Săptămâna aceasta a trecut ca o clipă. Astăzi mă reîntorc în lumea citadină şi, respectiv, în lumea care nu mă primeşte aşa cum sunt, ci mă constrânge mereu la efortul de a mă afirma şi a mă face utilă. De ce la Chişinău totul e altfel? Pentru că acolo e viaţa adevărată, e centrul evenimentelor, e o competiţie sănătoasă etc. Aşa este descrisă viaţa la oraş. Spre el, spre oraş, se îndreaptă atâtea speranţe şi iluzii, încât e greu să contrazici, să disimulezi această certitudine.
Adevărul e că mi-e dor de casa mea de pe str.Bucureşti. Dar sunt tristă pentru că nici aici, nici acolo, nu există un panaceu (pus în glastră) pentru a-mi unge rănile şi a le opri să se redeschidă. Dar asta e o confesiune prea intimă, de aceea o las la o parte.
Ieri m-am uitat la televizor (prima dată de când sunt în Turnul meu de Fildeş).
Am urmărit un film (emisiune) despre o casă de nebuni aruncată într-un soi de sihăstrie pe undeva prin pădurile siberiene. Oameni total deplasaţi, fără dinţi, fără viitor… Cu un trecut halucinant, care continuă să-i bântuie, dacă nu-şi iau pastilele la timp. Toţi iau de trei ori pe zi aceleaşi pastile de culoare roz, fac terapie prin muncă şi nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt. Nebunii nu au voie să facă sex! Un fel de colonie a deşeurilor umane. Mă întreb la ce bun acest chin şi dacă există vreo soluţie de a produce „material uman” fără reziduuri?
Această dramă a umanităţii – nebunia oamenilor, a creaturilor lui Dumnezeu – este gestionată de forţe obscure, care întârzie mântuirea noastră?
Fiecare dintre aceşti retardaţi (nu numai din punct de vedere mental, ci şi, în primul rând, social) au trecut prin momente zguduitoare măcar o dată în viaţa lor. Un copil care şi-a văzut mama spânzurată, un bărbat care şi-a surprins soţia cu amantul în pat, un băiat căruia i-a murit mama - singura fiinţă apropiată din Univers etc. Se spune că fiecare e responsabil pentru destinul său, e culpabil pentru păcatele sale. Dar cine e responsabil de destinele acestor oameni ostracizaţi? Cu ce e de vină o fetiţă care n-a putut trece fără sechele peste faptul că a fost abandonată la naştere, apoi părăsită de restul familiei, chiar şi de bunici, în definitiv - repudiată de societate? Şi toate acestea doar pentru că era foarte tăcută – suferea de autism.
Sinceră să fiu, mi-ar fi fost mai simplu să fac ceea ce face multă lume, atunci când caută răspunsuri comode şi eliberatoare. Răspunsuri care împuşcă cu pietre în Dumnezeu. Dar logica ispăşirii este uneori total lipsită de… logică…
După ani de izolare desăvârşită autista a început… să vorbească. Şi să se plimbe de mână cu un bărbat. Straniu şi acesta - un Quazimodo clăpăug, slăbănog şi adus de spate – care i-a promis că nu o va lăsa niciodată şi i-a spus că o iubeşte. Fără patimă, fără promisiuni irealizabile şi fără gesturi disperate. A luat-o de mână şi atât. Femeia vorbeşte numai cu el. Şi, pentru că ei nu au voie să-şi afişeze afecţiunea, aşteaptă serile „cu discotecă” pentru a se îmbrăţişa timid pe motivul unui dans liric.
Ambii în continuare primesc acel tratament „unisex”. Mă întreb ce fel de tratament e acesta - bun şi pentru un autist, şi pentru un alcoolic fără şanse de reabilitare? Un tratament care este indicat tuturor celor „săriţi de pe fix”-ul normalităţii general acceptate, tocmai pentru a nu perturba această „normalitate,” clar stipulată în codul social de conduită.
Oare aceste reguli, universal acceptate ca un adevăr imuabil, nu sunt nişte sârme ghimpate dincolo de care cel ce nu se roagă la Dumnezeu pentru carieră şi beneficii materiale, este un intrus, un paria?
În goana noastră pentru a ocupa locuri favorizate în ierarhia unei orânduieli improprii (dacă ne amintim de esenţa creatoare a sufletului, care ne aseamănă lui Dumnezeu) structurii fiziologice, psihicului şi spirtului uman, ne prefacem în roboţei cu o anume capacitate de cumpărare. Relaţiile noastre la asta se rezumă – măsura în care suntem utili unul altuia. Oligarhilor şi oamenilor politici le convine. Nouă, majorităţii?
Răspunsul stă în această istorie stranie de dragoste dintre o autistă şi un Quazimodo, expulazaţi într-o fundătură siberiană, dincolo de cercul „polar” al civilizaţiei. Dragostea, care face minuni. Dragostea, care se sufocă acum în lupta pentru supravieţuire într-o junglă a rătăciţilor…Avem nevoie de o utopie (se pare, Vasile Ernu zicea asta)… Utopia ce ne-ar apropia de o minunată Pandora, unde valorile general acceptate ne-ar face mai fericiţi şi nu ne-ar mai strivi prin totala lor inadecvare la felul nostru de fi. Liberi.
De fapt, nu intenţionam să merg la Ricci e Poveri, dar tentaţia a intervenit brusc, atunci când m-a sunat prietena. Avea două bilete în plus. Nu că ar fi fost gratis... dar chiar erau. Asemenea oferte trebuie valorificate, că altfel pici din epocă, mi-am zis. 
.JPG)
