FARNIENTE

Cândva, demult, în 2005 câștigam concursul SOROS pentru cel mai bun debut cu volumul de versuri și grafică ”Și totuși, am înnebunit!..” Acum am dat de această poezie și chiar mă întreb  în ce măsură estetica urâtului poate fi acceptată ca valoare. Deci, iată versurile. Sincer vorbind, dincolo de teorie, mă reprezintă unerori. Atunci când cad și nu simt puterea de a mă ridica...

FARNIENTE

stă trântită în iarbă şi nu face nimic

amnezică nu ştie cine este

se prea poate să fie o vacă care-şi rumegă voma

şi romantismul desuet prins cu o lacrimă

în coada ochiului rotund şi bleg

de fapt chiar îi place imaginea asta

s-a decis: e o vacă grăsuţă proastă şi olandeză

nu înţelege nimic din câte i se întâmplă

şi la modul general nici nu se întâmplă nimic

iată zboară o muscă verde

n-o vede

dar coada îi reacţionează

cu o precizie de matematician notoriu: harşti!

(aşa ar vrea ea să creadă dar nu se ştie totuşi

dacă e chiar vacă şi respectiv

dacă are o asemenea coadă remarcabilă)

mai zboară o muscă...

şi încă una...

se mai aud vreo zece...

îşi încordează simţul de percepere:

vrea să se asugure de existenţa reală

a cozii sale minunate fidele instruite

(anume pentru lupta împotriva nesuferitelor biptere)

oh! acul de siguranţă (lacrima) s-a desprins

şi romantismul de bovină s-a prăvălit dizgraţios

de la înălţimea iluziei sale spilcuite

i-a revenit memoria:


nu era o vacă drăguţă grasă şi olandeză

era un rahat în iarbă!

CAST AWAY: un film ca o rugăciune

Acum câteva am clipe am revăzut (a câta oară???) filmul CAST AWAY. Îmi și vine greu să mă concentrez pentru a scrie ceva concludent și logic despre el, atât de impresionată sunt. Plâng, râd, stau cu sufletul la gură de fiecare dată, ori de câte ori l-aș vedea. Motivul e simplu: e un film excepțional prin puterea adevărului pe care ți-o inspiră. Și nu e vorba de adevăruri mici despre politică, societate, cercuri elitare, mondene etc. E vorba despre adevărul cel mai pur, cel mai important - viața în relația cu Dumnezeu. Probabil, cei care au urmărit filmul, mă vor apostrofa: nu se zice nimic despre Dumnezeu în acest film! Nici măcar nu este pomenit! De parcă existența Lui omniprezentă ar depinde de rostirea noastră...

Eroul central al filmului, Chuck Noland, un angajat de succes al firmei de curierat și logistică FedEx, supraviețuiește unei catastrofe aviatice și ajunge pe o insulă nepopulată din mijlocul oceanului. Acolo el (o interpretare fascinantă a actorului meu preferat Tom Hanks) nu mai poate beneficia de nici un avantaj, atât de firesc alta dată, oferit de civilizația contemporană. Patru ani! Timp de patru ani el a trăit experiența supraviețuirii în singurătate, într-un mediu sălbatic, lipsit de lucrurile cele mai elementare, cum ar fi... un chibrit! Până aici s-ar părea că filmul lui Robert Zemeckis este o versiune modernă a istoriei lui Robinson Crusoe. Dar există o mare diferență între cele două povești. Cea a eroului lui Defoe se axează pe capacitatea omului de a se adapta și a se descurca într-un mediu ostil. Crusoe e un soi de boy scout, cu alte cuvinte, iertată fie-mi expresia! CAST AWAY, însă, e istoria fiecăruia dintre noi, atunci când suntem la răspântie: să mori sau să continui să respiri în ideea că ”mâine va răsări din nou soarele și... cine știe ce-ți va aduce fluxul?” E calea celui care își asumă viața, așa cum este ea - cu provocările care te sufocă, tocmai pentru ca să evoluezi și să te cunoști. Să ai revelația de a te vedea exact așa cum ești, dincolo de imaginea fizică din oglindă: cu Dumnezeul din tine. 

Logica (alterată de șabloane inculcate, experiența trecutului social, învățăminte general acceptate)  îi spunea lui Chuck că nu va mai părăsi insula niciodată, că nu are cum să fie găsit acolo, că nu există nici o cale de scăpare. Așa e și în viața de fiecare zi: mintea noastră - partea diavolului din noi, în esență - este cea care ne chinuie prin îndoială și suspiciune, ne blochează energia, ne ține în robia anxietății. O contrabalansează, însă, intuiția, căldura aceea inexplicabilă, care ne învăluie subtil inima și ne împinge să respirăm orice ar fi, ne dă speranță și putere de a mai avea răbdare. Măcar până mâine. Iar mâine măcar până poimâine. Așa se manifestă Dumnezeu în noi - prin intuiție și dragoste. El ne propune discret salvarea. Inexplicabilă! Salvarea, care vine neapărat. Peste o lună, peste un an, peste patru ani... Și chiar dacă, revenind la viața ”normală” te pomenești din nou la răspântie, aceasta e cu totul de alt gen: e o roză a vânturilor eliberatoare, în care toate orizonturile îți sunt deschise și orice ai alege, vei fi fericit.