44 - hotarul peste care se trece altfel... R.I.P. Mădălina

Peste toată tristeţea (a)dusă pe apele Prutului, ieri s-a prăbuşit încă un drob din sarea lacrimilor noastre. S-a sinucis Mădălina Manole! Şi aşa cum se întâmplă de obicei, brusc, am realizat că ea chiar a existat în viaţa noastră. Şi că ar fi trebuit să o preţuim mai mult. Se expun multe ipoteze despre motivele acestui pas (întotdeauna pripit!) ireversibil. Funcţionează mai ales logica general acceptată asupra conceptului fericirii: avea casă, masă, soţ iubitor, copilul multdorit, carieră, popularitate, aspiraţii cu mari şanse de împlinire... Avea de toate, vorba cântecului (sau ce-o mai fi şi acesta...) "Atunci, de ce?!" - fierb creierii populaţiei îngrijorate. Cred că multă lume nu se va linişti până nu-i va "edifica" în minte un monument funerar explicit. "Născută atunci, moartă atunci, cauza - asta". Ce să-i faci, curiozitatea are două faţete. Una, cea nobilă - cunoaşterea ca act existenţial. Şi a doua - boala mediocrităţii militante, satisfacerea desfătării vulgare, justificarea propriei inconsistenţe. Mai este şi a treia - bluful comercial, dar acesta e o derivată a celei din urmă.

Deprimarea gravă de care a suferit Mădălina Manole nu poate fi descrisă prin cuvinte. Efectul acestei stări asupra omului este devastator, doar acel care a trecut prin depresie poate să înţeleagă de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. De ce fata cu părul de foc a fost depăşită de durere. Dacă ar fi fost o fiinţă slabă, cred că sinuciderea ar fi fost prevenită. Criza ar fi fost prea evidentă şi atunci familia ar fi fost pusă în situaţia să reacţioneze, apelând (urgent!) la cei mai buni psihoterapeuţi. Dar Mădălina era extrem de puternică şi...prea orgolioasă şi nu a conceput categoric să facă această confesiune: am nevoie de ajutor medical. A dus pe picioare ceea ce nici un bărbat nu ar fi putut duce. Doar că... s-a întâmplat, totuşi.

Depresia este boala secolului nostru. Ritmurile nebune şi totala desprindere de armonia în care am fost "gândiţi" de imaginaţia divină ne "râşnesc" ca pe o pleavă de secară. Facem case supraetajate, muncim şi mai mult pentru a avea ultimul model de telefon mobil, pentru a cunoaşte engleza la perfecţie (nivel mediu nu se poate, că rişti să rămâi un imbecil la coada vacii), pentru a fi la curent cu cele mai sofisticate up-date-uri de PC, pentru a rămâne pe linia de plutire, care se ridică mereu ca apele nesăbuite ale Prutului... Până unde? Până la cer?! Până în moarte?! Şi atunci printre toate astea cum să mai strecori un suflet volburat de artist, care începe să geamă? Cum să temperezi dorinţa sfâşietoare de a iubi şi a fi iubită total, dincolo de limitele obscure ale trivialului? Cum să baţi ca să ţi se deschidă? Cum să eviţi hienele presei, care aşteaptă să te împiedici pentru a te hăcui ca într-un bâlci al descreieraţilor?!

Harşti! Şi gata... Ce nu e de înţeles aici? Mădălina nu se mai simţea frumoasă. A obosit să nu se mai simtă frumoasă printre noi. Şi a adormit în braţele îngerului său ocrotitor...

Valiza

Duminică. Astăzi încerc să „rezolv” o problemă relaţională, moştenită din cine ştie ce adâncuri carmice. Nici nu mă mai oftic să înţeleg cum de m-am pricopsit cu aşa ceva. Esenţa, miezul problemei va rămâne departe de ochii lumii, în jurnalul meu existenţial. Mai bag şi câte o intrigă, nu? Dar o explicaţie oportună tot am să dau.

Teoretic, fiecare vine pe Pământ cu un scop anume. De aceea, deşi suntem oameni cu toţii, suntem atât de diferiţi. Şi la chip, şi la trup, dar şi (mai ales!) la celelalte: structură psihologică, mentală, emoţională, modul de percepţie a valorilor, a binelui şi răului în definitiv. Coborâm (la ore şi staţii prestabilite fără voia noastră) din „trenul” edenic drept în cele patru dimensiuni acceptate pe Terra. La fel de miopi pentru început, la fel de goi, dar…Fiecare cu valizuţa proprie. 

Valiza care ne face speciali în lucrarea Celui de Sus. Conţinutul acesteea ne defineşte, ne ghidează prin labirintul încercărilor ca un GPS mistic. Avem acolo problema proprie, dar şi toate ustensilele necesare pentru a atinge scopul propus, a învăţa lecţia şi a descurca nişte iţe din preşul de la uşa Paradisului (pe care tot noi le-am încurcat şi din cauza cărora se prea poate să ne împiedicăm iarăşi tocmai în gura raiului). 

Condiţia este să revenim... fără valiză, eliberaţi, ca să ne putem prinde de aripi mai bine, cu ambele mâini...

Death is the Road to Awe.Clint Mansell.

Plouă iarăşi la Chişinău. Acolo, la Hânceşti, la Ungheni (judeţul meu natal) oamenii îşi trăiesc dramele vieţii lor rurale, surprinşi de calamitatea implacabilă. Plouă şi acolo? Cresc apele? Se întunecă şi mă gândesc că sinistraţii ar trebui să aibă un acoperiş deasupra capului. Dar mâine?! Îmi repugnă "utililitatea" tragediei pentru orice gen da campanie, inclusiv electorală. Dar fie şi aşa, doar eficientă să fie. Să usuce, dacă nu apele revărsate, măcar lacrimile femeilor înnebunite de ce a putut să le facă Dumnezeu. De ce?!

Noi, ăştea de la Chişinău, cumpărăm carnea de la magazin sau de la piaţă şi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru o ţărancă să-şi piardă aşa, într-o clipă, bobocii, puii şi ce orătănii o mai fi avut. Totul e sub apă! Bocetul acesta geme peste sute de case inundate. Totul a rămas sub apă! Totul, totul e sub apă! Doar durerea şi disperarea sunt deasupra. Astea de ce nu s-au înecat?! Vor să moară ultimele? Nu, nu, ultima moare speranţa... Şi ea a rămas deasupra, deci. Doar că acum nimeni nu o ia în seamă...

De multe ori deprimarea ne bântuie fără a avea temei definit, doar pentru că, zicem noi, "filozofii", ne macină nostalgia originilor, tristeţea existenţială, căutarea sufletului pereche... Tot ne sbatem să lipim la loc cioburile unei perfecţiuni "sparte" şi rătăcite prin transcedentalul intransigent... Dar ce sunt toate astea în comparaţie cu suferinţa familiilor care au pierdut tot ce au agonisit: casă, gradină, mobilă, frigidere, capre, oi, păsări, tot, tot?.. Ruşine, intelectuali "subţiri" şi împuţiţi...

Fie! Ascult a suta oară muzica lui Clint Mansell şi mă disculp. Mă gândesc că Dumnezeu ne dă tuturor lecţia durerii. Fiecăruia pe înţelesul său.

Zâmbetul Monei Lisa. Enigmă?

Indiferent de lucrurile pe care suntem nevoiţi (obligaţi?) să le facem zi de zi, viaţa în sine (ca realitate iminentă, dar suprem) este preţioasă. Spun asta fără patetism motivaţionist. Constat doar că am pierdut timp sau, mai exact spus, am "alocat" suficient timp pentru a mă hotărî să păşesc altfel. Treptele ascendente ale dezvoltării spirituale sunt extrem de fluide, deşi ne dorim să fie constituite din material solid - avem nevoie de certitudini. Poţi coborî într-o frântură de idee, dar poţi să te avânţi în sus la fel de repede. Totul e să te hotărăşti. Ceea ce nu este neapărat foarte dificil, ci doar... durează. Uneori ani de zile. 

E un proces de restructurizare a conştiinţei la nivel neuronic, psihic, comportamental. E un travaliu care menţine oscilaţia "de la agonie la extaz" atât timp cât se dezvoltă noua conştiinţă, atât timp cât înveţi să-ţi controlezi atitudinea, gândurile, emoţiile distructive. Trebuie spus că acestea sunt mai puternice decât noi. Cel puţin la început şi (în special!) versus mentalitate balcanică, mediu spiritual şi moral frustrant, nociv şi sufocant pentru orice tentativă de a i te sustrage (acestea sunt doar câteva circumstanţe care favorizează clar un mod fatalist de a organiza gândurile, a forma percepţia realităţii). Jelea, ca şi mămăliga, este o caracteristică generală imuabilă, tradiţională, deja naţional-genetică. Şi e nevoie de o insistenţă acerbă pentru a sparge tiparele şi a te redefini ca om. A conştientiza şi (stirct necesar!) a păstra la nivelul subconştinetului starea de beatitudine în raport cu viaţa, racordată la parametrii temporali în care aceasta se desfăşoară: zi şi clipă.

Şi atunci când totul e gata, brusc, te simţi alt om. Poţi lua decizia să fii fericit pur şi simplu. Şi chiar eşti, pentru că ai schimbat "caseta" cu "zestrea", moştenirea existenţială. Fericirea adevărată nu este cea "motivată" de starea materială, situaţia privilegiată la serviciu, maşină de lux, adulaţie în cuplu etc. Pentru că toate astea pot dispărea la un moment dat. Fericirea adevărată e încrederea şi relaţia permanentă cu Creatorul. De fapt cu tine însuţi. Această relaţie determină în ultimă instanţă perfecţiunea proprie şi atrage celelate bunuri.

La Louvre în faţa tabloului lui Leonardo Da Vinci e mereu multă lume. Am fost şi eu printre ei. Mulţi îşi satisfac curiozitatea şi orgoliul de a fi consemnat evenimentul în albumul famalial, dar de fapt (deşi nu recunosc public) sunt nedumeriţi: de ce, mă rog, atâta zarvă?! Răspunsul e la suprafaţă. Tocmai de aceea e greu de găsit. Poate, pentru început, ar trebui să învăţăm a zâmbi chiar şi în singurătate...

Amendamente periculoase

Chiar dacă am criticat proiectul de lege (elaborat în prezent de APEL) pentru a substitui Codul Audiovizualului în vigoare şi (poate) am resuscitat atitudinea preconcepută faţă de mine şi faţă de poziţia mea socială, insist asupra operării unor schimbări legislative judicioase şi evolutive. Raţiunile mele analitice nu sunt în nici un caz bazate pe resentimente şi atitudini personale faţă de acei care m-au blamat şi s-au dat în spectacol isteric atunci când scriam Codul Audiovizualului.

Dimpotrivă, mă inspiră doar analiza obiectivă şi intenţia de a conduce spre o finalitate civilizată grevele jurnaliştilor de la Moldova 1 (prin mijloacele puţine de care dispunem). Aşa că, astăzi, când am luat cunoştinţă de declaraţia ONG-urilor de profil (apropo de avizul pozitiv al Comisiei parlamentare de specialitate la două amendamente la Codul audiovizualului), am fost fericită să ştiu că nu sunt singura care se pronunţă în acest sens. Şi sprijin pe deplin îngrijorarea manifestată de autorii declaraţiei. 

Primul amendament ţine de articolul care vizează pluralismul şi demonopolizarea domeniului audiovizualului. Legea prevede că un singur subiect nu poate deţine mai mult de două unităţi audiovizuale. Popular vorbind, conform legii noastre, mogulii de presă electronică nu au şanse de a controla cu desăvârşire formarea opiniei în RM. Cineva, însă (probabil), are un interes mare (şi milioane de cheltuit) de a monopoliza piaţa audiovizuală din republică, pretinzând că ar avea voie să deţină 5 (!!!) unităţi (posturi de televiziune sau radio). Asta prevede amendamentul propus şi vine în contradicţie flagrantă cu recomandările Consiliului Europei! De altfel, această idee nu este promovată pentru prima dată. Anul trecut o asemenea solicitare oficială (!) a parvenit la CCA pentru avizare şi era semnată, nici mai mult nici mai puţin, de primarul Dorin Chirtoacă. 

Al doilea amendament vizează independenţa editorială a Companiei Teleradio-Moldova. A impune prin lege compania publică să ofere gratuit timp de emisie partidelor politice este o ingerinţă clară în activitatea editorială şi financiară a instituţiei. Din păcate ONG-urile nu s-au revoltat şi atunci când Parlamentul a adoptat modificarea articolului ce reglementează modul de prelungire (de drept) a licenţei de emisie. Acum TOŢI vor prelungi licenţele într-o veselie, fără a trece prin concurs o dată la 7 ani. 

Precedentul creat de PRO TV a animat, probabil, dorinţa unor deputaţi de a profita (populist!) de acel magnific spectacol politic şi a mai scoate nişte dividente. Acest amendament a defavorizat nemotivat radiodifuzorii care au trecut deja prin concurs, apărându-şi proiectele. Şi a favorizat evident trei posturi de televiziune: PRIME (cineva a făcut lobby pentru Plohotniuc?!), N4 (...şi pentru PCRM?!) şi TV7 (Golea a şmecherit pe cineva, uitând să amintescă şi de celalţi doi profitori ai modificării?).

În concluzie aş vrea să menţionez că domeniul audiovizualului este un organism complex. Dacă diletanţii, profitorii, politicienii populişti (lista poate continua) vor opera tot felul de amendamente şi modificări accidentale (aparent minore) la legislaţia în vigoare, va suferi imediat tot sistemul şi repercusiunile se vor face simţite imediat. Orice incursiune pripită poate deteriora irecuperabil tot sistemul care abia se conturează. Cel mai grav e că, dacă se intră acolo cu picioare de elefant (chiar dacă acestea sunt "tapiţate" cu ciorăpaşi albi de vată), fără a analiza şi a prevedea consecinţele, degeaba ne-am mai răcit gura cu reforma.

Plouă de zile întregi şi mi-e dor de soare...

DIMINUENDO 

oamenii vorbesc-vorbesc-vorbesc 

co-co-co-coţofene! 

emit sloganuri expresii idei 

de obicei toate pe lungimi de undă 

ce se intersectează inoportun 

cuvintele se ciocnesc între ele 

cad zornăind a tinichea 

balamucul ideilor prosperă: 

daţi-mi firul Ariadnei!!! 

alerg prin labirint 

Minotaurul îmi suflă-n spate 

mă arde-n locul unde 

s-au pitit aripile 

transpir ca o vită 

biciuită 

respir-respir-respir-respir 

mă opresc abia atunci 

când ajung la sfârşitul frazei: 

am în faţă doar obişnuitele puncte de suspensie... 

şi enigma Universului taciturn... 

din volumul "Şi totuşi... am înnebunit!..." (ed. ARC, 2005)

Codul...poveste fără de sfârşit...(2)

Am promis că voi reveni asupra proiectului de Cod al audiovizualului pregătit de APEL şi deputatul C.Fusu. Ceea ce mă intrigă cel mai mult este insistenţa cu care autorii promovează ideea abrogării legii adoptate în 2006. Citesc cu creionul în mână proiectul şi nu găsesc nici un motiv pentru asemenea acţiuni radicale, mai ales că legea în vigoare a fost avizată pozitiv de europeni.

Că practicile nu sunt pe potrivă, sunt de acord. Dar pentru ca acestea să corespundă intenţiei legiuitorului, e nevoie de „material uman” calitativ, incoruptibil, de bună credinţă. Iar aşa ceva pe la noi e o raritate. Ceea ce nu înseamnă că suntem condamnaţi la disperare sau la schimbare exhaustivă a cadrului legislativ de îndată ce se schimbă şi guvernarea. O guvernare nouă nu înseamnă schimbarea intrinsecă a mentalităţii unui popor! 

Remarc de la bun început că membrii CCA (conform Codului în vigoare) au fost aleşi pe principiul eşalonării şi (nu mai e mult!) îşi încheie rând pe rând mandatul - chiar în toamnă vor fi trei posturi libere. Spun asta pentru că pentru mine e evident, că nu dezvoltarea domeniului audiovizual e important pentru cei care se chinuie să schimbe legea, ci plasarea „oamenilor lor” în CCA. Şi nu oricum, dar rapid, cât nu s-a schimbat algoritmul! Se vede că legea în vigoare e, totuşi, prea bună, dacă protejează atât de clar membrii singurului organ de reglementare a audiovizualului, astfel încât aceştia nu pot fi demişi atunci când vrea „cel de sus” şi basta! 

Apropo de posturile libere de la CCA. Deja de câteva luni bune un post de membru CCA e vacant, iar conform legii, Comisia parlamentară de profil demu-u-ult trebuia să anunţe concursul pentru suplinire. Dar… cum să-l împarţi în patru?! 

Revin la conţinutul proiectului. Şi repet, în afară de noţiunile legate de sistemul digital de transmisiune şi prevederile despre modul de finanţare a radiodifuzorului public (care pot fi incluse prin operarea amendamentelor respective la legea în vigoare), nu există nimic de luat în considerare în noul proiect. Totul se repetă oarecum prin alte formulări sau prin... copy-paste din actualul Cod. Evident, mă refer aici la articolele lucide din proiect şi nu la cele hilare precum modul de alegere a membrilor CCA (despre care am vorbit deja) sau faptul că pentru a angaja un şofer la lucru, directorul televiziunii publice va trebui să convoace un întreg Consiliu de calificare (cu Preşedinte, remunerare, regulament, şedinţe, prezidiu etc.)! 

Ceea ce m-a amuzat copios este faptul că, deşi de nenumărate ori am vorbit în presă despre prevederile care au fost reformulate de deputaţii comunişti atunci când făceam lobby pentru actualul Cod al audiovizualului, acestea au fost trecute cu copy-paste în aşa-zisul Cod nou. 

Spuneam că intenţia noastră a fost să stipulăm în lege că radiodifuzorii care emit pe frecvenţe terestre (patrimoniu al statului) vor difuza 80% din serviciul de programe în limba de stat. Dar Mark Tcaciuk a venit cu „corectarea” (spre a reduce substanţial cota emisiunilor realizate în limba română) pe care o găsim, copiată fidel, şi în noul proiect: 

“Radiodifuzorii prevăzuţi în alin.(4) vor difuza, în limba de stat, producţie proprie şi autohtonă cu caracter informativ şi analitic în proporţie de 80%.” (!) Cuvânt în cuvânt! Felicitări! 

Va urma…

Codul...poveste fără de sfârşit...

Ambiţiile celor care-şi doresc substituirea actualului Cod al Audiovizualului cu o lege nouă, prinde contur. Şi atunci e firesc să mă întreb: de ce se insistă asupra adoptării noului Cod, tocmai acum, când acest demers nu este deloc primordial? Răspunsul îl găsim în nota informativă: „APEL a lucrat asupra primelor 6 capitole din Cod, modificările venind să reformeze cadrul legislativ din domeniul audiovizualului, având drept obiectiv principal racordarea acestuia la noile realităţi”.

Deci, întrebarea capitală este ca şi formulată: despre ce “noi realităţi” este vorba şi în ce măsură o lege de asemenea anvergură poate şi trebuie să fie conjuncturală? Unul dintre factorii care justifică amendarea cadrului legislativ (nu şi abrogarea acestuia) este iminenţa digitalizării serviciilor audiovizuale (ceea ce în 2006, când a fost adoptat Codul în vigoare, era o perspectivă prea vagă). Trecerea la sistemul digital de transmisie înseamnă, de fapt, racordarea la standardele internaţionale de transmisie a semnalelor (de la staţiile de emisie către utilizatorii finali) sub formă de multiplex. Această performanţă ar permite decongestionarea concurenţei acerbe pentru atribuirea frecvenţelor terestre. Într-un limbaj popular asest sistem ar garanta un loc sub soare fiecărui radidifuzor competitiv. Totuşi, cele 6 capitole “elaborate” denotă că dincolo de noţiunile bine structurate, acest aspect nu a preocupat la modul serios (din start) autorii proiectului de lege. 

“Noile realităţi”, de facto, se rezumă la actuala situaţie politică şi, în mod prioritar, la faptul că Preşedintele Comisiei parlamentare de profil intenţionează să deţină controlul exhaustiv asupra organului de reglementare în domeniul audiovizual din Republica Moldova - Consiliul Audiovizualului. Probabil, Corina Fusu crede că va deţine acest post toată viaţa! Iată cum vor fi desemnaţi membrii Consiliului Audiovizual (art.22): Comisia parlamentară de profil emite o invitaţie publică pentru candidaţii la funcţia de membru al Consiliului Audiovizualului, adoptă un regulament de organizare şi desfăşurare a concursului pentru suplinirea funcţiei respective. În termen de 30 de zile de la anunţarea concursului, invită candidaţii care au depus dosarele la un test scris de evaluare a cunoştinţelor în domeniul audiovizualului, tehnologiilor informaţionale şi mass-media. Apoi cineva verifică “lucrările” şi decide asupra persoanelor care vor fi promovate spre a fi aprobate de Parlament. Răspunsurile candidaţilor la test se fac publice. Minunat! 

Numai că această “evaluare” este mai mult decât suspectă! CINE va întocmi testele, CINE va verifica corectitudinea răspunsurilor, cum vor putea fi contestate rezultatele “examenului”, în ce măsură o singură persoană este capabilă să fie specialist exemplar în toate domeniile enunţate ca obiect de examinre? De fapt, ca martor atent la derularea activităţii Comisiei parlamentare de profil, pot să spun exact cine va dirija “orchestra” implementării acestor prevederi: Corina Fusu, Eugen Râbca şi Alexandru Dorogan. Cine dintre oamenii serioşi, fără deformare psihologică de carierist-sinecurist-pup…ist, va accepta să-şi depună dosarul în asemenea condiţii? 

Mai departe e şi mai interesant. Autorii proiectului de lege (probabil, pentru a se asigura că PLDM îl va vota) îi aruncă un os lui Vlad Filat. Prin stipularea (art.27) că Preşedintele CA va fi propus de Prim-ministru. De parcă Filat şi-a bătut în cuie aspiraţiile politice tocmai pe cea mai impunătoare uşă din Guvern! Şi dacă după alegeri Filat devine Preşedintele Republicii Moldova? Ei, atunci va trebui să se mulţumească cu atribuţia de a confirma, a numi preşedintele CA din două ori. A treia oară nu mai are dreptul să respingă candidatul propus de Prim-ministru. Trebuie să se conformeze. 

Mă întreb dacă mai observă cineva ingerinţa directă a politicului în sfera audiovizualului…Nu mai zic că mi-e şi groază să-mi imaginez ce ar însemna aceste reglementări în cazul accederii la putere a unor forţe de formaţiune totalitară… 

Va urma…

Revenire (Turnul meu de fildeş 6)

Săptămâna aceasta a trecut ca o clipă. Astăzi mă reîntorc în lumea citadină şi, respectiv, în lumea care nu mă primeşte aşa cum sunt, ci mă constrânge mereu la efortul de a mă afirma şi a mă face utilă. De ce la Chişinău totul e altfel? Pentru că acolo e viaţa adevărată, e centrul evenimentelor, e o competiţie sănătoasă etc. Aşa este descrisă viaţa la oraş. Spre el, spre oraş, se îndreaptă atâtea speranţe şi iluzii, încât e greu să contrazici, să disimulezi această certitudine. 

Adevărul e că mi-e dor de casa mea de pe str.Bucureşti. Dar sunt tristă pentru că nici aici, nici acolo, nu există un panaceu (pus în glastră) pentru a-mi unge rănile şi a le opri să se redeschidă. Dar asta e o confesiune prea intimă, de aceea o las la o parte. Ieri m-am uitat la televizor (prima dată de când sunt în Turnul meu de Fildeş).

Am urmărit un film (emisiune) despre o casă de nebuni aruncată într-un soi de sihăstrie pe undeva prin pădurile siberiene. Oameni total deplasaţi, fără dinţi, fără viitor… Cu un trecut halucinant, care continuă să-i bântuie, dacă nu-şi iau pastilele la timp. Toţi iau de trei ori pe zi aceleaşi pastile de culoare roz, fac terapie prin muncă şi nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt. Nebunii nu au voie să facă sex! Un fel de colonie a deşeurilor umane. Mă întreb la ce bun acest chin şi dacă există vreo soluţie de a produce „material uman” fără reziduuri? 

Această dramă a umanităţii – nebunia oamenilor, a creaturilor lui Dumnezeu – este gestionată de forţe obscure, care întârzie mântuirea noastră? Fiecare dintre aceşti retardaţi (nu numai din punct de vedere mental, ci şi, în primul rând, social) au trecut prin momente zguduitoare măcar o dată în viaţa lor. Un copil care şi-a văzut mama spânzurată, un bărbat care şi-a surprins soţia cu amantul în pat, un băiat căruia i-a murit mama - singura fiinţă apropiată din Univers etc. Se spune că fiecare e responsabil pentru destinul său, e culpabil pentru păcatele sale. Dar cine e responsabil de destinele acestor oameni ostracizaţi? Cu ce e de vină o fetiţă care n-a putut trece fără sechele peste faptul că a fost abandonată la naştere, apoi părăsită de restul familiei, chiar şi de bunici, în definitiv - repudiată de societate? Şi toate acestea doar pentru că era foarte tăcută – suferea de autism. 

Sinceră să fiu, mi-ar fi fost mai simplu să fac ceea ce face multă lume, atunci când caută răspunsuri comode şi eliberatoare. Răspunsuri care împuşcă cu pietre în Dumnezeu. Dar logica ispăşirii este uneori total lipsită de… logică… După ani de izolare desăvârşită autista a început… să vorbească. Şi să se plimbe de mână cu un bărbat. Straniu şi acesta - un Quazimodo clăpăug, slăbănog şi adus de spate – care i-a promis că nu o va lăsa niciodată şi i-a spus că o iubeşte. Fără patimă, fără promisiuni irealizabile şi fără gesturi disperate. A luat-o de mână şi atât. Femeia vorbeşte numai cu el. Şi, pentru că ei nu au voie să-şi afişeze afecţiunea, aşteaptă serile „cu discotecă” pentru a se îmbrăţişa timid pe motivul unui dans liric. 

Ambii în continuare primesc acel tratament „unisex”. Mă întreb ce fel de tratament e acesta - bun şi pentru un autist, şi pentru un alcoolic fără şanse de reabilitare? Un tratament care este indicat tuturor celor „săriţi de pe fix”-ul normalităţii general acceptate, tocmai pentru a nu perturba această „normalitate,” clar stipulată în codul social de conduită. 

Oare aceste reguli, universal acceptate ca un adevăr imuabil, nu sunt nişte sârme ghimpate dincolo de care cel ce nu se roagă la Dumnezeu pentru carieră şi beneficii materiale, este un intrus, un paria? 

În goana noastră pentru a ocupa locuri favorizate în ierarhia unei orânduieli improprii (dacă ne amintim de esenţa creatoare a sufletului, care ne aseamănă lui Dumnezeu) structurii fiziologice, psihicului şi spirtului uman, ne prefacem în roboţei cu o anume capacitate de cumpărare. Relaţiile noastre la asta se rezumă – măsura în care suntem utili unul altuia. Oligarhilor şi oamenilor politici le convine. Nouă, majorităţii? 

Răspunsul stă în această istorie stranie de dragoste dintre o autistă şi un Quazimodo, expulazaţi într-o fundătură siberiană, dincolo de cercul „polar” al civilizaţiei. Dragostea, care face minuni. Dragostea, care se sufocă acum în lupta pentru supravieţuire într-o junglă a rătăciţilor…Avem nevoie de o utopie (se pare, Vasile Ernu zicea asta)… Utopia ce ne-ar apropia de o minunată Pandora, unde valorile general acceptate ne-ar face mai fericiţi şi nu ne-ar mai strivi prin totala lor inadecvare la felul nostru de fi. Liberi.