Klaus Iohannis a câştigat, urmează încă o luptă...

Spuneam mai devreme pentru  Jurnal.md, că alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie vor arăta în ce măsură electoratul din România, inclusiv diaspora românească, este pregătit şi are voinţa de a schimba ceva în modul în care se face politică la Bucureşti de la Revoluţie încoace. În ce măsură mentalitatea poporului român a reuşit să acceseze un nou nivel, a depăşit dihotomia patriarhală şi s-a pătruns de un spirit nou, proaspăt, liber de a-şi asuma responsabilităţi.

De ce spuneam asta? Pentru că Iohannis şi Ponta reprezintă, în primul rând, două viziuni, practic, diametral opuse ale parcursului socio-politic al României, ale modului de a face politică. "Lucrul bine făcut versus demagogia populistă. Sobrietatea, sinceritatea şi precizia soluţiei optime pentru ţară versus spoiala şcolită a zâmbetului ipocrit şi preocupat de propriul interes. Klaus Iohannis este un tip nou de politician, educat de şcoala vieţii în spiritul faptelor pentru prosperarea comunităţii din care face parte. El este părtaşul concreteţii şi-i repugnă orice fals. Minciunile, isteţimea replicii, elucubraţia verbală, manipularea şmecheră a auditoriului, pisicismul în faţa şefilor şi alura de „rupător” în faţa camerelor de filmat nu sunt atuurile lui Iohannis. Sunt avantajele (dacă e să le numim astfel) lui Ponta (primarul de Sibiu nu vorbeşte mult, dar a făcut foarte mult, fără a aştepta mită sau asanale). Altfel spus, Iohannis este conţinutul într-o formă nepoleită, iar Ponta este forma poleită fără conţinut".

Mă bucur enorm pe motiv că, deşi prim-ministrul român a umblat cu pomenile pe la Chişinău, acest fapt nu ne-a derutat. Or, dacă votăm pe cineva doar pentru că “ne-a dat”, merităm să continuăm a trăi într-o mahala obscură, pupând ghiului de pe mâna celui care ne aruncă o coajă de pâine de la festinul său, fie acesta Ponta, fie acesta Plahotniuc.

Mai ziceam că "e timpul să renunţăm la mentalitatea umilului, altfel cei plecaţi din cauza condiţiilor de subzistenţă nu vor putea să se reîntoarcă acasă. Altfel, în zadar vom aştepta Europa. Acolo nu se votează pentru un ceas (oferit de PD pentru Ponta) ori un pachet de macaroane (oferit de Dodon sau oricine altcineva pentru Putin). Acolo eşti de-al lor, doar atunci când îţi asumi responsabilitatea propriei bunăstări. Aşa cum a făcut toată viaţa un neamţ român pe nume Klaus Iohannis."

Ce să mai spun? Biruinţa din 16 noiembrie e a celor care nu au mai stat cu mâna întinsă în aşteptarea lui Godot, ci s-au deşteptat, rânduindu-şi propria viaţă. De această dată românii au avut şansa (în premieră!) de a alege între bine şi rău. Nu a fost uşor, dar mai uşor decât va fi la noi pe 30 noiembrie. Atunci RM va alege, ca şi până acum, nu între bine şi rău, ci între răul cel mare şi răul mai mic.S-ar putea ca abia peste alţi 4 ani să avem şi noi posibilitatea de a alege între rău şi bine, dacă între timp va apărea şi la noi o forţă politică de altă sorginte, bazată pe o motivaţie constructivă, sinceră, benefică pentru ţară, în primul rând. Nu acum, însă. 

De aceea decizia noastră electorală va fi mai complicată, ea trebuie precedată de o analiză conştientă a situaţiei şi o judecată rece, aproape matematică, o trecere în revistă a consecinţelor şi eventualelor "formatări" ale peisajului politic de la noi, în funcţie de subiecţii care vor ajunge în Parlament. Nu avem încotro - pentru următoarele 2 săptămâni trebuie să ne transformăm în (of, ce nu-mi place cuvântul...) analişti politici veritabili, imuni la sloganele ticluite de directori de imagine plătiţi cu bani grei. 

.

Degeaba e UE, dacă tot Rusia o duce de cap. Ucraina a fost trădată!

După ceea ce i s-a întâmplat Ucrainei, simt că în sufletul meu încolţeşte ceva. Nu sunt sigură ce e. Însă ştiu că nu e ceva de genul dezamăgirii existenţiale – am trecut demult aceşti munţi ai vieţii. E ceva cu totul neobişnuit. E ca şi cum aş sta în centrul meu şi aş căuta o cale. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi nu văd nimic demn de urmat. Nimic sistemic. 

Sistemele se prăbuşesc în jurul meu, ca nucile la scuturat. În primul rând, cele politice. 

Realitatea politică e, pur şi simplu, ruptă demult de viaţă. Nu doar cea autohtonă. Faptul că Ucraina a fost impusă să îngenuncheze nu de ruşi, ci de aşa-zişii susţinători ai parcursului ei european, mă face să... nu, nu să vomit, ci să mă eliberez. Să mă eliberez de credinţe false, de dogme partiinice, de discursuri ipocrite, de adevăruri relevate de UE, de irascibilitatea mea faţă de putini, de sufocare, de speranţe, de naivitate... 

Ucraina a fost trădată, miile de morţi s-au dovedit a fi inutile... Pe scurt, degeaba e UE, dacă tot Rusia o duce de cap. Condiţiile aşa-zisei păci sunt atât de umilitoare pentru statul vecin, încât, în locul lui Poroşenco, probabil, mi-aş dori să-mi zbor creierii. Suspendat Acordul de Asociere, criminalii reabilitaţi fără urmărire penală, statut special pentru separatişti, limba rusă în capul mesei, pe scurt... Rusia şi-a impus totalmente dorinţele, nimeni nu a putut riposta cu nimic. Europenii au păpat morcovul şi s-au făcut că plouă... 

Putin, în schizofrenia lui, sau ce boală o mai avea, (poate o ceva cu calificativul „maniacal”), a câştigat bătălia fără a se rupe în fund. A sacrificat vreocâteva mii de ruşi, că slavă celui de sus, are o grămadă, şi a pus laba pe tot ce şi-a dorit. Dacă o să mai vrea ceva, o să mai ia, că nu e o problemă. Cine să-i stea în cale? Merkel? Păi, gemanii şi-au exprimat deja „satisfacţia” şi mulţumirea pentru pacea sângeroasă impusă Ucrainei! Geopolitica a dat-o în bară, da... Mai ales că acum Putin chiar nu mai are de ce se teme. 

Interesant, ce va mai dori sa rupă? A şi punctat pe undeva lista... Reiese că... oriunde nu ne-am duce, tot în Rusia ajungem?! Tot dodoniştii ne vor conduce?! Fie că-i cheamă filatişti, fie că-i cheamă plahatniucişti sau voroninicişti?..  Ah, ce mă mai eliberez! De iluzii, de lupte interioare, de datoria de cetăţean, de incertitudinea pentru cine votez la 30 noiembrie... Uite aşa, stau în centrul meu şi mă eliberez... Nu mă mai uit nici în stânga, nici în dreapta... Mă uit în sus!.. Aoleu, dar nici acolo nu e tocmai bine...  Doamne, dă-ţi sfetnicii afară!

Demonii

Există în viaţă perioade când taci. Nu scrii, nu vorbeşti, nu te manifeşti în public. Taci... Nu e vorba că nu ai avea ce spune sau că ai uitat alfabetul. Dar nu simţi necesitatea să te exprimi, să te agiţi, să creezi sau să te dai deştept. Probabil, acestea sunt perioade de acumulare. Nu, nu neapărat a cunoştinţelor. Acumulezi nori, spaţii cosmice (micro şi macro), emoţii, maci roşii într-un câmp de rapiţă, săruturi, zâmbete, lacrimi, evenimente, ploi, vise, priviri, respiraţii, îmbrăţişări, dealuri acoperite de păduri seculare... Fără a conştientiza neapărat procesul, în acele perioade de tăcere concomitent... scapi de demoni. Demonii, care întotdeauna trăiesc în tine, niciodată în afară. 

Un demon nu-ţi poate fi vecin, prieten, duşman sau iubit. Demonul nu poate fi luat de mână, nu poate fi aruncat în pubelă, nu poate fi sărutat ori scuipat. Demonii sunt în noi. Şi, orice am face, ei fac totul împreună cu noi. Se spală pe dinţi, se uită în oglindă, urlă de durere, tremură de frică, urăsc pe cel care ne-a nedreptăţit, beau vin, fumează, o îmbrăţişează pe mama şi râd la glumele neinspirate ale şefului. 

Ei ne reprezintă, chiar dacă noi negăm asta cu vehemenţă. Ei păzesc o parte importantă din tezaurul moştenit sau dobândit al personalităţii noastre. Ne conving cu argumente mieroase, pline de grijă maternă, că trebuie să-l păstrăm... cu sfinţenie! Să nu-l dăm nimănui, să nu-l deteriorăm, să nu-l transformăm în altceva, să nu ne eliberăm de el. Ei, demonii, trăiesc alimentându-se din acest tezaur şi îl glorifică în vecii vecilor, amin. Paradoxal, dar tezaurul acesta, deşi ne aparţine nouă, este mai mult al lor, al demonilor. Adică, ei îl păstrează în noi, pentru că doar în noi există acel unic loc sigur, de unde nimic nu poate fi extras fie şi cu aplicarea celor mai sofisticate tehnici de jefuire. 

Acest tezaur demonic este la adăpostul... subconştientului nostru. Subconştient, la care nu avem acces decât dacă depunem un efort conştient, metodic, dedicat. Doar noi ştim formula de deschidere al acestui Sezam. Problema e că şi aceasta se află tot în subconştient... Adică e ca şi cum ştim, dar nu ştim... formula. Demonii au grijă să nu o aflăm niciodată. De fapt, ei au grijă să nu avem nici energie, nici dorinţă, nici cea mai mică tentaţie de a o căuta. Pentru că dacă ne ambiţionăm să găsim formula de deschidere a subconştientului, tezaurul demonic ar putea ieşi de acolo. Nu, nu tot odată, dar în mici porţiuni - una după alta. Aşa este orânduit acest tezaur - comorile pot fi accesate doar pe rând, în funcţie de ceea ce este prescris de biletul de drum. Biletul de drum pe calea cunoaşterii de sine. Pe calea eliberării de complexe, anxietăţi, paternuri - comorile nepreţuite ale demonilor noştri, abundenţa din care aceştia îşi trag respiraţia şi seva. 

Evident, comorile demonilor ocupă spaţiu. La unii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât mai bogaţi sunt demonii noştri, cu atât mai grei suntem noi (picioarele ni se adâncesc în pământ şi nu mai simţim nevoia de a merge). Cu atât mai puţin loc avem pentru aripile, care la început cresc în interior. Ele se desfac în lăuntrul nostru ca bobocii de crini şi îşi fac loc doar pe măsură ce ne hotărâm să sacrificăm câte ceva din tezaurul demonilor. Aceştia se supără, fac ravagii, ne conving că nu vom fi capabili să îngrijim crinii, că valorile lor sunt mult mai sesizabile, mai utile pentru noi, că orice aripă-petală este susceptibilă deteriorării într-o lume mizerabilă ca a noastră... şi nu are nici un rost! 

Asta se întâmplă în perioadele când taci. Acumulezi. Dar nu înainte de a face loc pentru asta... Cel mai curios lucru este că atunci când tu adormi, epuizat de lupte interioare, demonii dau mâna cu îngerii şi împreună petrec până la ziuă, ridicând cupe cu şampanie în cinstea ta...

             

Eu - capra ispășitoare. Țap e Codul. Audiovizualului

Pe marginea scandalului în jurul excluderii postului Jurnal TV din pachetul de servicii ai mai multor distribuitori (cabliști), mulți și-au dat cu părerea, inclusiv EU și UE. Pro și contra, pe lângă și pe după, în pofida și datorită... Toți au tunat și fulgerat despre libertatea de exprimare, unii au vociferat și despre libertatea în afaceri. Cineva a dat cu bâta în Plahotniuc, învinuindu-l de monopol și apucături mafiote, altcineva - în frații Țopa, făcându-i fugari. Duelul mediatic s-a bazat pe argumente consistente, dar și pe emoții fulminante. Cu toții au căutat vinovatul și cu toții l-au găsit. Fiecare pe al lui. Pe Pocaznoi l-au identificat mai mulți: și cei de la Jurnal tv, și mulți dintre telespectatorii lor (pentru obediență politică), dar, probabil și cei care au făcut comanda - pentru infantilitate și sabotaj al ordinelor din culpă.

Urmăream evenimentele, ca tot omul, trecând prin diverse stări: lichidă, solidă și gazoasă. Pardon: lucidă, ușor nervoasă și explozivă. Cel mai mult m-a iritat faptul că sub pretextul „
românizării” audiovizualului din RM, proiectul (cu pricina) de hotărâre al CCA promova niște posturi total rusificate. Bun, am vorbit despre asta la ”Ora expertizei” pe 13 ianuarie. Nu mai insist.

Revin la lista de țapi. Ispășitori. Ei au fost căutați și la ședința Comisiei parlamentare de specialitate, întrunită joi, 16 ianuarie. Comuniștii ziceau de democrați și CCA, democrații - de CCA și comuniști etc. Probabil, al treilea război mondial ar fi început în scurt timp, dacă președintele comisiei nu ar fi găsit soluția împăciuitoare: liniștiți-vă, oameni buni, că de vină e... Codul Audiovizualului! 

„Ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat pentru că în legislaţie nu este prevăzută relaţia dintre radiodifuzori şi distribuitori de servicii. Atâta timp cât în legislaţie acest lucru nu este stipulat, noi riscăm ca legislaţia să fie interpretată astfel încât să fie luate decizii în defavoarea telespectatorilor şi a radiodifuzorilor”, a declarat Lucinschi. Altfel spus, cei care au dorit moartea Jurnal TV (căci de o televiziune fără telespectatori nu are nevoie nici cel care o finanțează), de fapt, nu au făcut-o cu bună știință. Pur și simplu, ei, fiind extrem de bine intenționați (mai ales când au chemat cabliștii la securitate și le-au ordonat să se debaraseze de Jurnal TV) au greșit pentru că... legea e defectuoasă. 

Deci, de vină sunt... eu, autorul de facto al legii în vigoare! Eh, și acum ce să fac? Stau cu capul în șemineu (acolo a rămas puțină cenușă de la cheful de revelion) și aștept protestatarii... să se mute de la CCA la poarta casei mele...

P.S. Comisia lui Lucinschi a creat un grup de lucru pentru amendarea Codului Audiovizualului. Formată din 10 persoane. Nu știu cine sunt aceștia. Puteți să râdeți, dar sper să fie profesioniști neimplicați politic. Îmi exprim dorința de a participa la lucrările ei. M-am săturat să o modifice tot felul de diletanți, așa cum au făcut autorii amendamentului prin care a fost legalizat monopolul în audiovizualul din RM. Nu mai țin minte, ce a spus Lucinschi atunci - de ce nu era bună legea așa cum era?..