Madame Bovary dincolo de Flaubert...

Iată că într-un stat bulversat de un politic vitreg, de furtuni sociale, de grotescul existențial, se întâmplă minuni. Da, minuni! Ele au și o denumire. Simplă, fără ifose și pretenții exclusiviste - Teatrul Geneza Art. Am bănuit asta după spectacolul „Floare albastră”, mi-am confirmat supoziția după „De vorbă cu Emma”. Am fost convinsă mai mult decât se poate de evenimentul „Madame Bovary”: teatrul Geneza Art este un fenomen mi-nu-nat, spre care ar trebui să ne îndreptăm cu cea mai mare atenție și grijă.

Ar fi un efort sizific să încerc să despic firul în patru, analizând la rece spectacolul în cauză. Din simplul motiv, că nu poți supune, nu poți înșeua pasiunea în încercarea de a o adapta unei descrieri cerebrale. Iar „Madame Bovary” de la Geneza Art tocmai despre pasiune este. Pasiunea, căreia în general i se contestă dreptul la existență, căreia habotnicul îi prorocește focul veșnic, pasiunea care te coboară în cele mai tenebroase adâncuri ale iadului și te ridică în cele mai înalte slăvi ale cerului, pasiunea, care te omoară și te învie cu cruzimea unui devorator feroce și cu sublimul aripilor celeste.

Daniela Burlaca semnează regia, scenografia și, bănuiesc, este autoarea „întregului”, a compoziției sferice, holografice a spectacolului, plasându-l dincolo de Flaubert, într-o lume a trăirilor atât de autentice, încât pe parcursul lui nu respiri, nu exiști în afară. Absorbția e totală. Și nu e nevoie de cuvinte, de explicații, de gesturi teatrale prețioase. Expresia corporală vorbește, șoptește, urlă, doare, străpunge dorința, înfioară...

În general, este remarcabil felul Danielei Burlaca de a înțelege și a alege suportul dramaturgic al spectacolelor sale. Probabil, nu se regăsește în piesele gata elaborate. Este căutătorul, exploratorul, marele combinator al textelor ce îi „ating” sufletul. Eminescu și Micle în „Floare albastră”, Cepeleaga și Cehov în „De vorbă cu Emma”, Dabija, Nelega, Sofocle, Necrasov, Oana Pelea și alții în „4 Mama”, Flaubert în „Madame Bovary”...

Și regizoarea Daniela Burlaca se distinge printr-o emancipare extrem de curajoasă. Rolurile sunt atribuite celor mai potriviți actori, gesturile nu depășesc autenticul, cuvintele (puține, de altfel) sunt zvâcniri ale trăirilor lăuntrice. Indiferent că sunt plate ca cele ale domnului Bovary (interpretat exact, fidel de Boris Cremene), rigide, bigote, ca cele ale mamei domnului Bovary (Radmila Popovici excelează în prima sa experiență de scenă), lascive, seducătoare, dar și pline de frici mărunte, ca cele ale amantului și lașului perfect (în distribuție - Nicu Țurcanu), duplicitare, afectate de nesiguranță, ca cele ale notarului cu veleități artistice, trepădând între cele două fațete ale personalității sale incapabile să depășească mediocritatea provincială (Cristian Perepeliuc în tandem cu Mihai Bordian), subcutanate, subversive, ademenitoare, hipnotice, ca cele ale cămătarului, stăpân al acestei lumi nebune (Ștefan Bouroșu)... Da, și, evident, pasionale, exhaustive, lipsite de orice menajamente pedante, ca cele ale înseși doamnei Bovary (Daniela Burlaca).
Vorbeam mai sus despre expresia corporală, dominanta spectacolului. Sinceră să fiu, nu am mai văzut o asemenea abordare totală, o redare atât de precisă a durerii lăuntrice sfâșietoare, pe o altă scenă. 

Irina Slobodeaniuc împreună cu Irina Ciubaciuc, Alina Zmeu, Ana-Sia Cărăuș, Doina Tosca au împins răcnetul mut al suferinței doamnei Bovary la limita insuportabilă, electrocutantă a ființei umane. La fel cum dansul ingenuu, imn al speranței și bucuriei de a iubi, interpretat de Daniela și Andrei Malcoci a contrastat izbitor cu realitatea hâdă ce i-a urmat. Ah, încerc să înghesui simțirea în cuvinte și o las baltă. Nimic nu se compară cu emoția din sala cuprinsă de o tăcere aciuată pe vârful sufletului pe tot parcursul spectacolului. Mergeți să-l vedeți. Și punctum.

P.S. Încă mai sunt copleșită de acest spectacol. Încă mai cred că ne putem mântui prin artă. Iar atunci când credința aceasta va începe să dea chixuri (căci plaho-dodonia amușină insistent tulpina mea, cea axis mundi), voi merge din nou la teatrul Geneza Art. Ca să mă trezesc, ca să sper din nou, ca să gust iarăși fericirea de a fi în Creație...

Diaspora, treceți Prutul!

Diaspora - acest cuvânt e pe buzele tuturor în ultimul timp, în special, după alegerile din 13 noiembrie. Evident, mai bine era pe ordinea de zi a CEC-ului și a Parlamentului cu mult înainte, dar nu-mi fac iluzii că am fi cetățenii unui stat normal, cu guvernare bine intenționată vis-a-vis de poporul care a ales-o. 

E cât se poate de cert, că diaspora a fost ignorată cu bună intenție, căci tocmai de acolo aveau să vină cele mai multe voturi pentru schimbare, pentru reformare  reală și scoaterea din captivitatea oligarhică a Republicii Moldova. Acolo, în Spania, Italia, Anglia, Portugalia, SUA etc. concetățenii noștri ar fi votat Maia Sandu. Și au făcut-o cu prisosință, doar că de departe nu toți cei care au venit la secțiile de vot. Și nu pentru că ar fi avut alte preferințe, ci pentru că nu au fost lăsați să-și exercite dreptul la libera alegere. Așa cum, la 25 noiembrie, cetățenii din țară nu au avut acces la ședința de judecată în cadrul căreea au fost examinate contestațiile moldovenilor din diaspora. Cordon viu în jurul Judecătoriei Centru! De cine se teme onorata instanță?! De ce banii publici sunt irosiți pentru restricții ilicite?! Reiese că noi plătim ca să ne fie încălcate drepturile elementare... Bun, ăsta e un „of” mai vechi și se referă la mai toate domeniile de care țin și alte drepturi ale noastre demult încălcate și răz-încălcate... pe banii noștri.

Nu cred în faptul că cei 143 de moldoveni stabiliți în străinătate, care au atacat în judecată hotărârile CEC cu privire la contestațiile privind votul din diaspora, vor găsi dreptate în instanțele din RM. Ar fi prea frumos ca justiția noastră să conteste rezultatele alegerilor prin care Dodon va deveni președinte și va numi în funcția de procuror general un slugoi de-al lui Plahotniuc. 

Totuși, în eventualitatea unor reforme în sistemul electoral, s-ar impune stringent niște amendamente substanțiale în ceea ce privește alegerile în diaspora: excluderea limitei (nefondate prin studii recente) de doar 3000 de buletine de vot per secție de vot, includerea unor soluții alternative de vot, așa cum s-a făcut și în România (votul prin corespondență, de ex.), revizuirea (mărirea) numărului secțiilor de vot deschise în străinătate conform unor date total depășite, culese „după ureche” și, probabil, altele.

Modificările acestea ar contribui la participarea plenară a moldovenilor din diaspora la procesul electoral, e cât se poate de limpede. Asta o înțelege și Plahotniuc, tocmai de aceea nu le va accepta. Dar, asta nu înseamnă că acesta nu va atenta la Codul Electoral. Se aude deja că își dorește ca jumătate dintre deputați să fie aleși nominal, adică să-i fie obedienții taciturni, ca să nu zic muți. Are președinte, are guvern, își asigură și parlament în eventualitatea ca Maia Sandu și Andrei Năstase vor reuși să acumuleze un număr important de voturi în următorul scrutin... Mă întreb așa... retoric, chiar nu are ac cojocul ăsta?! Diaspora, trecem Prutul sau cum acolo?

Totuşi, eu cu cine votez în toată "ciuleandra" asta electorală?!

Aoleu, s-a retras Lupu din campania electorală! Şi a făcut-o, vorba lui, în "favoarea" Maiei Sandu. Să susţină mai abitir parcursul prooccidental al RM! Că până acum l-a susţinut de s-a rupt în şale, sărmanul. Bun, anunţul a fost făcut, electoratul s-a agitat un pic şi e cazul să lămurim nişte lucruri.

 Intenţia de a-i acorda un spor de voturi Maiei Sandu printr-o retragere spectaculoasă, plină de patos şi cuvinte frumoase, este, evident, o cacealma. O bufonadă prost regizată, ce demonstrează că Plahotniuc îşi cam iese din mână şi nu mai percepe obiectiv realitatea politică din RM. Jocurile lui au intrat la apă, nu-l mai ajută nici inspiraţia de sorginte diabolică, de care a dat dovadă pe parcursul ultimilor ani. Prea multă lume s-a deşteptat, protestele fiind un vaccin de imunitate extrem de eficient contra "vrăjelilor" lui El Coordinatore.

Preocupările adevărate au fost, probabil, de alt gen decât cele enunţate oficial la briefingul de ieri. Şi anume: un transfer de imagine negativ asupra Maiei Sandu, migrarea unui procent semnificativ ale voturilor pentru Lupu către Igor Dodon, salvarea reputaţiei PD şi aburirea partenerilor occidentali.

 În ceea ce ţine de aşa-zisa susţinere a Maiei Sandu, s-a dorit să se infiltreze suspiciunea că ea ar fi unul dintre candidaţii afiliaţi lui Plahotniuc. Gestul temerar al lui Andrei Năstase a fost imitat tocmai pentru a continua zânzania stârnită cumva atunci. Trollii nu vor întârzia să bage strâmbe în acest sens, sperând să bulverseze electoratul opoziţiei, să-i intoxice pe cei slabi de înger. O demonstrează clar şi aberaţiile expuse de Igor Dodon la conferinţa de presă de astăzi: că Andrei Năstase a renunţat la lupta împotriva oligarhiei criminale, că Maia Sandu e "un Chirtoacă în fustă" şi e omul lui Plahotniuc, că doar el a rămas în opoziţie şi deplânge protestatarii, care au luptat pentru altceva decât pentru a o vota pe Maia Sandu etc. Un discurs mai cinic nu am auzit în viaţa mea!

Dicolo de teatrul jucat acum de Plahotniuc şi Dodon (la care, iată, s-a alăturat cu succes şi Iurie Leanca, care le face jocul cu multă măiestrie, jelind că, iată, Maia Sandu "a trimis votanţii PD în braţele lui Dodon) se ascunde ipocrizia unui joc perfid, calculat, din care ambii îşi doresc să scoată dividende grase. Mai ales că alegerile deja sunt fraudate în mare măsură prin mărirea subită a numărului de alegători pe listele electorale şi alte tehnici deja aplicate. Faptul că Dodon este calul de bătaie al lui Plahotniuc o demonstrează şi mărturiile unor persoane, cărora membii PD le-au confirmat că de la "centru" li s-a indicat să-l voteze pe marele socialist (offshorist) şi nu pe Maia Sandu.

Oricât de isteric a trâmbiţat "creşterea în sondaje" a lui Lupu holdingul lui Plahotniuc, oricât de mari au fost presiunile asupra angajaţilor la întreprinderi şi instituţii de stat să semneze că vor vota pentru candidatul PD, că vor fotografia buletinele de vot etc. realitatea nu a putut fi eludată - era clar că Lupu nu va acumula nici jumătate din voturile scontate, ba chiar va fi un "fâs" electoral de cea mai mare jenă. Retragerea lui face parte dintr-o strategie încropită ad-hoc pentru a salva cumva aparenţele. Apropo, nu cred că vom mai auzi în curând ceva despre politicianul Marian Lupu - cred că "utilitatea" lui a expirat şi va fi aruncat la gunoiul istoriei alături de alţi shor-icei şi shor-icuţe.

Probabil, presiunea partenerilor occidentali a fost destul de puternică, având o influenţă importantă asupra deciziei lui Plahotniuc. Faptul că el a apărut la briefing alături de Lupu, e o dovadă. "Şi eu sunt aici, eu sunt buuun, nu mă daţi în căutare internaţională, nu mai investigaţi crimele mele!" le-a sugerat oligarhul occidentalilor. O fi negociat el ceva cu dânşii, nu ştiu, dar nu i-a prostit, cu siguranţă.

În concluzie, rămânem calmi, votăm nr.5 Maia Sandu (+Andrei Năstase) şi nu ne lăsăm păcăliţi de stratagemele lui Plahotniuc. Mai mult decât atât, continuăm să-i convingem pe vecini, rude, prieteni, cunoscuţi, colegi de serviciu să ne urmeze în demersul nostru pentru scoaterea din captivitate a Republicii Moldova. Mai avem până duminică trei zile!

Gestul lui Andrei Năstase versus mitul Eliberatorului

Mă voi adresa acum celor care deplâng retragerea lui Andrei Năstase din cursa electorală pentru prezidenţiale. Înţeleg, evident, mobilul decepţiei, dar, dată fiind ineficienţa şi chiar nocivitatea lui, voi încerca să-l smulg cu rădăcină cu tot. Pentru că acest mobil este fals şi provine dintr-un genom naţional, creat pe parcursul istoriei noastre destul de haine cu noi, protagoniştii săi. Partea aceea vulnerabilă din moştenirea noastră genetică, care a răspuns atât de dureros la pasul lui Andrei, se numeşte "mitul Eliberatorului". Acest mit trăieşte în noi de secole şi continuă să ne dea bătăi de cap.

Miturile în sine nu sunt nici bune, nici rele, ele sunt doar nişte povestiri fabuloase despre fenomene, zei şi eroi legendari. Din păcate, unele dintre ele, încetăţenindu-se în mintea noastră, provoacă erori comportamentale, mutilează simţurile menite să ne crescă puterea interioară şi generează stagnare într-o istorie vitregă. Mitul Eliberatorului, în care am crezut cu îndărătnicie pe parcursul istoriei noastre contemparane (Elţin, Gorbaciov, Snegur, Roşca, Filat, Chirtoacă, mai nou Băsescu, Codruţa Kovesi cu DNA etc.), ne-a aruncat într-o stare de expectaţie şi slăbiciune. De ce? Pentru că aşteptând Eliberatorul, ne-am absolvit de responsabilitatea proprie şi l-am înzestrat pe el, eroul nostru, cu capacităţi supranaturale pe care el, evident, nu le are. Nu poate un om, oricât de zelos ar fi, să salveze un popor, care nu face altceva decât să creadă aproape fanatic în acesta ca în ţar, bojică sau stăpân bun la inimă. Şi atunci când conştientizăm neputinţa asta, aruncăm Eliberatorul, care ne-a "dezamăgit şi trădat", la gunoi şi ne punem pe aşteptat un altul, care, în mod firesc, va avea aceeaşi soartă - rebut istoric. Probabil, dacă ar pogorî Însuşi Cristos pe pământ, am aştepta oleacă să vedem ce ne pune în pungă şi dacă pensiile şi salariile nu ar creşte în vreocâteva luni, L-am goni şi pe El, profund decepţionaţi: iaka şi aista mare Eliberator, ne-a promis şi n-a făcut, Iuuuuda!

Acest cerc vicios trebuie întrerupt, dacă ne dorim să accedem la un alt nivel de dezvoltare al statului nostru. Andrei Năstase nu este Eliberator! Nu este zeu, nu este tătuca şi nu are capacităţi supranaturale. El nu poate, dând din nas ca Samantha, să facă magii, nu are bagheta lui Harry Potter şi nici măcar nu mânuieşte un buzdugan fermecat ca Făt-Frumos din lacrimă. Şi este sub demnitatea lui şi a noastră să-l tratăm astfel. Dacă ar fi devenit preşedintele RM, Andrei Năstase nu ar fi reuşit să scoată ţara din captivitate de unul singur, oameni buni! Un sistem corupt poate fi eradicat doar prin participare profesionistă, concentrată, planificată a unei clase de politicieni noi, susţinuţi de echipe cu mentalitate nouă, matură, responsabilă! Sau v-aţi imaginat că o să-l puneţi pe Andrei Năstase în fotoliul prezidenţial şi gata, în Moldova vor curge râuri de lapte printre maluri de Prut unite cu patria-mamă?! Sau o să vi se împartă funcţii ca la druji? Sau o să vi se soluţioneze problemele cu un pocnet din degete? Sau o să vă fie înmânate distincţii de stat pentru merite deosebite în susţinerea dedicată şi plină de speranţe a preşedintelui? Şi dacă nu se întâmplă? Gunoiştea politică e mare - mai e loc pentru un Eliberator detronat acolo?

Pe scurt, bocitul decepţionat al gestului extrem de responsabil şi matur al lui Andrei Năstase este un semn de mare slăbiciune. Este un semn, că nu v-aţi dorit cu adevărat scoaterea din captivitate a RM, că încă aşteptaţi un Eliberator fantezist, trăind o poveste tristă fără de sfârşit. Este un semn că suferiţi de egocentrism şi vă pasă doar de interesele personale. Este un semn că nu aveţi încredere în Andrei Năstase şi îl suspectaţi de nesăbuinţă politică, de gesturi lipsite de suport logic. Ceea ce înseamnă că nu sunteţi pregătiţi pentru o schimbare veritabilă a clasei politice, că vă complaceţi încă în aşteptarea lui Godot, adică a Eliberatorului şi că, dacă aţi fi fost în locul liderului PPDA, nu aţi fi fost capabili să găsiţi o cale de compromis raţional, ci aţi fi mers, împăunaţi, cu două candidaturi puternuice de centru-dreapta la alegeri şi le-aţi fi pierdut iremediabil.

P.S. Era odată un evreu, care a fost surprins stând zi şi noapte la monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău cu un buchet de flori în mâinile tremurânde a bătrâneţe. Un jurnalist curios îl înreabă ce aşteaptă. "Păi, aştept să vină americanii să ne elibereze!". "Hahaha, râde jurnalistul, lasă moşule, că voi, evreii, tot aşa î-aţi aşteptat şi pe ruşi, când erai mai tânăr!" "Şi, ce, n-au venit?!"

A meritat sacrifiul lui Andrei Năstase?

Momentul aproape nesperat s-a produs. Acum lucrurile s-au limpezit - avem un singur candidat la prezidenţiale şi îndoiala s-a stins înainte de a se transforma în agonie. Votăm Maia Sandu. Punct! Cel puţin, aşa văd eu situaţia. Şi o consider istorică. Totuşi, până la alegeri mai este ceva de făcut pentru ca întrebarea din titlu să obţină un răspuns pozitiv.

Retragerea lui Andrei Năstase din cursă (în ideea de a avea un singur candidat pe eşichierul anti-sistem, anti-oligarhie, pro-europa, vizibil în sondaje) nu a fost o decizie simplă şi s-ar putea să nu fie agreată de unii dintre susţinătorii săi mai categorici. Nu mai zic, că îi pune pe jar pe mercenarii lui Plahotniuc (inclusiv pe dodonişti), care se vor activiza, vor sări în sus ca dracii la tămâiere, recurgând şi la alte tertipuri josnice, manipulând, minţind, născocind, exploatând frustrările şi orgoliile. Şi, nu în ultimul rând, s-ar putea să-i îmbete cu apă rece pe votanţii exclusivişti, elitişti, ai liderului PAS, aceştia adoptând o atitudine cinică faţă de cei din PPDA. De fapt, sacrificiul lui Andrei Năstase abia începe. Acum echipa lui va trebui să găsească suficientă motivaţie ca să nu slăbească presiunea asupra guvernării şi să continue la fel de dinamic activitatea în teren, schimbând din mers subiectul promovat. Va fi mai greu, căci, se ştie, poporul nostru încă nu a depăşit în mare parte stadiul patriarhal de dezvoltare. Unii vor începe să se scarpine la ceafă, oftând că e de râsul lumii să aleagă "o muiere" să-i conducă, alţii se vor revolta că Andrei (pentru care ei şi-au rupt "telineaşca" în corturile din PMAN) nu le-a cerut sfatul, distrugând "mitul Eliberatorului" din care aceştia s-au alimentat pe parcursul nopţilor friguroase. Tipicarii se vor simţi dezamăgiţi, considerând că şeful lor a fost cumpărat (căci în capul lor nu încape ideea că poţi renunţa la postul de preşedinte pur şi simplu de dragul ţării), maximaliştii îşi vor şterge lacrima cu fraze de genul "dacă nu e Andrei, atunci nu votez cu nimeni", etc.

Tocmai din aceste considerente, sacraficiul lui Andrei Năstase nu poate fi doar un motiv de jubilare, ci mai curând, un argument decisiv pentru responsabilizare maximă. Nu numai a PPDA, ci, în special a PAS. Din acest moment, campania electorală în favoarea Maiei Sandu, trebuie să se desfăşoare în aşa mod, încât transferul de imagine, efectuat prin înţelegerea cu Andrei Năstase, să fie menţinut până în ziua alegerilor propriu-zise. Victoria Maiei Sandu în egală măsură va fi şi victoria lui Andrei Năstase, căruia trebuie să i se garanteze o funcţie înaltă, decizională în stat după alegeri, pentru ca să-şi poată continua lupta cu corupţia şi criminalitatea. Victoria PAS va fi în egală măsură şi victoria PPDA, bazinele electorale ale cărora se interpătrund şi au aceleaşi aspiraţii în ceea ce priveşte viitorul Republicii Moldova. Repet, transferul de imagine (care vine dinspre Andrei Năstase spre Maia Sandu şi nu invers) trebuie valorificat din plin, altfel, entuziasmul primelor zile de după evenimentul de ieri se va stinge şi dreapta anti-oligarhică nu va acumula numărul necesar de voturi pentru a ieşi în turul doi.

Decizia de a se retrage din prezidenţiale în favoarea Maiei Sandu va lovi, deşi nesemnificativ, dar inevitabil, în electoratul PPDA şi nu în cel al PAS, care s-ar putea chiar să crească. Bănuiesc, că Andrei Năstase şi echipa sa au fost şi sunt conştienţi de asta. Important este ca şi Maia Sandu, echipa ei, să înţeleagă că fructificarea retragerii liderului PPDA din cursă depinde acum şi de disponibilitatea PAS de a renunţa la pantofii cu toc şi vestimentaţie la patru ace (necesare în instituţiile europene şi la conferinţe de presă) în favoarea cismelor de gumă pentru a merge în teren şi a convinge populaţia obosită de promisiuni, vlăguită de sărăcie, decepţionată şi chiar agresivă, că soluţia Maia+Andrei este cea mai bună. Nu pur şi simplu Maia, ci Maia+Andrei, PAS+PPDA. Altfel... Nu, nu cobesc. Nu poate fi altfel, căci odată cu actul temerar de retragere din electorală a lui Andrei Năstase, epoca rânzelor politice din Republica Moldova a apus. Precedentul e întotdeauna un început de schimbare.

Maia sau Andrei, aceasta e întrebarea...

Au rămas zile numărate până la alegerile prezidenţiale din Republica Moldova. Probabil, fiecare a decis deja cu cine votează. Mai grea e dilema pentru electoratul proeuropean. Aceleaşi frământări, aceleaşi dubii din cauza fragmentării, a orgoliilor şi a incapacităţii de a fructifica prin compromis o şansă unică. Am aşteptat cu înfrigurare momentul când va fi anunţat candidatul unic al dreptei. Mai aştept încă, mai sper. Deşi tot mai clară este improbabilitatea desemnării acestuia. Dacă ar fi fost să fie, pasul se făcea până acum. PASul. Da, cu riscul de a fi învinuită de misoginism, hahaha, cred că pasul trebuia făcut de Maia Sandu. De ce? Voi încerca să-mi argumentez logica.

Evident, Maia Sandu este exponentul unei clase noi (multaşteptate!) de politicieni şi şi-a demonstrat calităţile de "jeleznaia knopocika" nu doar în perioada aflării sale în funcţia de ministră a educaţiei. Certificată e şi temeritatea, consecvenţa deciziilor sale, discursul inteligent şi tranşant. Este vizibilă şi susţinerea nedisimulată pe care i-o oferă unii politicieni din România şi, probabil, occidentul în general. Maia Sandu este sobră, elegantă, întotdeauna cu toate cuvintele acasă şi nu dă semne de vulnerabilitate, indiferent de situaţie. Dar... Maia Sandu nu este populară! Nu mă refer la notorietate, ci la celelalte sensuri ale cuvântului: ea nu are alura accesibilităţii, nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă de oricine, nu recurge la discursuri simple, nu o interesează să se bucure de simpatia poporului, să se bată pe burtă cu cineva, etc. Elitismul ei este o caracteristică. Nici pozitivă, nici negativă, ci doar o caracteristică, care îi conturează tot mai clar electoratul: acesta circumscrie, în speţă, intelectualitatea urbană.
Andrei Năstase nu este opusul Maiei Sandu, a nu se interpreta astfel ceea ce voi spune. El a demonstrat cu brio temeritate şi neînfricare, este exponentul unei noi generaţii de politicieni, prestează un discurs inteligent. Nu în aceste calităţi constă diferenţa. Diferenţa e vădită în aspectul practic, al activismului, al impulsului energetic motivaţional, al capacităţii de a mobiliza, a convinge, a oferi speranţă şi încredere în schimbarea iminentă. Oricui. De la intelectual la ţăran, de la tânăr la vârstnic. Indiferent de etnie, simpatie politică (chiar geopolitică) şi apartenenţă religioasă sau de alt ordin. Altfel spus, Andrei Năstase e popular. El poate coagula incompatibilul şi are energie cât pentru zece, contaminându-i (pasional!) pe cei din jur cu virusul activismului social. Dacă e să consultăm atribuţiile Preşedintelui RM (în mare parte axate pe experienţă juridică), atunci Andrei Năstase este persoana potrivită pentru a le onora ca liant al grupurilor sociale, promotor al interesului naţional pentru toate categoriile de cetăţeni ai RM.
Maia Sandu, însă, fiind mai cerebrală, având studii exemplare în economie şi administrare publică, ar fi  excepţională în funcţia de prim-ministru. Argumentele sunt aici pe faţă, ţinând cont de personalitatea ei, descrisă mai sus.

Faptul că niciunul dintre cei doi preferaţi (cel puţin de mine) potenţiali victorioşi în campania prezidenţială nu cedează, este explicabil, dar nu contribuie la soluţionarea problemei. Timpul trece ireversibil şi Dodon (allias Plahotniuc)
jubilează din ce în ce mai abitir. Argumentul sondajelor nu ţine, căci egalitatea în scorul acumulat de către candidaţii noştri nu este chiar obiectivă. În sondaje nu se ţine cont de factori externi importanţi: 1. Andrei Năstase creşte în sondaje, chiar dacă în lupta pentru denigrarea lui sunt aruncate forţe diabolice, extrem de puternice, masive. 2. Imaginea Maiei Sandu (care nu este atacată, decât foarte uşor) este utilizată fără scrupule de aceste forţe în acelaşi scop - linşajul mediatic al lui Andrei Năstase. De ce? Pentru că de el se tem cel mai mult cei de care vrem să scăpăm cu atâta hotărâre. De Maia Sandu aceste forţe nu se sinchisesc. Vrem sau nu vrem, aceasta e realitatea.

Doar criminalii vor avea șanse să scape. Căci corb la corb nu scoate ochii.

În articolul precedent din săptămânalul "Cronica" vorbeam despre erorile genetice pe care le-am moștenit ca populație a actualei RM. Printre acestea enumeram obediența în fața autorității, teama de abandon și de sărăcie din care derivă actualele noastre caracteristici negative: lașitatea, ipocrizia, invidia, inacțiunea etc.

Scriitorul Vitalie Ciobanu mi-a sugerat să completez această listă neagră a defectelor cu ”infantilism și imaturitate cronică, de parcă am fi mereu bolnavi de rahitism”. Din toate acestea rezultă incapacitatea noastră de solidarizare masivă (în interes propriu, nu al altcuiva!), care ne joacă festa acum cum nu s-a mai pomenit altă dată, căci am ajuns să fim înrobiți de un proxenet, căruia nu-i găsim ac de cojoc cu toate protestele organizate de mai bine de un an. Ar fi ridicolă, ar fi un subiect de comedie burlescă, dacă nu ar fi atât de tragică situația politico-economică actuală. Dramatismul ei vine nu doar din pauperizarea cetățenilor, criza demografică și procentul îngrijorător de sinucideri, inclusiv infantile. Ci, mai ales din faptul, că după aproape 25 de ani de democratizare chinuită, redevenim un stat polițienesc, dictatorial.

Cu poliția am avut de furcă pe timpul grevei jurnaliștilor de la Teleradio-Moldova în 2004. Un anchetator, numele căruia nu-l voi da, în speranța cu nu lucrează și pentru Plahotniuc, m-a citat într-o bună zi și am mers în biroul său pentru interogatoriu. Era un bărbat tânăr, chipeș, inteligent, cu bune maniere. M-a invitat să stau jos și mi-a pus niștre întrebări în legătură cu scopul grevei noastre. Acestea s-au epuizat repede, și, într-un final, vădit stingherit, bărbatul a dat agasat cu mapele de masă și a exclamat: ”Ei, de ce mă impun ei să fac porcăria asta?!” 

Altă dată vreo trei polițiști au poposit noaptea târziu la ușa mea în același scop. Nu am vrut să semnez nimic și le-am reproșat: ”Halal de asemenea bărbați ai neamului! Prin asta vă manifestați? Veniți noaptea să sperieți femeile pe la casele lor?!” Și ei, stânjeniți de situație, și-au cerut scuze și au plecat, invocând ordinul superiorilor pe care au fost nevoiți să-l respecte. 

Atunci, în 2004, nu a fost arestat nimeni dintre greviști, deși nostalgicul Voronin era considerat un mare autoritar. Astăzi, în ”pro-europenescul” 2016, fără nicio jenă, au fost ridicați de acasă în zorii zilei cîţiva protestatari, cărora li s-au făcut percheziții în fața familiilor speriate și niciun polițist, cu siguranță, nu a avut remușcări. Căci nu-mi imaginez cum poți să ai moralitate și să continui să-l slujești pe cel mai odios politicianist moldovean din toate timpurile.

Alexandru Pănuţa, Radu Cebotari şi Ion Matasevici au fost arestaţi doar pentru că au avut curajul să lupte pentru bunăstarea familiilor lor, pentru că au dorit să-și ia țara înapoi din mâinile celor care ne-au jefuit băncile și au pus datoria pe umerii noștri, au irosit resursele valutare și au aruncat Moldova în zona obscură a izolării internaționale.

Iurie Iordan, Ghenadie Lâsâi şi Silvia Vrabie, judecătorii care examinează cazul celor trei protestatari arestați, nu aud glasul rațiunii, fac abstracție de protestele cetățenilor activi – ei au un ordin de îndeplinit și știu că sunt captivii celui care l-a dat. De fapt, tot sistemul judecătoresc, forțele de ordine,  celelalte instituții din domeniul respectiv sunt captivele lui. Și această realitate va avea repercursiuni nu doar asupra familiilor celor arestați pe motive politice, ci asupra fiecărui cetățean al Republicii Moldova. Doar criminalii vor avea șanse să scape. Căci corb la corb nu scoate ochii.

Aș spune că eliberarea protestatarilor ține de demnitatea noastră națională, altfel odată cu ei ne putem considera încarcerați cu toții. Deci, și în această ordine de idei, solidarizarea este crucială. Umberto Eco spunea: „Nimic nu îi dă mai mult curaj unui om fricos decât frica altuia.” Fiind fricos (nu degeaba se înconjoară de zeci de hăndrălăi înarmați și nu iese singur în stradă), Plahotniuc recurge la înfricoșarea noastră prin arestări, prin creșterea numărului de deținuți politici, prin, repet, instituirea unui stat polițienesc. Să nu-i dăm curajul să persevereze!

Genomul marcat de abandon

Oare cine nu s-a întrebat vreodată de ce Republica Moldova, în cei aproape 25 de ani de independență, nu a reușit să evolueze, ci dimpotrivă, a regresat sistematic, înfruntând o criză după alta? De ce nu s-au construit decât palate ale oficialilor de rang înalt și ale apropiaților lor, în rest totul rămânând în paragină, într-o degradare continuă? De ce, deși listele electorale indică o creștere substanțială a numărului de alegători, mii de cetățeni ai acestul stat îl părăsesc anual, iar satele ”îmbătrânesc” cu o viteză ieșită din comun? De ce, deși partenerii de dezvoltare au investit milioane în Republica Moldova, nu există, practic, dovezi concludente că acești bani au contribuit la prosperarea cetățenilor simpli? Altfel spus, de ce RM e mai degrabă o RâMă, zvârcolindu-se în noroiul pestilențial al neputinței, decât o țară în care cetățenii proprii se simt cât de cât confortabil?

Probabil răspunsul la aceste întrebări chinuitoare vine și din începuturile vitrege ale devenirii noastre istorice. Mă refer la acel groaznic an 1940, când, oricât de eufemisitic am încerca să definim momentul, tot un abandon rămâne – am fost părăsiți, rupți de ”acasă”, pomenindu-ne peste  noapte orfani fără drepturi, cu demnitatea îngenunchiată, cu proverbul despre sabia ce nu taie capetele aplecate, spus pe jumătate. Oamenii care au îndrăznit, totuși ”să vadă soarele”, au fost șterși din registrele vieții, deportați, măcelăriți, masacrați aidoma celor circa 3000 de români, mitraliați fără milă la Fântâna Albă. Doar pentru faptul că și-au dorit să meargă acasă, în România. Odată cu venirea sovieticilor, această palmă de pământ a fost decapitată prin decimarea intelectualității și a gospodarilor și tot ce a mai crescut ulterior a fost cumva alterat, strâmb, firav și cu vorba deschisă doar pe jumătate, ca și proverbul amintit mai sus. Iar genomul național a fost marcat pentru cine știe cât tmp înainte de o degenerescență psihică extrem de nocivă – frica de abandon.

Apoi să nu uităm de anii de foamete, acel genocid cumplit, în timpul căruia au fost cazuri când mamele își sacrificau nou-născuții pentru a-și hrăni copiii mai mărișori. Tatăl meu mi-a povestit despre un unchi de-al lui, care s-a smintit pe atunci și nu și-a mai revenit până la moarte: dacă vedea vreo oală ce fierbe pe foc, băga mâna în apa clocotită ca să scoată bucata de carne (sau ce-o mai fi fost pe-acolo), îndesând-o imediat în gură. Mâinile îi erau mereu infectate, supurânde, căci rănile nu reușeau să se tămăduiască... Și iarăși genomul nostru a fost vătămat, însemnat cu fierul roșu al fricii de foamete, de sărăcie. Foametea, sărăcia sunt egale cu moartea!

Din păcate particularitățile noastre ereditare ca entitate statală nu au avut norocul să fie completate cu caracteristici pozitive: nu am obținut victorii prea mari, nu am câștigat războaie, nu am evoluat înspre bunăstare, nu am reușit deloc să scoatem robul din noi. Renașterea anilor 90 ai secolului trecut nu a determinat un salt ireversibil spre bine, chiar dacă a fost extrem de importantă ca fenomen istoric. Frica de abandon și frica de sărăcie au rămas incrustate ca un stigmat pe caracterul nostru național și au  creat  generații de oameni mai mult sau mai puțin frustrați, cu o identitate artificială, plutind în iluzii false (ca niște plăntuțe aeriene) din cauza lipsei rădăcinilor, lași, fără curajul de a lupta (căci, sabia...), cu o mentalitate hoțomană indusă de teama acerbă de a nu suferi din nou. Și astea toate pe fondul pesimismului general prin care se caracterizează balcanicii... O moștenire grea, vitregă... de jele... 

După renașterea națională, am fi avut șansa unei propulsări palpabile pe o cale europeană de dezvoltare, dacă nu am fi revenit aproape imediat la inerția deznaționalizării. Președinții noștri au dat mereu înapoi, ca niște antene de melci speriați. Mircea Snegur a blagoslovit Constituția cu ”limba-i moldovenească” și s-a pupat cu Smirnov la Moscova, eructând timid din cauza bulelor din șampania împăciuitoare. Petru Lucinschi a interzis în general glotonimul ”limba română”, poreclită de atunci ”limbă de stat” și ”limba noastră”. Vladimir Voronin, deși a avut o limpezire de viziune și a cuprins-o tandru pe madame Durieux, a revenit într-un timp scurt la politicile sale românofobe, hostropățul interimatului a fost un total dezastru, iar Nicolae Timofti a fost și este o marionetă, care s-a distins serios doar prin atribuirea criminală a Ordinului Republicii lui Plahotniuc, Filat și Ghimpu. 

Dar continuarea deznaționalizării, a negării identității veridice a moldovenilor la nivel oficial, nu a fost de departe singura cutumă nefastă (inițiată de sovietici și perpetuată de noi înșine mai târziu cu mândria și prostia ex-imperialistului) la care am revenit după proclamarea independenței. Ba mai rău, i s-a adăugat și acea permanentă confruntare interetnică, care ne-a ținut departe de orice tentativă de a contura o idee națională, care ne-ar fi făcut mai puternici. 

Sovieticii, prin Rusia lui Putin și prin mentalitatea noastră zăpăcită de manipulare, au continuat să fie stăpânii noștri. Frica acerbă de sărăcie și obiceiurile deprinse de pe timpul URSS (penuria produselor de calitate a născut perversiunile numite ”a face rost” și  ”a șuti” tot ce nu stă bine) a definit și noua clasă de afaceriști, care a crescut ca pe drojdii și chiar a dat peste marginea ligheanului. Sacourile roșii, vineții și de culoarea vișinei putrede au invadat culoarele instituțiilor de stat, amestecându-se cu sacourile negre, maro și gri ale funcționarilor mai mari și mai mici. Oh, ce s-a mai bucurat de libertate tot moldoveanul! Poduri de flori, escapade prin evropa, șuste barosane pe un du-te-vino halucinant cu televizoare, polonice, roți de biciclete, jeanși și multe alte ”difițâturi”, ”strelci” și jafuri la drumul mare, bani vânturați pe meleagurile euro-asiatice în pungi, saci și alte transporturi, prihvatizări ca la drumul mare, beții aproape letale prin hotelurile bucureștene ale scriitorilor basarabeni fericiți că sunt și ei luați în seamă de marea literatură, cumetrii și șașlâci la greu cu cei care ”trebu”... Timpurile s-au schimbat, dar oare am evoluat noi?

Acum avem o țară capturată  de un oligarh, care are o armată de trepăduși infiltrați metodic în instituțiile statului, care și-a cumpărat cu ușurință o majoritate parlamentară, și-a tras un guvern și o președenție, care a devalizat băncile și ne scuipă printre dinți din turnul său de fildeș. Am ajuns aici pentru că suntem aceiași frustrați, dispuși să votăm în funcții de stat hoți redutabili gen Shor (ei și, dacă a furat, toți fură, dar e bogat și o să ne dea și nouă ceva!), ne vindem pentru o brumă de bani și te miri ce funcție, ascundem capul în nisip atâta timp cât crimele nu ne privesc direct, iar apoi ne plângem că nimeni nu ne susține și toți sunt dobitoci, căutăm purici celor care îndrăznesc să fie activi din punct de vedere civic și nu ne clintim din loc, căci ”lasă, că-i bine și așa!”

Ce-i de făcut? Mentalitatea populară ne se schimbă peste noapte, evident. Dar trebuie să începem de undeva. Conștientizarea moștenirii noastre genetice, acceptarea ei așa cum este (cu bune și cu rele), ar fi un prim pas. Asumarea responsabilității pentru tot ce se întâmplă nu doar în familia noastră, ci și în țara noastră, ar fi al doilea pas. Politicienii cocoțați în fruntea statului nu au picat acolo din cer – noi i-am ales! Și trebuie să fim mereu cu ochii pe ei ca să-i putem admonesta la fiecare abatere, să le cerem demisia, să punem presiune pe ei, ca să nu uite pentru ce stau acolo. Nu o va face nimeni în locul nostru – nici alți politicieni, nici partenerii de dezvoltare, nici România sau Rusia. Nici Dumnezeu.

Nu există eliberatori în altă parte, decât în noi înșine. O clasă politică nouă nu se poate naște din cetățeni frustrați, lași, invidioși, leneși etc., ci numai din cetățeni integri, curajoși, activi, compasionali și implicați în treburile cetății. Cetățeni, care se pot solidariza (indiferent de etnie, religie, simpatii politice sau de alt gen) pentru binele țării și, deci, al lor înșiși.

Notă: Articol publicat în săptămânalul CRONICA, nr.1, 21 aprilie 2016 

Doamnelor și domnilor, la noi e dictatură!

Dacă, printr-o greșeală de evaluare, cuiva (mă refer aici în special, la partenerii de dezvoltare) încă nu îi este clar că în Republica Moldova s-a instaurat  dictatura, trec în revistă ultimele trei argumente în acest sens:

1.        Prin respingerea dreptului constituțional la referendum, CEC a insultat peste 400.000 de cetățeni ai RM. Pur și simplu, și-a băgat piciorul în fiecare dintre ei și în legea supremă a țării -Constituția.

2.        Prin aprobarea unei modalități diabolice de rambursare a miliardului jefuit, BNM și Ministerul finanțelor au condamnat toată populația RM la moarte prin sărăcire continuă, așa încât peste 25 de ani, pe această palmă de pământ să supraviețuiscă doar muștele și canaliile. Memorandumul semnat de BNM și Guvern, de fapt, este mandatul de arest, prin care populația RM merge la pușcărie în locul hoților și mai trebuie să și restituie acești bani în locul lor.

3.        Prin aprobarea proiectului de modificare a unor legi, cică pentru a combate pornografia infantilă, încropit de Ministerul Afacerilor Interne, Guvernul a instituit cenzura internetului, adică ne-a băgat călușul în gură tuturor utilizatorilor. Astfel nimeni nu va mai putea critica puterea, căci oricum audiovizualul e capturat, iar abonamentele la presa scrisă sunt visul nesperat al intelectualului, care alege lunar între o hrincă de pâine și facturile comunale.

Definiția cuvântului  ”dictatură” e următoarea: regim politic în care întreaga putere este deținută de o persoană sau un grup de persoane, într-o manieră autoritară, arbitrară, recurgând la forță și coerciție. Deși am amintit mai sus de niște acțiuni ale unor instituții de stat, se știe că acestea, de facto, sunt conduse de o singură persoană, iar funcționarii de acolo au reflexe condiționate, ca și câinii lui Pavlov, și reacționează, doar la stimulentul oferit (sau pedeapsa aplicată)  de stăpân. Maniera autoritară de a conduce aceste instituții e vizibilă de la o poștă, din moment ce nimeni nu crâcnește, ci doar se execută, de la prim-ministru până la ultimul deputat.

Arbitrarul în modul de manifestare a puterii e și el pe față și derivă din autoritarism în sensul de ”care por­nește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr, abuziv, samavolnic”. Ține cont dictatorul nostru de părerea societății civile, a sutelor de mii de protestatari? Ține cont de adevărul expus în zeci de materiale de investigație, de raportul Kroll etc.? Cineva va zice că, totuși, nu e dictatură, căci puterea nu recurge la forță. Dar a recurge la forță nu înseamnă doar a da cu bâta (deși s-a dat deja în timpul protestelor) în populație, de a vărsa sânge. Tortura se poate aplica și ceva mai ”elegant” – printr-un genogid economic, prin strangularea libertăților, printr-o justiție ce funcționează exact ca bâta, fiind un instrument eficient de coerciție. Disprețul față de ființele umane al dictatorului se manifestă în toate domeniile. Dacă cei care îl slujesc cred că el ține la ei, se înșeală amarnic. Vor fi primii cu capul cărora va da de bordură și-i va înlocui ca pe niște rable duse la dezmembrare. De fapt, nu-I compătimesc, căci datorită lor dictatorul își exercită puterea absolută ca o Gorgonă dezlănțuită.

Așa dar, Republica Moldova a degradat-o-devenit o dictatură. Încă una pe harta lumii, nu-i mare bai. Totuși, la noi ca la nimeni. În toate celelalte dictaturi despotul conduce, deținând cea mai înaltă funcție în stat. În Republica Moldova Plahotniuc conduce neavând niciuna! Poate, dacă l-am îndemna să devină Președinte, partenerii noștri de dezvoltare ar  înțelege că la noi e dictatură, că nu are rost să-și răcească gura cu speranța deșartă a reformelor și ne-ar ajuta să organizăm alegeri anticipate?