşa deci, ne vom trezi şi în dimineaţa de 28 noiembrie, ne vom uita în oglindă şi într-un târziu vom merge la vot. Pe cine vom alege? Oricât ne-am perpeli şi ne-am pierde în argumente pro şi contra, oricât de tare am insista pe lustruirea unora şi pe denigrarea altora (mă refer la candidaţii de pe liste)...ne vom alege pe noi înşine. Adică exact pe cei care ne reprezintă. Chiar dacă ne e silă... Aşa funcţionează legile Universului. Atragem ceea ce suntem. 

Înainte de a arunca cu piatra în mine, mai îngăduiţi puţin. Să încercăm să exemplificăm. Serafim Urecheanu nu ne place în special pentru că a vândut funcţia de procuror general. Bu-u-un. Dar câţi dintre noi nu şi-ar vinde şi fratele pentru două milioane de euro?! Puneţi-vă întrebarea sincer, în intimitate... 

Să vedem ce i se reproşează lui Vlad Filat. Că a făcut din politică o afacere şi este excesiv de autoritar. Bine, dar oare nu noi suntem aceia care bravăm cu zicala "frate, frate, dar brânza e pe bani"? Şi ni se pare că suntem chiar destul de sclipitori în această inteligenţa ancestrală? Despre autoritarism, ce să spun... Într-o societate patriarhală nu ne putem aştepta la altceva. Bărbaţii sunt autoritari. Motivat sau nemotivat, acasă în familie sau la serviciu. 

De Marian Lupu nu vorbesc, că la ei lista începe de la nr.2. Vladimir Plahotniuc...Numai după cum a procedat în cazul TVR e cât se poate de clar că poate concura lejer pentru titlul de cel mai mare ipocrit din lume. Să fim şi noi prezenţi în Guinness book! Dar... oare nu noi suntem acei care cultivăm ipocrizia în viaţa noastră de zi cu zi ca pe o floare dalbă din poveste? Hai, că am dat-o pe poezie... ca şi scriitorii (elita noastră naţională!) care i-au ciugulit cuminţi din palmă, ca şi mu-u-u-ulţi alţii. 

Trecem la Mihai Ghimpu. Dansează cu fetele la discoteci când lumea moare de foame? Corect! Oare nu noi suntem acei care ne mândrim din răsputeri cu înţelepciunea noastră populară, care "stipulează" clar că: moldovenii la un colţ de masă cântă, la alt colţ de masă plâng? 

Aşa, şi ce se mai spune şi despre Vladimir Voronin? Că e bădăran şi are mentalitate sovietică? Păi bădărănie şi nostalgie din asta la noi e cât cuprinde... 

Despre cei mai mici nu mai comentăm, că la lista aceea de un metru nu-mi ajung nici două bloguri. 

Deci, la 28 noiembrie nu avem altă soluţie decât să ne alegem pe noi înşine. Să ne conducem aşa cum merităm, că doar n-o să aducem oameni de import! Că trebuie să alegem oameni în Parlament nu încape vorbă. Cât am fi de vicioşi, dar fără gospodar la casă tot nu ne place să rămânem. Cum mai zicem noi din moşi strămoşi: rău cu rău, dar mai rău fără de rău. Aşa că, eu zic să ne mai dăm o şansă. Fără resentimente şi prăbuşiri zgomotoase de idealuri. 

În rest, să încercăm să fim mai buni. Mai responsabili, mai verticali, să ne tratăm reciproc cu mai multă compasiune...La urma urmei, să mai mâncăm şi altceva decât brânza cumpărată de la fratele nostru, tovarăşi! Şi să ne respectăm pe noi înşine, să ne placă ce vedem în oglindă dimineaţa. Aşa, încet, încet, peste ani, tot pe noi înşine ne vom alege într-un eventual scrutin, dar poate o vom face cu mult mai mult elan sufletesc!

Yes la vot... ori nu Yes?!

Printr-o pagină specială creată pe Facebook - "Yes la vot pe 28" - Tudor Darie invită persoanele înregistrate în această reţea de socializare să participe la alegerile parlamentare. Adevărat este că de această dată problema şi îngrijorarea cea mare nu este randamentul partidelor raportat la concurenţa dintre ele, ci eventualul absenteism al votanţilor. Oricât de convingători şi bine intenţionaţi ar fi democraţii, e demonstrat că (...) comuniştii ştiu să asigure prezenţa la urne a simpatizanţilor săi. Ei au parte de un electorat mult mai disciplinat, crescut în doctrina dihotomică a partidului iubit, un electorat care nu discută, ci execută. AIE, însă, cu politicile sale eclectice pe parcursul guvernării sale, a reuşit să dezamăgească electoratul său (e o temă de discuţie prea complexă şi o omit aici). 

Altă dată bătălia se dădea între subiecţii politici şi, paradoxal, era mult mai captivantă. Intriga şi speranţa scoteau oamenii la vot. La acest scrutin nu se mai pune problema avantajului politic al partidelor din AIE. Se pune problema indeciziei electoratului AIE. Această lipsă de entuziasm ar putea fi fatală pentru cei care se consideră anticomunişti. Există multe (prea multe chiar) argumente inhibitoare vis-a-vis de aplecarea spre un partid sau altul. Tocmai deaceea nu le invoc. Dacă stăm să judecăm prestaţia fiecărui partid din AIE ajungem să ne dezicem pe rând de fiecare dntre ele. Din păcate deloc în favoarea unui altul, mai eficient, de aceeaşi orientare (cel puţin declarată) anticomunistă. Pe de o parte suntem dezamăgiţi şi supăraţi, pe de alta nu ne dorim reinstaurarea guvernării comuniste... Deci, ce e de făcut?! Înainte de a răspunde la întrebare, mai pun una. Cât de tare ne dorim să evităm o guvernare totalitară?.. Dacă dornţa e foarte mare, atunci aceasta ar trebui să fie mobilul care ne va scoate la vot pe data de 28 noiembrie. Căci altfel... regimul totalitar nu numai va fi inevitabil, ci va fi mult mai dur şi mai greu de suportat. 

Paradoxal este că tot democraţii au aşternut covorul roşu pentru un asemenea scenariu. Dacă presupunem doar că anemia noastră electorală i-ar avantaja pe comunişti şi ei ar obţine majoritatea hotărâtoare în Parlament, atunci trebuie să fim conştienţi că aceştia vor acapara fără menajamente (în câteva săptămâni) toate instituţiile statului. Exagerez, dar nu prea tare. Ei vor pune mâna pe Parlament, Guvern, Instituţia Publică a Audiovizualului. Şi nu pentru că vor recurge la revoluţie, ci pentru că legile modificate fără prea mare previzibilitate de chiar cei din AIE, le permit să facă acest lucru. 

Legea despre statutul deputatului în Parlament le va permite să păstreze concomitent mandatul de deputat şi funcţia de ministru timp de 6 luni. Plus 30 de zile, la o interpretare mai şmecheră a articolului 5. Amintesc conţinutul art.4, modificat cu mare scandal şi impertinenţă acum un an: "Persoanele numite în organele centrale ale administraţiei de stat pot cumula exercitarea acestei misiuni cu mandatul de deputat pe o durată de cel mult 6 luni". Chiar dacă Curtea Constituţională a declarat drept neconstituţională această modificare (hotărârea Nr.9 din 08.04.10), ea a rămas înscrisă în textul legii respective şi, deci, perfect valabilă. 

La fel e şi cu compania "Teleradio-Moldova". Nu va mai fi nevoie de opoziţie ca să se reinstaureze cenzura totală acolo, pentru că au fost omise tocmai acele prevederi ale legii, care impuneau acest lucru. Din articolul 56 a fost iradiată prevederea conform căreia Parlamentul confirmă membrii Consiliului de Observatori prin votul a 3 cincimi din numărul deputaţilor. Acum ei sunt aleşi prin majoritatea simplă, precum este ales şi Preşedintele Companiei - respectiv, cu majoritatea simplă a membrilor CO. Deci cu Parlamentul, Guvernul şi cea mai influentă porta-voce în mână, nu cred că există prea multe şanse ca (...) comuniştii să mai plece vreodată de la guvernare. 

Aşa că răspunsul la întrebarea "ce e de făcut?!" este unul singur. De mers la vot în 28 noiembrie! Indiferent de dezamăgirile provocate de AIE. Altfel riscăm să ajungem şi mai dezamăgiţi şi... mai comunişti decât am fost vreodată.

Codul Audiovizualului şi frecvenţele lui Plahotniuc

Concursul CCA pentru atribuirea frecvenţelor terestre unor pretendenţi din domeniul audiovizualului a dezvăluit de fapt nişte lucruri bine cunoscute. Practic toate frecvenţele disponibile au fost preluate cu uşurinţă de instituţiile, despre care se spune că sunt ale lui V.Plahotniuc. Deşi pentru frecvenţa pe Chişinău au fost depuse câteva solicitări "grele" (Jurnal TV, Publika TV etc.), aceasta a fost câştigată de VDT, un post de televiziune totalmente obscur (şi la propriu şi la figurat). Se spune că şi acesta este proprietatea lui Plahotniuc. Precum este şi Maestro FM, care a obţinut tot ce a cerut pe domeniul radio. Fără nici o motivaţie consistentă membrii CCA au ridicat mânuţele în favoarea marelui guru financiar al Republicii Moldova. Doar Ludmila Vasilache a fost o excepţie şi, din păcate, a confirmat regula culpabilităţii celorlaţi. De fapt, cum a fost posibil ca situaţia să degenereze în halul respectiv? 

Pentru început - o explicaţie. Am mai spus că audiovizualul este un domeniu în care se împletesc politicul şi comercialul. Dividentele sunt mari în ambele sensuri. Acesta e motivul pentru care domeniul trebuie reglementat cu deosebită echidistanţă, competenţă şi perseverenţă. Unul din principiile pe care se bazează această reglementare este pluralismul de opinii. Mecanismul prin care acest principiu este asigurat ţine de evitarea monopolului în audiovizual. Un singur proprietar nu poate deţine prea multe posturi de televiziune şi radio (fie şi de nişă) pentru a nu influenţa decisiv, pentru a nu controla exhaustiv formarea opiniei publice într-un stat (în egală măsură pentru a nu monopoliuza piaţa din domeniu, strangullând concurenţii). Tocmai din aceste considerente Codul Audiovizualului a prevăzut limitarea posibilităţii unui proprietar de a deţine mai mult decât decât două instituţii audiovizuale. 

Revin acum la întrebarea de mai sus. Dacă zvonurile precum că Plahotniuc deţine Prime tv, 2Plus, Maestro FM, Prime FM şi VDT (precum şi cea mai mare casă de vânzări în audiovizual Casa Media) sunt veridice, atunci acesta a reuşit să concentreze în mâinile sale practic toată piaţa audiovizuală (conform cotelor de vânzări şi acoperire). Şi, respectiv, nu a făcut-o de unul singur. Chiar dacă a reuşit să corupă (mituiască) majoritatea membrilor CCA, Plahotniuc nu ar fi obţinut tot ce şi-a dorit fără un esenţial suport politic. De unde a venit acesta? Ipoteza ne conduce spre PD. Ar mai exista şi AMN, care, se zice, i-a vândut funcţia de procuror general. Totuşi, Plahotniuc a avut nevoie de acoperire legislativă pentru monopolul său în audiovizual. În caz că se schimbă ponderea pionilor politici, mă gândesc. El şi-ar fi dorit să deţină acest monopol nu doar de facto, dar şi perfect legitim. Ceea ce a şi făcut prin intermediul... PL. E doar o deducţite, bineînţeles, dar... 

Încă în sesiunea precedentă, dacă nu greşesc, primarul de Chişinău a intervenit la Parlament cu o scrisoare prin care solicita schimbarea articolului 66, alineatul 3 în sensul legiferării monopolului în audiovizual. Reacţia CCA a fost atunci promtă şi solicitarea a fost pusă într-un sertar. Nu prea adânc. Apropo, nu s-a întrebat nimeni cum de PL a reuşit să procure un sediu nou în centrul oraşului? Nu cumva solicitarea domnului primar coincide ca perioadă de timp cu procurarea sediului? Mă rog, e doar o supoziţie. Până la urmă, Codul Audiovizualului a fost modificat. Repede şi fără tam-tam. Nici un fel de discuţii cu societatea civilă, cu autorii Codului în vigoare, cu instituţiile europene. 

Acum alineatul e reformulat aşa: "o persoană fizică sau juridică poate deţine cel mult cinci licenţe de emisie în aceeaşi unitate administrativ-teritorială sau zonă, fără posibilitatea de a deţine exclusivitatea". De parcă în Republica Moldova ar exista câte o sută de posturi de televiziune şi radio într-un singur sat sau chiar raion! Modificarea a trecut atât de suspicios prin Parlament, fiind datată cu 9 iulie 2010 (oare acesta era cel mai important proiect de lege în pragul dizolvării Parlamentului?!) încât se crează impresia că cineva a "strecurat-o" cu multă abilitate. Nici nu i-a fost prea greu. 

Chiar dacă aş presupune buna intenţie a Preşedintelui Comisiei de profil, nu e de mirare că a semnat amendamentul, susţinându-l pe Dorin Chirtoacă - în cadrul emisiunii Chestiunea Zilei de la Jurnal TV am descoperit că d-na Fusu nu deosebeşte nici măcar noţiunea "frecvenţă" de "licenţă" (deşi se declară autor al unui Nou Cod al Audiovizualului care va descoperi bicicleta din perspectiva mileniului tehnologiilor avansate!). Oare la ce să ne mai aşteptăm? De ce oare politicienii nu înţeleg că dincolo de ţara lui Plahotniuc există oameni care vor să voteze cu partidele democrate, dar... n-au cu cine?

„Veghe” la teatrul Eugene Ionesco

Teatrul Eugene
Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. 

S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. 

Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. 

Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. 

Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum alogică  e orice moarte. 

Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.

Fost-am la concert aseară...

De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. 

Bun! Am ales rândul doi, chiar dacă exista inconvenientul de a nu avea un sunet prea calitativ. Cunosc piesele şi mi-am zic că vreau să-i văd mai bine. Ca lupul din poveste. Fecare ridişor... Bine dispusă, aşteptam să iasă în scenă Angela Brambati, Franco Gatti şi Angelo Sotgiu - cei trei membri ai trupei legendare. Dar... a ieşit un tânăr îmbrăcat în blugi şi cămaşă, peste care purta o vestă împletită. Am crezut că e un tehnician. Nu era. S-a apropiat de microfon şi a ultra-sono-vibrat piţigăiat în el: "Bună seara!" A făcut un scurt intro la ce urma să se întâmple în scenă, l-a prezentat pe Excelenţa sa, Ambasadorul italian, a tradus ce a spus acesta şi... ne-a cucerit irecuperabil. 

Nu ştiu de unde s-a luat acest Mister Bean autohton, dar ceea ce îi ieşea pe gură a făcut sala să freamăte. Consoanele palatalizate, ţi-urile şi dz-urile sale (gen de ce nu padhadzeşţi la mine) stârneau valuri de reacţii - unii râdeau, alţii îşi astupau urechile, ceilalţi scrâşneau nervos din dinţi. Eu personal aveam reacţii alternative, din toate câte puţin. Mă rog, când a tradus "motociclă" în loc de "motocicletă", îmi amintesc că mi-am dorit exacerbat să arunc cu ceva în el, dar mi-a fost greu să mă despart de telefon - doar de acest obiect detaşabil de propria-mi fiinţă dispuneam în acel moment. 

Ceea ce, însă, mi s-a părut şi mai grav este că organizatorii concertului nu s-au oropsit să le explice oaspeţilor în ce ţară au aterizat la aeroport. Probabil, li s-a comunicat că Republica Moldova este un apendice al Rusiei şi că aici trăiesc preponderent ruşi. Aşa că cei trei interpreţi au încercat să stimuleze extazul spectatorilor aruncând ici colo cuvinte ruseşti şi îndemnând sala să cânte "Pusti 'segda budet solnţe". 

Când, totuşi, Angelo l-a întrebat pe bravul traducător cum ar fi grasie în "moldava", acesta a zis: "merci". Apoi, merci pentru concert (Ricci e Poveri au fost absolut minunaţi!), dar iaca pentru restul... nici nu şţiu cum să bazaresc pe maldavneşţe ca să fim în poneatcă...

Aberaţii de 10.10.10

Ce e şi cu inspiraţia asta... nu am dat pe aici de mai bine de o lună. Mă şi mir cât de perseverentă am fost în lenea mea. A fost o perioadă când scriam mai mult despre procesul politic. Acum despre politică scriu toţi. Internetul (şi mai ales blogurile) au creat o explozie de comentatori politici...Bang!!! Universul s-a recreat. 

Nu zic că politica nu e importantă, dar am impresia că a devenit obsesie naţională. Obsesia care ne amorţeşte mintea şi... membrele posterioare, dacă oricum nu ne mai interesează să mergem... la vot. 

Aud multă lume derutată, eu cu cine votez-ul lui Caragiale este mai actual ca niciodată. Vreau să mă concentrez la altceva... La viaţa în sine. Oare mai e la modă viaţa în sine? Ah, a căzut o stea! Pe cine mai interesează asta, dacă nu cumva e vorba de o stea de pe epoleţii unui om politic?