Genomul marcat de abandon

Oare cine nu s-a întrebat vreodată de ce Republica Moldova, în cei aproape 25 de ani de independență, nu a reușit să evolueze, ci dimpotrivă, a regresat sistematic, înfruntând o criză după alta? De ce nu s-au construit decât palate ale oficialilor de rang înalt și ale apropiaților lor, în rest totul rămânând în paragină, într-o degradare continuă? De ce, deși listele electorale indică o creștere substanțială a numărului de alegători, mii de cetățeni ai acestul stat îl părăsesc anual, iar satele ”îmbătrânesc” cu o viteză ieșită din comun? De ce, deși partenerii de dezvoltare au investit milioane în Republica Moldova, nu există, practic, dovezi concludente că acești bani au contribuit la prosperarea cetățenilor simpli? Altfel spus, de ce RM e mai degrabă o RâMă, zvârcolindu-se în noroiul pestilențial al neputinței, decât o țară în care cetățenii proprii se simt cât de cât confortabil?

Probabil răspunsul la aceste întrebări chinuitoare vine și din începuturile vitrege ale devenirii noastre istorice. Mă refer la acel groaznic an 1940, când, oricât de eufemisitic am încerca să definim momentul, tot un abandon rămâne – am fost părăsiți, rupți de ”acasă”, pomenindu-ne peste  noapte orfani fără drepturi, cu demnitatea îngenunchiată, cu proverbul despre sabia ce nu taie capetele aplecate, spus pe jumătate. Oamenii care au îndrăznit, totuși ”să vadă soarele”, au fost șterși din registrele vieții, deportați, măcelăriți, masacrați aidoma celor circa 3000 de români, mitraliați fără milă la Fântâna Albă. Doar pentru faptul că și-au dorit să meargă acasă, în România. Odată cu venirea sovieticilor, această palmă de pământ a fost decapitată prin decimarea intelectualității și a gospodarilor și tot ce a mai crescut ulterior a fost cumva alterat, strâmb, firav și cu vorba deschisă doar pe jumătate, ca și proverbul amintit mai sus. Iar genomul național a fost marcat pentru cine știe cât tmp înainte de o degenerescență psihică extrem de nocivă – frica de abandon.

Apoi să nu uităm de anii de foamete, acel genocid cumplit, în timpul căruia au fost cazuri când mamele își sacrificau nou-născuții pentru a-și hrăni copiii mai mărișori. Tatăl meu mi-a povestit despre un unchi de-al lui, care s-a smintit pe atunci și nu și-a mai revenit până la moarte: dacă vedea vreo oală ce fierbe pe foc, băga mâna în apa clocotită ca să scoată bucata de carne (sau ce-o mai fi fost pe-acolo), îndesând-o imediat în gură. Mâinile îi erau mereu infectate, supurânde, căci rănile nu reușeau să se tămăduiască... Și iarăși genomul nostru a fost vătămat, însemnat cu fierul roșu al fricii de foamete, de sărăcie. Foametea, sărăcia sunt egale cu moartea!

Din păcate particularitățile noastre ereditare ca entitate statală nu au avut norocul să fie completate cu caracteristici pozitive: nu am obținut victorii prea mari, nu am câștigat războaie, nu am evoluat înspre bunăstare, nu am reușit deloc să scoatem robul din noi. Renașterea anilor 90 ai secolului trecut nu a determinat un salt ireversibil spre bine, chiar dacă a fost extrem de importantă ca fenomen istoric. Frica de abandon și frica de sărăcie au rămas incrustate ca un stigmat pe caracterul nostru național și au  creat  generații de oameni mai mult sau mai puțin frustrați, cu o identitate artificială, plutind în iluzii false (ca niște plăntuțe aeriene) din cauza lipsei rădăcinilor, lași, fără curajul de a lupta (căci, sabia...), cu o mentalitate hoțomană indusă de teama acerbă de a nu suferi din nou. Și astea toate pe fondul pesimismului general prin care se caracterizează balcanicii... O moștenire grea, vitregă... de jele... 

După renașterea națională, am fi avut șansa unei propulsări palpabile pe o cale europeană de dezvoltare, dacă nu am fi revenit aproape imediat la inerția deznaționalizării. Președinții noștri au dat mereu înapoi, ca niște antene de melci speriați. Mircea Snegur a blagoslovit Constituția cu ”limba-i moldovenească” și s-a pupat cu Smirnov la Moscova, eructând timid din cauza bulelor din șampania împăciuitoare. Petru Lucinschi a interzis în general glotonimul ”limba română”, poreclită de atunci ”limbă de stat” și ”limba noastră”. Vladimir Voronin, deși a avut o limpezire de viziune și a cuprins-o tandru pe madame Durieux, a revenit într-un timp scurt la politicile sale românofobe, hostropățul interimatului a fost un total dezastru, iar Nicolae Timofti a fost și este o marionetă, care s-a distins serios doar prin atribuirea criminală a Ordinului Republicii lui Plahotniuc, Filat și Ghimpu. 

Dar continuarea deznaționalizării, a negării identității veridice a moldovenilor la nivel oficial, nu a fost de departe singura cutumă nefastă (inițiată de sovietici și perpetuată de noi înșine mai târziu cu mândria și prostia ex-imperialistului) la care am revenit după proclamarea independenței. Ba mai rău, i s-a adăugat și acea permanentă confruntare interetnică, care ne-a ținut departe de orice tentativă de a contura o idee națională, care ne-ar fi făcut mai puternici. 

Sovieticii, prin Rusia lui Putin și prin mentalitatea noastră zăpăcită de manipulare, au continuat să fie stăpânii noștri. Frica acerbă de sărăcie și obiceiurile deprinse de pe timpul URSS (penuria produselor de calitate a născut perversiunile numite ”a face rost” și  ”a șuti” tot ce nu stă bine) a definit și noua clasă de afaceriști, care a crescut ca pe drojdii și chiar a dat peste marginea ligheanului. Sacourile roșii, vineții și de culoarea vișinei putrede au invadat culoarele instituțiilor de stat, amestecându-se cu sacourile negre, maro și gri ale funcționarilor mai mari și mai mici. Oh, ce s-a mai bucurat de libertate tot moldoveanul! Poduri de flori, escapade prin evropa, șuste barosane pe un du-te-vino halucinant cu televizoare, polonice, roți de biciclete, jeanși și multe alte ”difițâturi”, ”strelci” și jafuri la drumul mare, bani vânturați pe meleagurile euro-asiatice în pungi, saci și alte transporturi, prihvatizări ca la drumul mare, beții aproape letale prin hotelurile bucureștene ale scriitorilor basarabeni fericiți că sunt și ei luați în seamă de marea literatură, cumetrii și șașlâci la greu cu cei care ”trebu”... Timpurile s-au schimbat, dar oare am evoluat noi?

Acum avem o țară capturată  de un oligarh, care are o armată de trepăduși infiltrați metodic în instituțiile statului, care și-a cumpărat cu ușurință o majoritate parlamentară, și-a tras un guvern și o președenție, care a devalizat băncile și ne scuipă printre dinți din turnul său de fildeș. Am ajuns aici pentru că suntem aceiași frustrați, dispuși să votăm în funcții de stat hoți redutabili gen Shor (ei și, dacă a furat, toți fură, dar e bogat și o să ne dea și nouă ceva!), ne vindem pentru o brumă de bani și te miri ce funcție, ascundem capul în nisip atâta timp cât crimele nu ne privesc direct, iar apoi ne plângem că nimeni nu ne susține și toți sunt dobitoci, căutăm purici celor care îndrăznesc să fie activi din punct de vedere civic și nu ne clintim din loc, căci ”lasă, că-i bine și așa!”

Ce-i de făcut? Mentalitatea populară ne se schimbă peste noapte, evident. Dar trebuie să începem de undeva. Conștientizarea moștenirii noastre genetice, acceptarea ei așa cum este (cu bune și cu rele), ar fi un prim pas. Asumarea responsabilității pentru tot ce se întâmplă nu doar în familia noastră, ci și în țara noastră, ar fi al doilea pas. Politicienii cocoțați în fruntea statului nu au picat acolo din cer – noi i-am ales! Și trebuie să fim mereu cu ochii pe ei ca să-i putem admonesta la fiecare abatere, să le cerem demisia, să punem presiune pe ei, ca să nu uite pentru ce stau acolo. Nu o va face nimeni în locul nostru – nici alți politicieni, nici partenerii de dezvoltare, nici România sau Rusia. Nici Dumnezeu.

Nu există eliberatori în altă parte, decât în noi înșine. O clasă politică nouă nu se poate naște din cetățeni frustrați, lași, invidioși, leneși etc., ci numai din cetățeni integri, curajoși, activi, compasionali și implicați în treburile cetății. Cetățeni, care se pot solidariza (indiferent de etnie, religie, simpatii politice sau de alt gen) pentru binele țării și, deci, al lor înșiși.

Notă: Articol publicat în săptămânalul CRONICA, nr.1, 21 aprilie 2016 

Doamnelor și domnilor, la noi e dictatură!

Dacă, printr-o greșeală de evaluare, cuiva (mă refer aici în special, la partenerii de dezvoltare) încă nu îi este clar că în Republica Moldova s-a instaurat  dictatura, trec în revistă ultimele trei argumente în acest sens:

1.        Prin respingerea dreptului constituțional la referendum, CEC a insultat peste 400.000 de cetățeni ai RM. Pur și simplu, și-a băgat piciorul în fiecare dintre ei și în legea supremă a țării -Constituția.

2.        Prin aprobarea unei modalități diabolice de rambursare a miliardului jefuit, BNM și Ministerul finanțelor au condamnat toată populația RM la moarte prin sărăcire continuă, așa încât peste 25 de ani, pe această palmă de pământ să supraviețuiscă doar muștele și canaliile. Memorandumul semnat de BNM și Guvern, de fapt, este mandatul de arest, prin care populația RM merge la pușcărie în locul hoților și mai trebuie să și restituie acești bani în locul lor.

3.        Prin aprobarea proiectului de modificare a unor legi, cică pentru a combate pornografia infantilă, încropit de Ministerul Afacerilor Interne, Guvernul a instituit cenzura internetului, adică ne-a băgat călușul în gură tuturor utilizatorilor. Astfel nimeni nu va mai putea critica puterea, căci oricum audiovizualul e capturat, iar abonamentele la presa scrisă sunt visul nesperat al intelectualului, care alege lunar între o hrincă de pâine și facturile comunale.

Definiția cuvântului  ”dictatură” e următoarea: regim politic în care întreaga putere este deținută de o persoană sau un grup de persoane, într-o manieră autoritară, arbitrară, recurgând la forță și coerciție. Deși am amintit mai sus de niște acțiuni ale unor instituții de stat, se știe că acestea, de facto, sunt conduse de o singură persoană, iar funcționarii de acolo au reflexe condiționate, ca și câinii lui Pavlov, și reacționează, doar la stimulentul oferit (sau pedeapsa aplicată)  de stăpân. Maniera autoritară de a conduce aceste instituții e vizibilă de la o poștă, din moment ce nimeni nu crâcnește, ci doar se execută, de la prim-ministru până la ultimul deputat.

Arbitrarul în modul de manifestare a puterii e și el pe față și derivă din autoritarism în sensul de ”care por­nește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr, abuziv, samavolnic”. Ține cont dictatorul nostru de părerea societății civile, a sutelor de mii de protestatari? Ține cont de adevărul expus în zeci de materiale de investigație, de raportul Kroll etc.? Cineva va zice că, totuși, nu e dictatură, căci puterea nu recurge la forță. Dar a recurge la forță nu înseamnă doar a da cu bâta (deși s-a dat deja în timpul protestelor) în populație, de a vărsa sânge. Tortura se poate aplica și ceva mai ”elegant” – printr-un genogid economic, prin strangularea libertăților, printr-o justiție ce funcționează exact ca bâta, fiind un instrument eficient de coerciție. Disprețul față de ființele umane al dictatorului se manifestă în toate domeniile. Dacă cei care îl slujesc cred că el ține la ei, se înșeală amarnic. Vor fi primii cu capul cărora va da de bordură și-i va înlocui ca pe niște rable duse la dezmembrare. De fapt, nu-I compătimesc, căci datorită lor dictatorul își exercită puterea absolută ca o Gorgonă dezlănțuită.

Așa dar, Republica Moldova a degradat-o-devenit o dictatură. Încă una pe harta lumii, nu-i mare bai. Totuși, la noi ca la nimeni. În toate celelalte dictaturi despotul conduce, deținând cea mai înaltă funcție în stat. În Republica Moldova Plahotniuc conduce neavând niciuna! Poate, dacă l-am îndemna să devină Președinte, partenerii noștri de dezvoltare ar  înțelege că la noi e dictatură, că nu are rost să-și răcească gura cu speranța deșartă a reformelor și ne-ar ajuta să organizăm alegeri anticipate?