Adio, MIMI! R.I.P.

Tragedia din clubul Colectiv ne-a marcat pe toți. Astăzi iarăși am plâns... Știu că după câteva zile de șoc  și agitație pentru pregătirea înmormântărilor, părinții, soțiile, soții, apropiații celor decedați vor trebui să înfrunte ceva și mai grav – durerea, care va crește pe măsură ce vor conștientiza că pierderea este irecuperabilă și viața lor de aici încolo nu va mai fi deloc la fel, dorul cumplit le va arde inimile și nopțile vor fi tot mai groaznice... Va fi nevoie de timp pentru ca rănile să se prindă, căci nu știu dacă se vor cicatriza vreodată...  Și la propriu și la figurat... Cu cât mai clar realizez aceste lucruri, cu atât mai perfidă mi se pare reacția celor care au calificat tragedia drept un act punitiv al lui Dumnezeu. Cel mai grav este faptul că printre acești primitivi se află și mai mulți preoți. Ei ne spun că bostanii sculptați sunt apanajul diavolului, iar rockul este satanic (toate de-a valma, chiar dacă trupa Goodbye to Gravity și-a lansat albumul, nu a sărbătorit Halloween-ul). Și își freacă mâinile a mulțumire pe sub sutane, căci se consideră complicii lui Dumnezeu în ”dreptatea” lor infailibilă, făcându-i cu ochiul. Se pare că avem Dumnezei diferiți... Al meu nu-i pedepsește pe mascații care merg de secole la colindat cu tradiționala ”capră” și nici pe copiii care ascultă cu ochii holbați de fascinație și spaimă, povești cu baba Hârca, Statu-palmă-barbă-cot, zmeul cel cu șapte capete și Muma Pădurii. De când tradițiile populare, poveștile cu  personajele lor malefice cu tot sunt considerate blasfemice?! Mă rog, tipologiile basmului popular românesc și originea celtică a sărbătorii Halloween-ului (care nu are nimic în comun cu invocarea diabolică a spiritelor rele), precum și originea adevărată și semnificațiile semnului rock, sunt subiecte care pot fi studiate chiar cu un simplu efort de a da căutare pe Google. Este, cel puțin, ignorant să afirmi că muzica rock e satanică, chiar dacă există și trupe care promovează ocultul. E ca și cum, dacă un preot, doi, păcătuiesc frecvent cu preacurvia, să afirmi că a fi preot înseamnă să fii ușier la bordel. Tocmai pentru că rockul este cel mai complex gen de muzică, accesând adesea polifonia simfonică, acesta este, în mare parte, ascultat de lume inteligentă, diversă prin componenta intrinsecă a gândirii, liberă în cuget și în forul interior, cu gusturi ceva mai elevate. Și tocmai asemenea oameni au fost în seara fatidică la clubul Colectiv. De fapt, am avut intenția sa scriu despre altceva, dar lucrurile de mai sus s-au proclamat singure, căci mă dor.

Probabil, întrebarea sfâșietoare ce va urma șocului va fi... de ce?! De ce?! Nu cunosc răspunsul, nu știu ce motive au călăuzit destinul în acele momente cumplite. Să ni se verifice capacitatea de a fi compasionali? Să cadă guvernul Ponta? Să se schimbe ceva radical în viața noastră? Nu știu... 

Dar cert e un lucru. După cum spuneam, calitatea oamenilor care au pierit în focul mistuitor, precum și a celor care au supraviețuit dezastrului, este incontestabilă Dincolo de valoarea lor intelectuală, e de remarcat că mulți din cei aflați acolo s-au comportat ca niște eroi. Ceea ce trebuie să facem, cei vii și nevătămați, este să ne gândim cu atenție și reculegere la ceea ce au avut a ne spune cei care au plecat în veșnicie. Adrian Rugină ne-a lăsat drept testament manifestul său publicat pe FB la alegerile din 2014. Acest manifest nu trebuie să piară în istorie, ci sa fie memorat, pentru a educa generațiile noi. Trupa Goodbye to Gravity ne-a spus multe prin textele excelente ale pieselor. Fiecare din cei doi chitariști mistuiți de flăcări, au avut, astfel mesaje clare pentru noi și cei care vin după noi. Fiecare din cei plecați, cu siguranță a spus sau a scris vreodată ceva, ce, prin efortul unei plimbări prin amintiri, ar putea fi extrem de elocvent pentru a le defini trecerea prin această viață odată cu mesajele pe care nu l-au lăsat.

Astăzi  în parcul Cișmigiu a apărut un mic altar. Mimi Voicu avea acolo o bancă preferată, pe care a pictat-o în cadrul campaniei ”Mândru de România”. Împreună cu mai mulți colegi ea a scris și pe alte bănci: ”călătorește”, ”vizitează”, ”fotografiază”... Pe scurt, ne-a îndemnat să fim mândri pentru că suntem români. Nu voi uita mesajul ei niciodată. Da, Mimi, sunt mândră că sunt româncă, nu te voi dezamăgi... Pace sufletului tău... Amin.

Încă o dată despre unioniști și protestele din PMAN

Iată că protestele au luat amploare, precum, respectiv, s-au intensificat și atacurile împotriva Platformei civice Demnitate și Adevăr. Despre armata așa-zișilor jurnaliști, bloggeri, interpuși în discuțiile de pe rețelele de socializare nu mai e cazul să pomenesc. O asemenea campanie de denigrare masivă a unui grup de cetățeni, nu a existat în RM nici pe timpul celor mai dictatoriale regimuri. Voronin e copil mic pe lângă actuala guvernare așa-zis pro-europeană în acest sens.

Oricum, asta mai treacă-meargă, dar o crimă deosebit de gravă a actualei conduceri meschine a RM este devalorizarea criminală a unor valori naționale, pe care acest popor le-a transpus în idealuri ale neamului. Mă refer la, cel puțin, două: integrarea europeană și unirea cu România. Profanarea ideii de a ne regăsi în familia europeană, susținerea căreea a scăzut catastrofal în RM, este ”opera” hoților de rasă de la guvernare, care au sărăcit atât de mult populația, încât acțiunile lor antisociale pot fi echivalate cu un genocid. Fa fel ei se fac vinovați și de conflictele artificiale dintre protestatarii din PMAN și tinerii unioniști.

Profitând de caracterul rebel și non-conformist al tinereții, slugile bine mascate ale lui Plahotniuc, induc ideea falsă, că unioniștii nu sunt bineveniți la proteste. Dar oare nu e o crimă să folosești în scopuri murdare inocența tinerilor, care, în mare parte, te-au instalat la guvernare?! Eu sunt unionistă și româncă nu de azi sau de ieri, dar în ceea ce privește realizarea idealului respectiv, am o părere responsabilă.

 Vă rog să o citiți în articolul postat ceva mai devreme pe blogul meu http://aarama.blogspot.ro/2015/05/sacrificiul-unirii-inteligente.html.

De fapt, oricine înțelege că acum unirea cu România este total imposibilă și contravine legislației ambelor state, e nevoie de referendumuri și deschidere politică masivă din partea RM, României, UE etc. Și apoi, cui i-o cerem aceasta unire?! Angelei Merkel? Lui Obama? Lui Putin și Rogozin? Lui Ghimpu, Streleț, Filat? Lui Plahotniuc?! Sau poate, lui Ponta, care, din moment ce a sosit la Chișinău a alergat să pupe mâna păpușarului?! Vor românii reunirea? Câte procente din populația RM și-o dorește? Și, nu vă supărați, ce guvern normal la cap, ar accepta tam-nisam să plătească datoriile imense interne și externe, acumulate de RM în ultima perioadă? Sau poate, crede cineva, că Iohannis va dispune vărsarea unui miliard de euro în sistemul nostru bancar, ca să amelioreze criza generată de furtul secolului... așa, de ochii noștri frumoși?! Sau de blajini, moi și pufoși ce suntem?!

E clar că unionismul, mai bine zis, contrapunerea dezideratului respectiv cu scopurile concrete ale manifestanților din PMAN este utilă doar actualei guvernări, care urmează perfid maxima ”devide et impera”. Din păcate, dezinformarea și haosul total din media actuală, încă au impact asupra oamenilor. Deaceea mai scriu la acest subiect, că nu mă doare mâna. Istericalele intenționate, lansate de plahotniuciști, că, cică, unioniștii au fost alungați din PMAN la protestul de ieri, sunt niște insinuări menite să aprofundeze conflictul. De fapt, tinerii provocați de cine știe ce mesaje subliminale, s-au postat cumva ostentativ, exact în fața scenei, acoperind-o cu pancartele lor, îngrădind accesul vizual al celorlalți protestatari. Așa că au existat niște neînțelegeri și chiar altercații verbale între tinerii respectivi și veteranii războiului de pe Nistru, aceștia din urmă fiind responsabili pentru buna desfășurare a protestului.

Incidentul s-a consumat repede, iar tinerii unioniști au putut să-și etaleze pancartele ceva mai în spate, printre alți protestatari, manifestând fără impiedimente în continuare. De ce atunci, se isterizează în continuare pe acest subiect? Oare nu-ți rogi prietenul să se dea la o parte, atunci când  se postează între tine și televizor, în momentul când începe meciul de fotbal sau filmul, pe care l-ai așteptat toată săptămâna? Ah, că veteranii de război au folosit un limbaj mai dur? Să-mi fie iertată scuza, dar veteranii de război au avut și o viață ceva mai duricică decât noi, ceilalți, care ne-am uitat la lupte ca la kino la club în sat. Nu credeți? Poate ar fi cazul să le cerem noi iertare, că nu am știut să le apreciem sacrifiul și nu prea ne-am bătut capul în ce condiții locuiesc, cât de bolnavi sunt în urma rănilor și ce-i în sufletul lor atunci când țara, pentru care și-au pus viața în primejdie, îi desconsideră?

Și, în sfârșit reiterez ideea, că Platforma Civică DA a fost creeată pentru a consolida diverse segmente ale populației, pentru a spori spiritul civic al cetățenilor RM, pentru a contribui la decaptivizarea statului prin înlăturarea legală a mafioților de la guvernare și a menține cursul european al RM. Noi nu impunem nimănui aceste deziderate. La proteste sunt bineveniți toți acei care le susțin, dar, să fie clar, nu vom tolera niciun fel provocări. Rugămintea de a veni la proteste doar cu steagurile RM și UE rămâne valabilă și apelează la un bun simț elementar.

Voi încheia cu două fraze extrase din discuțiile de pe FB, care nu-mi aparțin: ”Adevărații unioniști simt românește, restul urlă..”  ”Un unionist adevărat se simte - el e cult și adecvat, mai mult ca oricine altul!”

Pământul făgăduinței. La Muzeului Național de Artă Contemporană din București

Nu știu dacă de aici, de la București, pot vedea mai obiectiv situația din Republica Moldova, dar e cert că ea este o rană adâncă în inima mea. Europa a luat mâna protectoare de pe creștetul ei – criminalii, care au condus-o în ultimul timp au reușit să-i oripileze pe toți. Când spui Moldova, spui - cel mai nerușinat, tupeist jaf al tuturor timpurilor la nivel de stat. Nicio investiție nu mai poate reface imaginea acestui petic de pământ.

Probabil, în scurt timp, Republica Moldova va deveni un soi de transnistrie cu granițele parțial deschise, o gaură neagră infectă, în care bandiții din toată lumea își vor face nestingherit matrapazlâcurile, fiind convinși că justiție nu există, iar populația se mulțumește cu fărâme de la festinul lor: mațe și vezici cu termenul expirat.

Da, cei 50-60 de mii de cetățeni, hotărâți să protesteze și să-și întoarcă țara înapoi, sunt de toată lauda, dar nu au cum să schimbe cursul istoriei, atunci când ceilalți conaționali pupă languros mânuțele lui Shor&Co. Doar o minune o poate face. Care e acea minune? Fiecare decide după gradul de conștientizare a situației, după capacitatea de determinare, sacrificiu, curaj, demnitate... De fapt, nu sunt sigură că ”minune” e un cuvânt tocmai potrivit aici, mai degrabă ar fi vorba de ”acțiune”.

Deci, după cum spuneam, fiecare decide ce face în situația dată. Mulți, foarte mulți, au plecat să caute alte pământuri ale făgăduinței. Țara lor i-a alungat, ca pe niște câini cotonogiți, nevrednici de milă, să-și caute alte locuri de oploșire. Țara lor s-a comportat cu ei ca o curvă de mamă, care habar nu are cu cine și-a făcut copiii. Este adevărat, că cei mai vrednici și-au găsit și pământuri, și locuri, și... alte mame. Dar, oricum, a fi emigrant nu este deloc ușor. Cel puțin, eu, neavând experiența aceasta, mă bazez pe spusele unor artiști, care și-au expus proiectele în galeriile Muzeului Național de Artă Contemporană din București. Nu știu, mi se pare că a fi emigrant e similar cu a fi orfan. A fi ca un copil abandonat de mamă, care compune poezii și cântece naive despre ea și și-o imaginează ca pe o zână, care nu poate să-l îmbrățișeze pentru că a sechestrat-o un dragon strașnic sau e bolnavă rău.                                                                                                                        

Cum văd artiștii viața peste hotarele țării lor? O văd prin prisma artei, evident, căci altfel nu ar mai fi artiști. Ciprian Homorogean a îmbrăcat pereții în sute de desene și fotocopii ale anunțurilor de căutare a locurilor de muncă, acolo, unde acestea, practic nu mai sunt disponibile (proiectul Vreau să muncesc/Quiero Trabahar). Artistul expune și un alt proiect intitulat ”Ia cartea, ia banii și fugi!” – un ghid al furtului fără remușcări și stres. Irina Bucan Botea proiectează un film bazat pe o interacțiune între un grup de muzicieni români și publicul spaniol. În timpul filmării, aceștia și-au propus să creeze ad-hoc un imn național, în baza cuvintelor, frazelor, ideilor sugerate de audiență. Primul cuvânt ales de aceasta a fost cuvântul... ”țigan”. Nu pot să trec în revistă toate performance-urile, dar impactul lor asupra mea a fost cel pe care l-am expus mai sus. O nostalgie tristă, profundă și o lipsă totală de stabilitate din cauza rădăcinilor retezate cu briciul decepției... Tatian Feodorova, o artistă din Republica Moldova, a expus o instalație din 10 plase simbolice acestei perioade de tranziție prelungită... nu, nu spre o viață mai bună, ci spre ruptura definitivă cu țara, spre sucombarea oricărei speranțe de bunăstare. 

Exagerez cumva drama emigrantului? S-ar putea... Căci de departe nu toți suferă de dor și lipsă de confort acolo, unde au plecat. S-au realizat impresionant foarte mulți, reușind să-și întregească și familiile (sau rupând legătura, abandonându-le prin divorț în RM). Totuși, ceea ce rămâne mereu valabil este că nu există loc ideal, perfect, pe lumea asta. Raiul e dincolo, dacă o fi existând. Simion Cernica, relocat în SUA, vede incapacitatea Americii de a-și reveni după criza economică recentă, de a ascunde la nesfârșit inegalitatea socială, de a eluda distanțarea iremediabilă de ambițiosul ”american dream”. El povestește că a început proiectul expus prin a posta pancarte din carton cu diverse sloganuri în spațiile publice, căci și americanii au nevoie de o cură de tratament social, au nevoie de ajutor: help!

Oriunde am fi: aici, în țară sau în afara ei, condiția umană rămâne a fi neschimbată. Lumea e bolnavă, civilizația noastră e la stadiul de supraviețuire peste tot - cu un grad mai mare sau mai mic de deteriorare. Evident, Republica Moldova este un stat situat dincolo de orice imaginație a corupției și cinismului politic. Dar, plecarea pentru totdeauna nu soluționează neapărat conflictele interioare și problema bunăstării. Repet, pământuri ale făgăduinței nu există, decât în noi înșine. Dacă avem curajul să ne uităm în interiorul sinelui și să ascultăm vocea care ne cheamă...

Moldova este parte din noi... Gânduri la Muzeul Național de Artă Contemporană din București

         

De fapt,  ce face un basarabean ajuns la București? Vizitează Casa Poporului, corect! Așa am procedat și eu - cu prima ocazie, am urcat în Dealul Arsenalului, să pun piciorul în cea mai mare ca suprafață, preț și greutate, clădire adrministrativă din lume. Motivul? Acolo, într-o aripă a Palatului, se află Muzeul Național de Artă Contemporană, care își primenește expozițiile de două ori pe an. 

Am început excursia de la etajul patru, ca să coborâm încet-încet către parter. Cu un lift de sticlă (exterior) am urcat sus, unde ne aștepta ceva total… neașteptat! Am avut impresia că am nimerit din greșeală la o grădiniță de copii, căci tot etajul era ocupat de ”localități” create din hârtie, plastic, cutii de chibrituri, bureți, ață, creioane, paie și alte materiale aflate la îndemâna noastră, multe dintre care, de regulă, le aruncăm la gunoi. 

E vorba de un proiect foarte curios realizat de elevi ai claselor primare, ghidați de învățători și arhitecți. Undeva pe un perete sta scris: ”Posibil ca orașul viitorului să fie chiar acum îndoit, mototolit, șters cu guma, iar ochii care îl apreciază să fie, totuși, curioși și limpezi ca lacrima. Și la inaugurare, în loc de o panglică și un discurs sforăitor, să auzim un râs de copil. De-a arhitectura. Un joc pentru viitorii oameni ai orașului frumos.” 

Ceea ce m-a impresionat și mai mult este că elevii nu doar au construit orașe conform propriei fantezii, ci au și creat poveștile lor! Iată cum începe istoria orașului Yataki, compusă de mai mulți copii. Ana: ”Cândva, în locul orașului, care acum se numește Yataki, era un vulcan. Acolo se stabiliseră niște triburi yatakiene. Vulcanul era activ și după câteva secole, a erupt. El a distrus triburile de acolo și în urma erupției, s-a creat o mare, presărată de insule…” Iar la sfârșit, Tudor scrie: ”Yataki este o parte din noi. Uneori organizați, alteori, într-o mare dezordine. Cel mai greu a fost să stabilim obiectivele și sarcinile fiecăruia. Materiale am avut destule, de bună calitate sau de la reciclare. După atâta muncă macheta arată bine. Cred că și marii arhitecți se simt ca noi, după ce fac un proiect: obosiți, dar mulțumiți!”

Vă las să admirați opera copiilor, întinsă pe o bucată importantă de etaj în Palatul Parlamentului din București și, poate, vă vine cheful să construiți și voi ceva - un sat, un oraș, o țară... și să-i spuneți povestea, așa, încât să încheiați munca obosiți și fericiți...