vineri, 9 iulie 2010

Death is the Road to Awe.Clint Mansell.


Plouă iarăşi la Chişinău. Acolo, la Hânceşti, la Ungheni (judeţul meu natal) oamenii îşi trăiesc dramele vieţii lor rurale, surprinşi de calamitatea implacabilă. Plouă şi acolo? Cresc apele? Se întunecă şi mă gândesc că sinistraţii ar trebui să aibă un acoperiş deasupra capului. Dar mâine?! Îmi repugnă "utililitatea" tragediei pentru orice gen da campanie, inclusiv electorală. Dar fie şi aşa, doar eficientă să fie. Să usuce, dacă nu apele revărsate, măcar lacrimile femeilor înnebunite de ce a putut să le facă Dumnezeu. De ce?!

Noi, ăştea de la Chişinău, cumpărăm carnea de la magazin sau de la piaţă şi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru o ţărancă să-şi piardă aşa, într-o clipă, bobocii, puii şi ce orătănii o mai fi avut. Totul e sub apă! Bocetul acesta geme peste sute de case inundate. Totul a rămas sub apă! Totul, totul e sub apă! Doar durerea şi disperarea sunt deasupra. Astea de ce nu s-au înecat?! Vor să moară ultimele? Nu, nu, ultima moare speranţa... Şi ea a rămas deasupra, deci. Doar că acum nimeni nu o ia în seamă...

De multe ori deprimarea ne bântuie fără a avea temei definit, doar pentru că, zicem noi, "filozofii", ne macină nostalgia originilor, tristeţea existenţială, căutarea sufletului pereche... Tot ne sbatem să lipim la loc cioburile unei perfecţiuni "sparte" şi rătăcite prin transcedentalul intransigent... Dar ce sunt toate astea în comparaţie cu suferinţa familiilor care au pierdut tot ce au agonisit: casă, gradină, mobilă, frigidere, capre, oi, păsări, tot, tot?.. Ruşine, intelectuali "subţiri" şi împuţiţi...

Fie! Ascult a suta oară muzica lui Clint Mansell şi mă disculp. Mă gândesc că Dumnezeu ne dă tuturor lecţia durerii. Fiecăruia pe înţelesul său.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu