Există în viaţă perioade când taci. Nu
scrii, nu vorbeşti, nu te manifeşti în public. Taci... Nu e vorba că nu ai avea
ce spune sau că ai uitat alfabetul. Dar nu simţi necesitatea să te exprimi, să
te agiţi, să creezi sau să te dai deştept. Probabil, acestea sunt perioade de
acumulare. Nu, nu neapărat a cunoştinţelor. Acumulezi nori, spaţii cosmice
(micro şi macro), emoţii, maci roşii într-un câmp de rapiţă, săruturi, zâmbete,
lacrimi, evenimente, ploi, vise, priviri, respiraţii, îmbrăţişări, dealuri acoperite
de păduri seculare... Fără a conştientiza neapărat procesul, în acele perioade
de tăcere concomitent... scapi de demoni. Demonii, care întotdeauna trăiesc în tine,
niciodată în afară. Un demon nu-ţi poate fi vecin, prieten, duşman sau iubit.
Demonul nu poate fi luat de mână, nu poate fi aruncat în pubelă, nu poate fi
sărutat ori scuipat. Demonii sunt în noi. Şi, orice am face, ei fac totul
împreună cu noi. Se spală pe dinţi, se uită în oglindă, urlă de durere, tremură
de frică, urăsc pe cel care ne-a nedreptăţit, beau vin, fumează, o îmbrăţişează
pe mama şi râd la glumele neinspirate ale şefului.
Ei ne reprezintă, chiar dacă
noi negăm asta cu vehemenţă. Ei păzesc o parte importantă din tezaurul moştenit sau
dobândit al personalităţii noastre. Ne conving cu argumente mieroase, pline de grijă maternă, că trebuie să-l păstrăm... cu sfinţenie! Să nu-l dăm
nimănui, să nu-l deteriorăm, să nu-l transformăm în altceva, să nu ne eliberăm
de el. Ei, demonii, trăiesc alimentându-se din acest tezaur şi îl glorifică în
vecii vecilor, amin. Paradoxal, dar tezaurul acesta, deşi ne aparţine nouă,
este mai mult al lor, al demonilor. Adică, ei îl păstrează în noi, pentru că
doar în noi există acel unic loc sigur, de unde nimic nu poate fi extras fie şi
cu aplicarea celor mai sofisticate tehnici de jefuire.
Acest tezaur demonic este
la adăpostul... subconştientului nostru. Subconştient, la care nu avem acces
decât dacă depunem un efort conştient, metodic, dedicat. Doar noi ştim formula
de deschidere al acestui Sezam. Problema e că şi aceasta se află tot în
subconştient... Adică e ca şi cum ştim, dar nu ştim... formula. Demonii au
grijă să nu o aflăm niciodată. De fapt, ei au grijă să nu avem nici energie,
nici dorinţă, nici cea mai mică tentaţie de a o căuta. Pentru că dacă ne
ambiţionăm să găsim formula de deschidere a subconştientului, tezaurul demonic
ar putea ieşi de acolo. Nu, nu tot odată, dar în mici porţiuni - una după alta.
Aşa este orânduit acest tezaur - comorile pot fi accesate doar pe rând, în
funcţie de ceea ce este prescris de biletul de drum. Biletul de drum pe calea
cunoaşterii de sine. Pe calea eliberării de complexe, anxietăţi, paternuri -
comorile nepreţuite ale demonilor noştri, abundenţa din care aceştia îşi trag
respiraţia şi seva.
Evident, comorile demonilor ocupă spaţiu. La unii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât mai bogaţi sunt demonii noştri, cu atât mai grei suntem noi (picioarele ni se adâncesc în pământ şi nu mai simţim nevoia de a merge). Cu atât mai puţin loc avem pentru aripile, care la început cresc în interior. Ele se desfac în lăuntrul nostru ca bobocii de crini şi îşi fac loc doar pe măsură ce ne hotărâm să sacrificăm câte ceva din tezaurul demonilor. Aceştia se supără, fac ravagii, ne conving că nu vom fi capabili să îngrijim crinii, că valorile lor sunt mult mai sesizabile, mai utile pentru noi, că orice aripă-petală este susceptibilă deteriorării într-o lume mizerabilă ca a noastră... şi nu are nici un rost!
Asta se întâmplă în perioadele când taci. Acumulezi. Dar nu înainte de a face loc pentru asta... Cel mai curios lucru este că atunci când tu adormi, epuizat de lupte interioare, demonii dau mâna cu îngerii şi împreună petrec până la ziuă, ridicând cupe cu şampanie în cinstea ta...
